Capitolul I gaudeamus igitur!
Yüklə 1,63 Mb.
|
| TEZĂ LA ROMÂNĂ
Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti era în primul său an de funcţionare, după primul război mondial. Profesorii ni se schimbau de la un trimestru la altul, din diferite motive, pe care noi le-nţelegeam foarte puţin. Dintre toţi, numai patru-cinci au rămas în tot cursul anului: Sterie Enăchescu, de Franceză; Dimitrie Caracostea, de Română; Spiridon Popescu, de Matematici; Victor Anastasiu, de Zoologie; Grigore Niculescu, de Istorie şi Ion Costescu, de Muzică ― toţi adevăraţi stîlpi ai liceului, impresionante figuri, care au înscris o pagină de neuitat în cultura românească.
Iar pe la începutul lui decembrie, odată cu primii fulgi de zăpadă, începură să pice şi tezele, una după alta! Au fost cele mai grele şi mai pline de emoţii teze din cariera mea şcolărească, desigur şi pentru că au fost primele lucrări scrise date la liceu. La mai toate materiile am obţinut note bunicele: 7 şi 8, că învăţam cu destulă conştiinciozitate. La Română, însă, a fost ceva la care nu m-aşteptam: nici eu şi nici colegii mei. În clasa I-a, la limba maternă, s-au perindat trei profesori: Dimitrie Caracostea, care era titularul catedrei, şi după el, doi suplinitori, între care scriitorul Camil Petrescu, profesor eminent. În timpul despre care povestesc era profesor Camil Petrescu. Cu vreo săptămînă înainte de teză, profesorul ne citeşte "Cetatea Neamţului" de Dimitrie Bolintineanu şi întreabă: ― Ei, cine crede că poate s-o citească aşa cum am citit-o eu? Ştiam să citesc binişor şi cu intonaţie. M-am ridicat în picioare, cu cele două degete ale mîinii drepte întinse: ― Eu, domnule profesor! ― Poftim, te rog! Am citit bucata în întregime. ― Mulţumesc! Ai citit mai bine decît mă aşteptam. Cum te numeşti? I-am spus numele. M-a căutat în catalog. ― Ţi-am pus nota 9! M-am înbujorat de fericire. Nu mai avea nimeni din clasă 9 la Română. A sosit ziua tezei. Un singur subiect: "O amintire din viaţă". M-am frămîntat vreun sfert de oră pînă să încep. Ce amintire să scriu, că aveam atîtea şi atîtea?! Şi cum războiul de-abia se terminase, am socotit că n-ar fi tocmai nepotrivit să povestesc "Întoarcerea tatii din războiu". Am scris două pagini impresionante şi pline de duioşie. Eram mulţumit de felul cum făcusem teza, şi de un lucru eram sigur: că o scrisesem cît se poate de corect ca punctuaţie şi ortografie. Am aşteptat aducerea tezelor la Română cu aceeaşi nerăbdare cu care aşteptasem şi rezultatul celorlalte teze. În sfîrşit, a venit şi ziua mult dorită! Cestorul, cum era numit monitorul la liceu, a fost chemat la catedră, ca să-i ajute profesorului, şi distribuirea a început. Cîţiva au luat "trei", cîţiva "cinci", restul "şase" şi "şapte" şi unul singur, Constantinescu Dumitru, care făcea compuneri foarte frumoase, "nouă"! Ah, cum l-am fericit pe Constantinescu, cînd am auzit că aluat nouă! Ce bine de el...! ― Popescu-Băjenaru Grigore! ― Prezent! ― Zece!
Doamne sfinte!... Visez sau e o glumă?! Mă-ndrept spre catedră, împleticindu-mă, şi întind mîna tremurătoare, ca să iau teza... Camil Petrescu mi-o dă şi mă opreşte o clipă la catedră: ― Într-adins am lăsat teza ta la urmă, pentru că e cea mai bună din clasă. Du-te la loc şi citeşte-o tare, ca s-o cunoască şi colegii tăi! Îmi pare nespus de rău că n-am păstrat-o. În minte, însă, îi am reprezentarea grafică ciudat de precis! În drum spre bancă, mi se-ntind mîini prietenoase: ― Bravo, Băjenare! Botez şi Ben privesc cu mîndrie în jurul lor. În definitiv era un succes, în primul rînd, al băncii noastre. Am citit-o foarte emoţionat şi, la unele pasagii, mi-au tremurat lacrimi pe gene. Doar în teza mea era vorba de tata, care se-ntorsese rănit, în cîrji, de pe front. Din această fericită zi mi s-a stabilit faima, pe care m-am străduit să n-o dezmint niciodată în cei opt ani şcoală, de a fi cel mai tare din clasă la Română. Dar teza a avut şi alte urmări deosebit de însemnate pentru mine, din punct de vedere şcolăresc! Ca să mă prezint cît mai bine la lecţii, bietul tata îmi făcea toate temele la română: rezumate, compuneri, analize gramaticale... A continuat să-mi ajute astfel şi după faimoasa teză, pînă într-o zi, cînd întîmplarea mi-a arătat calea cea bună, pe care eu o cam întrezărisem, însă pe care, fie din lipsă de curaj, fie mai mult din lene, nu îndrăznisem să merg. Profesorul ne dăduse să facem o compunere cu subiectul "Primăvara". Iarna era pe sfîrşite şi primăvara începuse să înflorească timid prin margini de pădure şi prin curţile oamenilor. Soarelui îi ardea de glumă cu copiii şi, cu toate că-i pişca uneori, îşi arăta dinţii surîzător, dovadă că totul e numai o joacă! N-aveam poftă să-mi văd de lecţii, cum n-aş fi avut chef să-mi toarne cineva o găleată cu apă rece în cap. Am lăsat compunerea cu "primăvara", ca de obicei, pe seama tatii, care, din fericire, nu era acasă, ca să mă piseze să-mi fac lecţiile la celelalte materii. Era 3, după prînz; spusese că se-ntoarce pe la 7 seara. Pîn-atunci, a mea era lumea... Şi lumea aceasta se mărginea la cîteva străzi din jurul casei! Dar iată că se face 8, şi tata nu mai vine!... S-a întunecat de-a binelea, şi el tot n-a sosit! 9 noaptea! Doamne, dacă a păţit ceva?! Şi ce întuneric este!... Doar cîteva stele sclipesc în depărtări, fără să lumineze... Luna, nicăieri! În minte-mi vine, fără să vreau, bucata de citire din cursul primar, în care un copil, al cărui tată se rătăcise şi întîrziase, se roagă de-o stea ca să-i lumineze calea. Steaua ascultă ruga copilului, şi tatăl soseşte vesel acasă! "Ei, dar astea-s poveşti bune pentru cursul primar!" îmi spun eu, nu fără puţină mîndrie că sînt licean. Mai tare mă roade însă gîndul că nu mi-am făcut compunerea. Dacă tata nu vine, sau dacă vine prea tîrziu?... Mîine trebuie s-o am, că se poate să m-asculte. Îmi iau inima-n dinţi şi mă hotărăsc să-mi fac singur compunerea. Am scris despre "Primăvară" ce m-am priceput şi cum am crezut eu că este mai bine şi mai frumos. Cînd am terminat de transcris pe curat, a sosit şi tata. Era 10! ― Ce faci, mă, de ce nu te-ai culcat? ― Am avut lecţii multe... şi ― aci îmi îngroşai glasul cu imputare ― după alte toate, ne-a mai dat şi o compunere la Română! ― Păi, dă să ţi-o fac... Despre ce? ― Despre Primăvară, dar nu mai e nevoie să mi-o faci. Dac-am văzut că întîrzii atîta, am făcut-o eu singur! ― Foarte frumos din partea ta! spuse tata ironic şi convins că am făcut o compunere ca vai de lume. Ia s-o citesc şi eu! ― Poftim! şi îi întind caietul cu sfială. El începe să citească, îşi strînge buzele şi-şi ridică sprîncenele cu mirare. ― Din ce carte ai luat-o? ― Din nici o carte! Am făcut-o eu, din capul meu! ― Hai, hai, ştii că nu-mi place să minţi! Spune de unde ai copiat-o? ― De nicăieri, tată, zău aşa, dacă-ţi spun... Eu am făcut-o! ― Tu, singur? ― Eu, singur! ― Şi mamă-ta nu s-a amestecat deloc, deloc? ― Dacă-ţi spun c-am făcut-o eu! La urma-urmei, ce mare lucru e, de nu-ţi vine să crezi? Uiţi că la teză am luat 10? ― Apăi, dac-ai făcut-o tu, bravo, flăcăule, mă bucur de două ori: întîi că eşti în stare să faci compuneri bune, şi al doilea că am scăpat de corvoada de a ţi le mai face eu! Îmi închipui că eşti convins că de aci încolo nu mă mai amestec în temele tale de Română! ― Hm, hm! tuşii eu, fără să-mi convină. Ca să-ţi spun drept, cred că nici pîn-acum nu aveam nevoie de ajutor!... ― Ce, a pierdut cineva recunoştinţa pe stradă, ca s-o găseşti tu?! Hai, treci la culcare! ― Sărut mîna! ― Noapte bună! CAPITOLUL IV Yüklə 1,63 Mb. Dostları ilə paylaş:
|