Capitolul IX anabaptişTH. (1516—1556). 1) Originea lor

152

3) DISENSIUNI ŞI PERSECUŢII ÎN ELVEŢIA,

AUSTRIA ŞI GERMANIA.

Disputele doctrinale nu s-au întemeiat întotdeauna pe apărarea

.adevărului de către un partid împotriva învăţăturii greşite ale

unui alt partid. Discuţiile au fost provocate adeseori din exagerarea

unei anumite părţi a adevărului în detrimentul unei alte părţi

ale aceluiaşi adevăr. De o parte şi de alta se insista asupra unor

porţiuni din Scriptură care sprijinea un punct de vedere special,

subestimîndu-se alte porţiuni puse înainte de adversari ca foarte

importante. S-a tras concluzia că totul se poate dovedi prin

Scriptură şi din această cauză ea nu poate fi o călăuză sigură.

Dimpotrivă, această caracteristică este tocmai aceea care stabileşte

desăvîrşirea sa. Biblia nu prezintă adevărul numai sub un singur

aspect, ci a r a t ă fiecare parte a adevărului. Astfel doctrina îndrept

ă ţ i r i i prin credinţă fără fapte este î n v ă ţ a t ă foarte lămurit, însă

Scriptura ne prezintă de asemenea şi adevărul corespunzător pentru

necesitatea faptelor bune care sînt consecinţa şi dovada credinţei.

Se î n v a ţ ă de asemenea în mod lămurit că omul decăzut este incapabil

de a face ceva bine, sau de a avea vreo afecţiune faţă de

Dumnezeu şi că mîntuirea vine din dragostea şi harul lui Dumnezeu

faţă de oameni. Dar că de asemenea ea zace şi în capacitatea de a

răspunde la lumina divină şi la Cuvînt, prin aceea că condamnă

păcatul şi acceptă dreptatea descoperită. De fapt toată doctrina

esenţială a Scripturii se găseşte în a avea complementul ei în altul

{de a avea pereche) şi amîndouă împreună sînt necesare pentru

cunoaşterea sau înţelegerea întregului adevăr. în aceasta Cuvîntul

l u i Dumnezeu se aseamănă cu lucrarea l u i Dumnezeu în creaţiune,

unde noi vedem forţe opuse care lucrează împreună la împlinirea

scopului dorit.

Se presupune că după introducerea Reformei, Europa a fost

î m p ă r ţ i t ă în două părţi : protestanţii (luterani sau elveţieni) şi

romano-catolicii. Se pierde din vedere marele număr de creştini

care nu aparţin nici uneia din aceste două părţi. Cea mai mare

parte din ei formau biserici independente. Nesprijinindu-se ca

ceilalţi pe puterea civilă, ele s-au s t r ă d u i t de a practica principiile

Scripturii aşa ca în timpurile apostolilor. Aceste biserici erau

a t î t de numeroase, încît cele două mari confesiuni legate cu statul

se temeau de ele, socotind că ele constituiau o ameninţare pentru

propria lor putere sau chiar pentru existenţa lor. Dacă o mişcare

a t î t de importantă ocupă a t î t de p u ţ i n loc în istoria acestei epoci,

este pentru că marile biserici catolice şi protestante, făcînd tot

153

mereu apel la puterea civilă le-au nimicit aproape în totalitate..

Cei cîţiva aderenţi care au supravieţuit, au fost exilaţi sau nu au

format decît cercuri religioase slabe şi comparativ fără importanţă..

Partidul victorios a mai reuşit însă să nimicească şi o parte considerabilă

a literaturii fraţilor şi constituindu-se ei înşişi ca istorici,

ai acestor biserici independente, le reprezentau ca ataşate la doctrinele

pe care ei le-au respins încontinuu şi le dădeau nume careaveau

o semnificaţie odioasă.

Mihai Sattler era neobosit în a propovădui Cuvîntul în multe

ţinuturi. în primăvara anului 1527, el a plecat la Strassburg şi la

Wurtenberg. El a fost arestat la Rottenburg şi condamnat la

moarte pentru doctrinele sale. Potrivit hotărîrii tribunalului el

a fost mutilat în chip groaznic în diferite părţi ale oraşului; apoi

dus la poarta cetăţii unde ce a mai rămas din el a fost aruncat

în foc. Soţia lui şi alţi creştini au fost înecaţi şi un mare număr

de fraţi care au fost împreună cu el în închisoare au fost decapit

a ţ i . Acestea au fost primele execuţii ale unei teribile serii la Rottenburg.

Numeroasa adunare dela Augsburg a fost risipită prin

mijloace asemănătoare. Primul martir a fost Hans Leopold. un

b ă t r î n al bisericii. El a fost arestat împreună cu alţi optzeci şi

şapte în timpul unei adunări şi decapitaţi la 1528. în închisoare

el a compus o cîntare care a fost cuprinsă în colecţia de cîntări*

ale fraţilor. Multe cîntări ale acestor baptişti au fost scrise în

captivitate şi exprimau experienţele profunde ale suferinţelor

şi a dragostei pentru Domnul a acestor martiri nobili. Aceste

cîntări s-au răspîndit în mod rapid şi au adus putere şi mîngîiere

sfinţilor atît de încercaţi. Două săptămîni mai tîrziu, Eitelhans

Langenmantel, un om talentat, cu toate că era înrudit cu familii

influente, a fost executat împreună cu alţi patru fraţi. Mulţi au

fost bătuţi şi alungaţi din oraş, uneori marcaţi cu fierul roşu cu

o cruce pe frunte. La Worms, congregaţiunea credincioşilor era

a t î t de numeroasă, încît toate sforţările de împrăştiere au eşuat.

Ea a continuat să existe în secret.

Landgravul Filip de Hessa a făcut o nobilă excepţie printre

ceilalţi suverani ai epocii. Singur el a înfruntat cu curaj toate

consecinţele pe care le putea aduce refuzul său de a semna sau

de a executa decretul împăratului Carol Quintul emis la Spire,

care impunea în mod solemn tuturor principilor şi magistraţilor

din împărăţia sa, că : „orice persoană, bărbat sau femeie în stare

să priceapă — care făcea rebotezarea sau se reboteza, trebuia

să fie judecat şi pedepsit cu moartea prin foc, sabie sau alt mijloc

după împrejurările individuale, şi acest lucru fără cercetare prealabilă

a vreunui judecător spiritual". împăratul a mai ordonat

154

ea t o ţ i acei care nu aduceau copiii, ca să fie botezaţi, să sufere aceiaşi

pedeapsă. Apoi, ca nimeni să nu primească sau să ascundă oameni

care ar încerca de a se sustrage acestei legi, ci să-i predea justiţiei.

Electorul de Saxa, sfătuit de către teologii dela Wittenberg a

silit pe langgravul Filip să izgonească sau să închidă pe unii baptişti,

însă el nu a obţinut nimic mai mult şi Filip s-a putut

lăuda că el nu a dat la moarte nici măcar un om. El era de părere

că atunci cînd există diversitate de păreri, cei care sînt în eroare

trebuie convertiţi, nu prin forţă ci prin învăţătură. El a declarat

că a văzut vieţi mult mai frumoase printre cei aşa zişi „fanatici"

decît printre luterani şi că conştiinţa lui nu îi permite de a da la

moarte sau măcar a pedepsi un om pentru credinţa sa, atunci

cînd nimeni nu îi poate reproşa nimic.

în Palatinat au existat mulţi fraţi, în districtele Heidelbergului,

Alzey şi Kreuznach. Numai în 1529 au fost executaţi trei

sute cincizeci. Indignat de unele persecuţii deosebit de crude la

Alzey, un brav pastor evanghelic Johann Odenbach, a ridicat

un protest care îl cinsteşte. El este adresat: „către judecătorii

sărmanilor prizonieri din Alzey care se numesc „anabaptişti". Se

citeşte acolo cele ce urmează : „Voi lume ignorantă, fără învăţăt

u r ă , voi trebuie să strigaţi către Dreptul Judecător cu perseverenţă

şi înfocare şi să cereţi ajutorul divin, înţelepciunea Sa,

harul Său, ca să nu vă mînjiţi mîinile voastre cu sînge nevinovat,

chiar dacă majestatea sa imperială şi toţi principii lumii v-ar

porunci să o faceţi. Cu botezul lor aceşti sărmani prizonieri nu

au păcătuit a t î t de grav faţă de Dumnezeu, ca sufletele lor să fie

osîndite la muncile iadului. Ei nici nu au lucrat în mod atît de

criminal împotriva guvernului sau contra speciei umane pentru

a merita moartea. Căci adevăratul sau al doilea botez nu posedă

nici o putere capabilă de a salva un om sau de a-1 pierde. Noi

trebuie să recunoaştem botezul simplu ca un semn prin care noi

declarăm că sîntem creştini, morţi faţă de lume, duşmani ai diavolului,

nenorociţi, răstigniţi, necăutînd binecuvîntările vremelnice

ci cele veşnice ; luptînd fără încetare împotriva cărnii, păcatului

şi diavolului şi trăind o viaţă creştină. „Printre voi, o

judecători, sînt puţini care ştiu să se explice asupra adevăratului

î o t e z , dacă aţi fi legaţi şi daţi t o r t u r i i ; oare trebuie ca pentru

acest motiv să se dea morţii ? Nu ! Eu nu spun acest lucru pentru

a apăra al doilea botez, care ar trebui să dispară prin Scriptură şi

nu p r i n mîna călăului . Nu luaţi deci asupra voastră acest drept

scumpi prieteni, care aparţine Majestăţii Sale divine, de teamă,

ca nu cumva mînia lui Dumnezeu să vă lovească mai aspru decît

pe Sodomiţi şi pe alţi răufăcători aici jos. Adeseori voi aţi tra-

155

tat pe hoţi, criminali şi derbedei cu mai multă indulgenţă decît

pe aceste sărmane creaturi, care nici nu au furat, nici nu au omorît,

nu sînt nici incendiatori sau trădători şi nu au comis nici o

faptă ruşinoasă, deoarece ei se ridică împotriva tuturor acestor

crime. Din sinceritate şi cu bună intenţie ei au căzut în această

„mică eroare" a botezului a doua oară şi acest lucru în cinstea,

lui Dumnezeu, fără să dăuneze nimănui. Cum puteţi găsi voi în

inimile voastre sau în conştiinţa voastră motive pentru a spune

că ei să fie decapitaţi sau să fie condamnaţi din cauza aceasta T

Dacă voi aţi acţiona împotriva lor aşa cum ar trebui să facă nişte

judecători creştini, dacă voi aţi şti cum să-i învăţaţi prin Evanghelie,

nu ar fi nevoie de călău. Prin aceasta adevărul ar învinge

fără îndoială şi închisoarea ar fi o pedeapsă suficientă. Preoţii,

voştri ar trebui să facă acelaşi lucru, să-i poarte pe umerii lor şi

să-i aducă înapoi în turma lui Hristos ca pe nişte sărmane oi rătăcite.

Ei ar trebui să-i facă să înţeleagă că misiunea lor constăîn

aceea de a le arăta harul şi dragostea frăţească, să-i susţină şi

să-i restabilească prin dulcea doctrină evanghelică . Nu vă lăsaţi

induşi în eroare condamnînd la moarte pe aceşti sărmani oameni.

Voi ar trebui să vă îngroziţi la acest gînd, voi ar trebui să transpiraţi

sînge în agonia voastră, căci voi nu ştiţi unde este greşeala.

Voi nu trebuie să vă astupaţi urechea cînd aceşti nenorociţi văi

spun : „Noi dorim mai bine să fim învăţaţi de Sfînta Scriptură

şi sîntem gata să ascultăm dacă ni se arată o cale mai bună după

Evanghelie". Gîndiţi-vă la ruşinea veşnică care rezultă în urma

acţiunii voastre ! Gîndiţi-vă la dispreţul şi mînia omului din popor,

cînd aceşti oameni sînt masacraţi ! Se va spune despre e i : „ce

răbdare, ce dragoste, ce duh de adorare la aceşti oameni evlavioşi

în ceasul morţii ! Nu au luptat ei oare în mod eroic împotriva

lumii ? Ah, de am putea fi înaintea lui Dumnezeu a t î t de nevinovaţi

ca şi ei ! Ei nu au fost biruiţi, ei au îndurat j i g n i r i ; aceştiai

sînt martorii sfinţi ai lui Dumnezeu î Dacă voi veţi pronunţa

această judecată crudă, t o a t ă lumea va spune că aţi făcut-o nu

pentru a desrădăcina eroarea acestor sărmani anabaptişti, ci

pentru a distruge prin violenţă Sfînta Evanghelie şi curatul adevăr

al lui Dumnezeu".

Efectul acestei pledorii a fost acesta că judecătorii refuzară

de a se mai pronunţa în materie de credinţă.

Zwingli a efectuat o mare operă de reformă în special în Elveţia

Germană. El a exercitat o autoritate predominantă în cantonul

şi oraşul Ziirich. în 1523 el a introdus sistemul de biserică naţională

la Ziirich şi Marele Consiliu şi-a asumat răspunderea de a lua

măsuri disciplinare privitoare la biserică şi doctrină. Această,

156

autoritate şi-a îndreptat-o în curînd şi asupra fraţilor. Adus î n a i n t e a

Consiliului, un credincios numit Miiller a spus aşa : „Nu siliţi

conştiinţa mea, căci credinţa este un dar liber al harului lui Dumnezeu

şi nimeni nu trebuie să intervină în această problemă. Taina

lui Dumnezeu rămîne ascunsă, asemenea unei comori ascunse

într-o ţarină pe care nimeni nu o poate descoperi decît dacă Duhul

lui Dumnezeu i-o descoperă. Eu vă rog deci, slujitori ai lui Dumnezeu

lăsaţi-mă liber cu privire la credinţa mea". Acest lucru nu

i s-a îngăduit. Noua biserică de stat şi-a revendicat principiul vechii

biserici, că este drept de a lupta împotriva „ereticilor" prin

închisoare sau chiar prin moarte. Mai înainte Zwingli avusese

legături strînse cu fraţii. El s-a preocupat în mod serios cu problema

botezului şi a stabilit că în Sfînta Scriptură nu era nimic

care să favorizeze botezul copiilor mici. însă atunci cînd el a adoptat

planul unei biserici naţionale, sprijinindu-se pe autoritatea

civilă pentru executarea hotărîrilor sale, el fu obligat să părăsească

pe fraţi.

Aceştia din urmă erau numeroşi şi activi la Ziirich. Trei dintre

ei, din care şi un prieten al lui Zwingli, erau oameni cu vază.

Acesta, Konrad Grebel, era fiul unui membru al Consiliului oraşului.

El era un om distins al universităţii din Paris şi Viena şi la

reîntoarcerea sa la Ziirich el s-a unit cu congregaţiunea fraţilor.

Un altul, Felix Munz era un cunoscător distins al ebraismului.

Mama sa, o creştină zeloasă şi-a oferit casa sa pentru ţinerea adunărilor.

Al treilea a fost un călugăr. Influenţat prin Reformă el

a ieşit din biserica romano-catolică. I s-a dat numele de Blaurock

(haină albastră) sau „George cel puternic" din cauza s t a t u r i i

sale înalte şi a vigoarei sale.

Toţi trei erau neobosiţi, călătorind, cercetînd din casă în casă,,

propovăduind şi sfătuind ; mulţi oameni au primit Evanghelia,

au fost botezaţi şi s-au adunat în biserici. La Ziirich au fost adeseori

botezuri publice şi credincioşii se strîngeau regulat pentru a prăznui

Cina Domnului pe care o numeau „frîngerea pîinii". Ei se considerau

a fi adunarea adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu şi se ţ i neau

despărţiţi de lume, adică de biserica reformată ca şi de cea

romano-catolică. Consiliul interzicînd toate aceste lucruri, o dispută

publică a fost ordonată. Cu toate acestea, avînd dreptul de a

hotărî în ultimă instanţă, Consiliul decretă ca toţi copiii mici care

nu fuseseră încă botezaţi, trebuiau să fie botezaţi în decurs de

opt zile şi că era oprit fraţilor de a mai boteza, sub ameninţarea cu

pedepse grele. însă Grebel, Manz şi Blaurock şi-au redublat activitatea.

Sute de persoane veneau să asculte Cuvîntul lui Dumnezeu

şi se lăsară să fie botezaţi. Grebel şi Manz au lucrat cu moderaţie,

157

întrebuinţînd stăruinţa şi convingerea, în timp ce Blaurock însufleţit

de un zel excesiv întrerupea uneori slujba în biserici pentru

a predica el însuşi. Poporul era foarte ataşat de el, însă conflictul

•cu autorităţile s-a înveninat în mod rapid şi mulţi dintre fraţi

au fost aspru pedepsiţi.

Blaurock a îndrăznit să se adreseze chiar lui Zwingli însuşi

în aceşti termeni: „Ah dragul meu Zwingli ! tu ai atacat

adeseori pe papistaşi spunînd că ceea ce nu este întemeiat pe Cuvîntul

lui Dumnezeu nu are valoare ; şi acum tu declari că există

multe lucruri care nu sînt în Cuvîntul lui Dumnezeu dar care pot

totuşi să se facă în prezenţa lui Dumnezeu. Unde este astăzi puternica

elocvenţă cu care tu ai rezistat episcopului Faber şi tuturor

călugărilor ?" în final, cei trei predicatori şi alţi cincisprezece,

din care şase femei, au fost condamnaţi la închisoare—la

pîine şi apă şi paie pentru a ş t e r n u t — p î n ă ce vor muri acolo,

în afară de aceasta s-a ordonat ca de aici înainte cei care botează

şi care sînt botezaţi să fie aruncaţi în apă (1526). Prizonierii scăpară

într-un fel sau altul, căci ei aveau mulţi prieteni. Totuşi

persecuţia nu s-a încetinit şicantoanele Berna şi St Gali s-au unit

printre altele cu cel din Ziirich în efortul lor de a extermina bisericile

independente.

în cantonul Berna treizeci şi patru de persoane au fost executate,

iar unii care fugiseră la Bienne — unde există o mare adunare

de fraţi — au fost urmăriţi şi aici. Adunările care se ţineau

noaptea într-o pădure au fost descoperite şi împrăştiate. Au trebuit

să se găsească alte locuri pentru a se întîlni. în acest timp

Grebel muri de ciumă (1526), Blaurock a fost prins şi condamnat

să fie b ă t u t nu nuiele pe străzile oraşului „pînă ce a curs sînge" şi

apoi izgonit. Manz a fost arestat şi înecat.

Bisericile nu au progresat mai puţin, însă persecuţia a alungat

pe fraţi în provincia austriacă vecină cu Tirolul, unde propovăduirea

lor şi mărturia lor au dus la formarea de noi biserici. George

cel tare a parcurs toată provincia ignorînd pericolul şi a eîştigat

multe suflete prin slujba sa în deosebi la Klausen şi împrejurimi,

unde credincioşii deveniră numeroşi şi zeloşi pentru a răspîndi

î n v ă ţ ă t u r a evanghelică. în sfîrşit Blaurock şi unul din tovarăşii

săi Hansen Langegger au fost prinşi şi arşi pe rug la Klausen

în 1529.

în acelaşi an, Michael Kirschner, care a dat o bună mărturie

la Innsbruck, a fost ars pe rug în mod public în acest oraş. Iacob

Huter şi alţii au continuat slujba primejdioasă a lui Blaurock.

în anul morţii lui Blaurock, Huter prezida un serviciu al Sf. Cine,

cînd a fost surprins de soldaţi. Patrusprezece fraţi şi surori au fost

158

arestaţi şi alţii au scăpat printre care şi Huter. Mereu în primejdie

el a s t r ă b ă t u t ţara, aplanînd conflictele, încurajînd pe cei mîhniţi

şi propovăduind Cuvîntul. Persecuţia a devenit atît de intensă

încît mulţi au fugit în Moravia, unde ei s-au bucurat de libertate

pentru cîtva timp. însă frontierele erau strict supravegheate de

această parte. Un acord a fost de asemenea încheiat cu guvernul

de la Veneţia pentru a împiedica pe sărmanii oameni urmăriţi

de a scăpa în această direcţie. Evanghelia s-a propagat prin toată

Austria. Multe biserici s-au născut atunci, însă după lungi şi eroice

suferinţe, ele au fost împrăştiate şi nimicite de persecuţie, circa o

mie de persoane au fost arse pe rug, decapitate sau înecate în Tirol

şi la Gorg. La Salzburg a fost surprinsă o adunare în casa unui

pastor şi un mare număr de credincioşi au suferit martiriul. O

fată tînără de şasesprezece ani a trezit atîta milă prin tinereţea

şi frumuseţea ei încît toţi au rugat pe călău să o cruţe, însă cum

ea a refuzat să retracteze, el a dus-o în braţele sale pînă la o adăpătoare

unde a menţinut-o sub apă pînă cînd s-a stins din viaţă,,

apoi a dat trupul ei flăcărilor. Ambrosie Spittelmeyer din Linz

a suferit martiriul la Nurnberg după o mărturie activă şi rodnică.

Biserica din Linz era sub conducerea evlavioasă a lui Wolfgang

Braudhuber, care a fost omorît în 1528 împreună cu şaptezeci de

membri ai adunării. Astfel din loc în loc s-au ridicat martori ai

Domnului, prin propovăduirea lui Isus Hristos cel răstignit, care

au mers în mod literal pe urmele L u i . Trupe de soldaţi străbăteau

t o a t ă ţ a r a pentru a descoperi şi pentru a omorî fără judecată pe

aşa zişii „eretici".

Cu toate că au fost numiţi anabaptişti, nu forma botezului

a fost aceea care le-a dat curajul de a suferi totul. Ei erau conştienţi

de o părtăşie imediată cu Răscumpărătorul lor. Nici preot,,

nici ritual religios nu venea ca să se aşeze între El şi sufletul lor.

Aşa ca şi misticii, ei au făcut experienţa că faptul de a rămînea în

Hristos şi El în ei îi făcea ca să fie părtaşi la biruinţa Sa asupra

lumii. Această părtăşie cu El îi unea într-un mod cu totul special

cu aceia care împărtăşeau aceleaşi suferinţe şi aceiaşi biruinţă.

Aceste biserici nu au avut nici aceleaşi începuturi nici aceiaşi

istorie. Ele se deosebeau una de alta, după caracterul persoanelor

care o compuneau. însă ele aveau o singură şi aceiaşi dorinţă :

să urmeze modelul creştinismului primitiv indicat în Noul Testament.

De aceea ei refuzau să boteze copii mici, ceea ce nu puteau

face reformatorii, şi rămîneau independenţi de orice sprijin omenesc,

fără de care marile biserici care erau atunci nu credeau că

vor putea exista. Totuşi aceste lucruri nu erau decît părţi dintr-un

tot care consta în a accepta Scriptura ca suficientă pentru desco-

159»

perirea voiei lui Dumnezeu pentru a le călăuzi şi de a-şi pune

încrederea în E l , ca să asculte vocea Sa. Urmînd această cale credincioşii

erau expuşi la t e n t a ţ i i speciale şi ar fi avut o cădere gravă

dacă ar fi cedat dorinţelor fireşti, ambiţiei politice sau poftelor,

însă în general ei au dat o bună mărturie faţă de credincioşia lui

Dumnezeu. Ei descriau biserica creştină după cum urmează :

„Adunarea tuturor credincioşilor uniţi prin Duhul Sfînt despărţiţi

de lume prin învăţătura curată a lui Hristos, uniţi prin dragostea

divină şi aducînd Domnului dintr-o inimă curată jertfe

duhovniceşti. Cine vrea să aparţină acestei biserici — spuneau

e* ~ ş*. s ă d e v i n ă membru al Casei lui Dumnezeu, trebuie să trăiască

şi să umble în Domnul. Cine este în afara acestei biserici este

şi în afara lui Hristos ". Respingerea botezului copiilor a provocat

adeseori problema : ce se va întimpla cu copiii care mor cînd sînt

mici ? Răspunsul lor era că ei participă la viaţa veşnică din pricina

lui Hristos.

In cronicele anabaptiştilor din Austro—Ungaria, unul din ei

scria : „Temelia credinţei creştine a fost aşezată de către apostoli

în diverse ţ ă r i , însă din cauza tiraniei şi-a falselor doctrine a primit

lovituri şi a fost stingherită, încît se putea pune întrebarea dacă

In starea ei a t î t de scăzută, ea mai există încă în adevăr ca biserică ?

Aşa cum spunea Ilie .. „Altarele Tale le-au surpat (dărîmat), proorocii

Tăi au fost omorîti cu sabia şi am rămas numai eu singur".

Dar Dumnezeu nu a îngăduit ca biserica Lui să dispară complet,

altfel acest articol al crezului creştin şi-ar fi pierdut sensul său.

„Eu cred că există o sfînta biserică universală şi o comuniune a

sfinţilor". Dacă nu se poate arăta cu degetul, dacă uneori nu se

găsesc decît doi sau trei credincioşi, Domnul, după făgăduinţa Sa,

este cu ei şi El nu i-a părăsit niciodată pentru că ei au crezut Cuvîntul

Său (au fost credincioşi Cuvîntul ui Său). El a făcut ca ei

chiar să propăşească. însă cînd ei au fost neglijenţi şi au uitat

b u n ă t a t e a l u i Hristos, Dumnezeu le-a luat înapoi darurile pe care

îe-a încredinţat, apoi ridicînd oameni credincioşi, El i-a împuternicit

(le-a dat daruri) pentru lucrarea de a întemeia biserici în alte

locuri. Astfel, încă din timpurile apostolice şi pînă azi, împărăţia

lui Dumnezeu s-a propagat dela o naţiune la alta şi a ajuns pînă

la noi".

„ î n alte părţi (ţări) — continuă scriitorul — biserica a avut

un început bun şi uneori chiar şi un sfîrşit bun, atunci cînd credincioşii

au fost martirizaţi, căci tirania bisericii romano-catolice a

ş t e r s aproape orice urmă de viaţă. Singuri Picarzii şi Valdenzii

au r e ţ i n u t ceva din adevăr. La începutul domniei l u i Carol Quintul,

Domnul a făcut ca din nou să strălucească lumina Sa. Luther şi