Capitolul I gaudeamus igitur!

FABRICANTUL DE STIHURI
"Iubirea e o taină mare,

Ce leagă două inimi, tare!"
Aşa am decretat într-o bună zi, nostalgică, de primă­vară, ameţit de parfumul puternic al liliacului bătut, ce-şi legăna buchetele violete în faţa ferestrei mele.

Eram îndrăgostit, credeam eu, foarte serios de una din numeroasele mele verişoare, Viorica, elevă într-a III-a la Carmen-Sylva! Găseam că sîntem foarte potriviţi, că eu eram într-a V-a, doar!

Bineînţeles că mai tîrziu aveam să mă însor cu ea, să fim fericiţi, să facem doi-trei copii, şi aşa mai departe, cum visează orice copilandru în împrejurări asemănătoare.

Toate ar fi mers bine, dacă ar fi fost de părerea noastră şi "Turcu", adică unchiul Costică, cum era poreclit tatăl respectivei Juliete.

El, însă, nu prea vedea cu ochi buni desele mele vizite pe la "verişoare", cu toate că eu, întotdeauna, eram foarte serios, întrucît veneam în scopul bine determinat de a face lecţii cu "fetele" ― că avea trei ― şi mă mulţumeam cu cîte-o privire dulce sau cu o scurtă strîngere de mînă pe sub caiete!

Amărît peste fire de atitudinea mai mult decît tur­cească a lui Nea Costică (ce nume caraghios pentru tatăl unei iubite!) am lăsat "De bello Galilco" la o parte şi m-am apucat să mîzgălesc maculatorul, caligrafiind numele verişoară-mi în toate felurile şi-n toate poziţiile: rond, cursiv, batard, cu litere de tipar, vertical, orizontal, diago­nal, umplînd o pagină întreagă cu: Viorica, Viorica, Viorica!

Apoi, mai convins decît Alecsandri însuşi că "Românul e născut poet"... şi aducîndu-mi aminte că "în cursul infe­rior", prin clasa I-a, făcusem vreo două poezii despre: pri­măvară, flori şi rîndunele, versurile de-atunci începură să mă chinuiască, revenindu-mi în minte cu o drăcească îndă­rătnicie de muşte bîzîitoare:
"Primăvara a sosit

Cîmpul tot a înverzit,

Plin de flori mirositoare,

Ce sînt foarte-mbătătoare!"
Mai departe, era foarte natural să aduc vorba şi despre păsările călătoare, care se-napoiază-n ţară, vestindu-ne sta­tornicirea primăverii pe plaiurile noastre:
"Iată, văd o rîndunică,

Vine din ţări depărtate...

De-obosită, parcă pică!

Trebuie să-i dăm dreptate!"
"În definitiv", îmi spusei eu, cu condeiul ridicat, gata să atac albul hîrtiei, "chiar aşa de proaste nu sînt... şi p-ormă astea le-am scris cînd eram puşti... şi sînt versuri despre primăvară, flori şi alte elemente poetice; dar acum, că sînt într-a V-a, şi pe deasupra îndrăgostit, e altă po­veste...; o să scriu ceva, de-o să rămînă Viorica foarte impresionată!"

Mă gîndeam că e bine şf frumos să dau mai întîi o defi­niţie a iubirii; apoi să fac un portret al iubitei, şi-n urmă să-i mărturisesc dragostea mea mistuitoare!

Aşa s-au născut "sublimele" versuri care, gîndeam eu, aveau s-o facă pe Viorica să...
"Iubirea e o taină mare,

Ce leagă două inimi, tare...!"
Păi, cînd i-oi citi-o, praf o fac!

Şi am continuat pe acelaşi ton.

Nenorocirea era că nu puteam să i-o citesc Viorichii pînă duminică, ziua hotărîtă de mama pentru o vizită la tanti Marioara, şi cum eu ţineam s-o citesc cuiva, iar soră-mi nu îndrăzneam, de frică să nu mă spună bătrînilor ― ce ştia ea despre dragoste? ― i-am cetit-o lui Ionaş Moscu.

Bineînţeles că a fost încîntat, cu atît mai mult cu cît şi el o cam plăcea pe verişoară-mea!

Aceasta a fost prima mea poezie de dragoste î
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mai tîrziu am începui să fac acrostihuri! Ajunsesem la o virtuozitate extraordinară şi le confecţionam la iuţeală, în cîteva minute, indiferent de lungimea numelui iubitei.

Prin clasa a VIII-a, eram la mare preţ din punct de vedete poetic, dar de această preţuire mă bucuram, din nefericire, numai din partea colegilor mei.

Cu vreun an înainte, tata îmi tipărise o carte de po­veşti scrise de mine, sub titlul "Din ţara basmelor". Îi fă­cusem o prefaţă în versuri, care nu erau aşezate pe strofe, ci în formă de proză:

"E iarnă, ger şi viscoleşte, fulgi albi, uşori, cad în grămadă şi cresc nămeţii de zăpadă; bunicu-n casă poves­teşte!"