Capitolul I gaudeamus igitur!
Yüklə 1,63 Mb.
|
| . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aş minţi să spun că m-am trezit din somn, pentru că în realitate nu dormisem o clipă!... Mi-era teamă să-mi pun diagnosticul, şi totuşi aşa era: mă-ndrăgostisem! De ce mă temeam acum? Nu dorisem eu oare asta de atîta vreme? Nu mă mistuia dorinţa de a scrie versuri unei fete, care să nu mai fie iubita altora? M-am învîrtit tot timpul prin preajma telefonului, făcîndu-mi de lucru la bibliotecă. La 10 fix a sunat telefonul. Am vrut să mă reped să-l iau imediat. Totuşi, l-am lăsat să sune de trei ori, şi abia la al patrulea sunat l-am ridicat, rostind un "allo" nepăsător! ― Pot vorbi cu Grig? ― Chiar el e la aparat! ― Bună dimineaţa! Ştii cine e aici? ― Ştiu... Bună dimineaţa! ― Ce faci? ― Bine, mulţumesc... dar tu? (Hm... o tutuiam fără nici o reticenţă, şi ea la fel!) ― Sînt curioasă, dar ştii, foarte curioasă, să aflu ce e cu descoperirea de ieri! ― Şi vrei să-ţi spun la telefon? ― Nu, vino la 11 să mă iei. Mă aştepţi în colţ, la cofetăria "Jernoiu". ― Bine; dar, à propos, eşti superstiţioasă? ― Nu!... dar de ce? ― Ţi-ai uitat la noi o batistă! ― Aha, aşa e, ai găsit-o tu? ― Da... şi dacă nu eşti superstiţioasă, aş vrea s-o păstrez! ― Dacă-ţi face plăcere!... Oamenii nu se despart niciodată din pricina unui petec de pînză, cel puţin asta e părerea mea!
Cînd să-ncep pentru a patra oară această interesantă lectură, a sosit Veturia. A venit surîzînd şi cu mîna întinsă: ― Încă o dată, bună dimineaţa! Ce mai faci? ― Te aşteptam, îţi mărturisesc cinstit, cu emoţie! ― De ce? se prefăcu ea mirată. ― Pentru că mă simt în faţa ta ca un şcolar... ― Care a fost prins că a făcut tema altuia, fără să se gîndească la consecinţe... ― N-am vrut să spun chiar asta... ― Dar o spun eu... Este de prisos să-ncerci să mă convingi că autorul scrisorii şi-al poeziei este Gică! Hai, spune-mi, te rog, de ce mi-ai scris şi mi-ai vorbit tu, în numele lui? Doar Cyrano mai trecuse prin situaţii sentimentale oarecum asemănătoare. Eram în grea cumpănă, nu ştiam ce atitudine să adopt faţă de această intransigentă Roxană! În definitiv, ce eram eu vinovat că Gică nu-ncercase să-şi cucerească iubita prin propriile lui mijloace? Mă ispitea atîta vîrtejul acesta ce se ivise pe neaşteptate în calea mea, încît n-am mai ţinut seama de nimic... Eram foarte tînăr şi-mi era dor de iubire!... Şi-apoi, fata îmi da a-nţelege că mă place; iar lui Gică nu-i făcuse, cum se numeşte, nici un avans. I-am răspuns puţin intimidat: ― M-a rugat să-ţi fac un acrostih. Ţi l-am făcut şi-am pus în el cele mai curate simţăminte... L-am scris aşa ca şi cum l-aş fi scris cu adevărat iubitei mele... Pe urmă m-a rugat să-ţi mai scriu şi biletul acela explicativ. Şi, sfiindu-se să ţi le dea el, personal, m-a trimis pe mine. Greşeala a fost că nu şi-a scris cu mîna lui scrisorile. Dacă ar fi fost scrisul lui, n-ai mai fi descoperit nimic. Acum, mă simt aşa, nu ştiu cum, de parcă aş fi comis o trădare!... ― Aş, nu este decît o mică şi banală escrocherie sentimentală din partea voastră! Atît şi nimic mai mult! Am înţeles ce trebuia să înţeleg... Eram prin dreptul grădiniţei din strada Luigi Cazzavillan. Pe străzi, linişte ca într-o zi de sărbătoare... Buchetele de liliac îşi revărsaseră crengile peste garduri şi-mprăştiau cu dărnicie miresmele ameţitor de dulci trecătorilor fericiţi că trăiesc o primăvară atît de îmbietoare la viaţă. Simţeam că trebuie să-i spun Veturiei tot ce mă-ndemna sufletul şi primăvara să-i spun. Mă agăţai de ultimele ei vorbe: ― Zici că ai înţeles tot ce trebuia să înţelegi? ― Cel puţin aşa cred! ― Ce ai înţeles, de exemplu, din acrostih? ― Că... Gică mă iubeşte... sau cel puţin aşa pretinde! ― Pretinde el... sau acela care ţi l-a compus... Te-o fi iubind şi Gică, dar... ― Dar?... Spune odată! Întotdeauna te exprimi atît greoi? ― Cum, Veturio, tot n-ai înţeles? ― Ce?
― Că te iubesc! Ne-am oprit. Mi-a apucat amîndouă mîinile şi mi le-a strîns, de să mi le frîngă. Ochii îi erau mai luminoşi şi mai plini de duioşie ca niciodată... Toată era numai surîs. Mi-a potrivit părul la tîmpla stîngă... Iarăşi mi-a prins mîna şi mi-a şoptit simplu, cu voce gravă: ― Şi eu, la fel, Grig!... Sufletul mi-a fost dureros săgetat de-o dulce înfiorare. Am pornit emoţionaţi, vorbind nimicuri, prostii pline de gingăşie, oprindu-ne la fiecare pas să admirăm o frunză, o floare, o creangă sau un petec de cer albastru! Orice avea farmec în acele clipe binecuvîntată! Doamne, cît de frumoasă e viaţa uneori! Adevărat că...
CAPITOLUL XII Yüklə 1,63 Mb. Dostları ilə paylaş:
|