Capitolul îNTÎi facerea lumii şi a omului



Yüklə 2,54 Mb.
səhifə29/37
tarix29.08.2018
ölçüsü2,54 Mb.
#75742
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   37

Şi el i-a răspuns «Nu pot să mă întorc cu tine, căci nu-mi este îngăduit să mănînc pîine, nici să beau apă cu tine în locul acesta,

Fiindcă mi s-a spus prin porunca domnului: «Să nu mănînci, nici să nu bei acolo apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care ai venit!»

Dar el i-a zis: «Şi eu sînt profet ca şi tine şi îngerul mi-a spus prin cuvîntul domnului aşa: «Întoarce-l din drum la tine acasă, ca să mănînce şi să bea!» însă el îl minţea.

Atunci el s-a întors, a mîncat şi a băut în casa lui" (v. 11―19).

Ne reţine atenţia faptul că de îndată ce un om a zis despre sine că este proroc i s-a dat crezare pe cuvînt. Ne mai amintim că, pe timpul lui Saul, prorocii pribe­geau în cîrduri. De îndată ce bătrînul din Betel i-a de­clarat călătorului că îi este confrate, acesta a acceptat să mănînce în casa lui.

"Dar pe cînd ei stăteau la masă, a fost cuvîntul dom­nului către profetul care îl întorsese din drum.

Şi acesta a strigat către omul lui dumnezeu care ve­nise din Iuda: «Aşa zice domnul: fiindcă te-ai răzvrătit împotriva poruncii domnului şi n-ai păzit porunca pe care ţi-a poruncit-o domnul dumnezeul tău,

Şi te-ai întors şi te-ai ospătat şi ai băut în locul acela în care ţi-a poruncit să nu mănînci pîine, nici să nu bei apă, trupul tău nu va fi pus în mormîntul părinţilor tăi!» După ce el a mîncat şi a băut, profetul care îl întor­sese din cale i-a pus samarul pe asin.

Şi el a pornit la drum. Dar pe drum i-a ieşit înainte un leu şi l-a omorît, şi hoitul lui sta aruncat în drum cu asinul şi cu leul lîngă el.

Din întâmplare, cîţiva drumeţi care treceau pe acolo, văzînd trupul lui aruncat în drum şi leul stînd lîngă el, au venit şi au dat de veste în cetatea în care locuia pro­fetul cel bătrîn.

Dar cînd a auzit profetul care îl întorsese din drum a zis: «Acela este omul lui dumnezeu care a nesoco­tit porunca domnului şi pentru aceasta domnul l-a dat în ghearele leului...»

Apoi a spus feciorilor săi: «Puneţi samarul pe asin!» Şi ei l-au pus.

Şi el a plecat şi a găsit hoitul lui aruncat în drum, iar leul şi asinul stînd alături de el. Leul nu mîncase hoitul şi nici nu sfîşiase pe asin.

Atunci profetul a ridicat trupul omului lui dumnezeu, l-a pus pe asin şi l-a dus în cetatea bătrînului profet, ca să-l jelească şi să-l îngroape.

Şi i-a pus trupul în mormîntul lui şi ei l-au plîns: «O, fratele meu!»

Iar după ce l-au îngropat, el a zis fiilor săi: «La moartea mea să mă îngropaţi în mormîntul în care a fost îngropat omul lui dumnezeu şi oasele mele să le puneţi lîngă oasele lui»..." (v. 2031).

Aceasta este trista istorie a nefericitului călător, care nu poate fi învinuit în mod serios pentru faptul că, simţindu-se înfometat, profitase de invitaţia mincinoasă a unui om care se dăduse drept confratele său şi care nu a avut apoi nimic de suferit, deşi mîncase şi el împreună cu "prorocul". Acest sărman "om al lui dumnezeu" nu pare să fi jucat un rol prea de seamă în istoria divină: dacă nu ar fi fost întîmplarea cu leul şi cu acest remar­cabil asin, care a stat atît de netulburat şi plin de devo­tament de gardă lîngă cadavrul stăpînului său, posteri­tatea nu ar fi aflat nimic despre el.

Dar ce s-a întîmplat cu Ieroboam? S-ar putea crede că incidentul cu braţul paralizat brusc şi tot atît de brusc refăcut trebuia să-l vindece de pasiunea lui criminală pentru viţeii de aur; în plus, ce putea fi mai înfricoşător decît moartea omului lui dumnezeu, care, bineînţeles, i-a fost adusă la cunoştinţă? Şi totuşi ― e de necrezut! ― Ieroboam "tot nu s-a întors cu pocăinţă de la calea lui cea rea, şi a făcut iarăşi din poporul de jos preoţi pentru capiştile de pe înălţimi, căci pe oricare voia îşi punea mîna ca să fie preoţi pentru capiştile de pe înălţimi" (v. 33).

Este limpede că acest suflet împietrit nu putea să scape de o pedeapsă exemplară. Pe cine a lovit însă pedeapsa divină? Pe Ieroboam cumva? Nu! Ea s-a abătut asupra micului său fiu, numit Ahia. Copilul s-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Pe Ieroboam l-a străfulgerat un gînd: să ceară sfatul prorocului Ahia, cel care îi dăruise zece bucăţi din haina sa ca semn al străluci­tului său viitor. Aici lipsa de logică a regelui Izrailului ia proporţii fantastice. El ştie ce înseamnă atotputernicia şi atotştiinţa lui dumnezeu. Totuşi, adresîndu-se lui Ahia pentru a obţine prin mijlocirea lui de la dumnezeu însă­nătoşirea copilului, el îşi face planul de a-l trage pe sfoară pe omul "sfînt". Ieroboam îşi trimite augusta sa soaţă la Silo, deghizînd-o în prealabil, aşa încît Ahia să n-o poată recunoaşte. El îşi închipuie că va fi suficient ca ea să-i vorbească despre copilul cel bolnav fără a-şi dezvălui identitatea.

Şi iat-o pe doamna Ieroboam ajunsă la Silo. Şi, cul­mea, Biblia ne mai spune că Ahia "nu putea să vadă, fiindcă ochii îi slăbiseră de bătrîneţe" (.Regri I, XIV, 4). Aşadar, oricum am lua lucrurile, deghizarea era cu totul inutilă. "Dar domnul îi spusese lui Ahia: « Iată, femeia lui Ieroboam vine să te întrebe pe tine, căci fiul ei este bolnav. Cînd va veni, să-i spui aşa şi aşa, căci ea vine în haine schimbate». Şi abia a auzit Ahia zgomotul pa­şilor ei, şi în clipa cînd a intrat pe uşă i-a zis: «Intră, femeie a lui Ieroboam! Pentru ce te-ai îmbrăcat în haine străine? Sînt trimis să-ţi vestesc fapte crîncene!»"(V. 5-6).

Urmează un discurs lung, plin de reproşuri amare la adresa lui Ieroboam şi a celor doi viţei, prorocirea unor grozăvii şi nenorociri pentru casa regală; nu este dat uitării nici băieţelul cel bolnav, obiectul consultaţiei. "Acum, scoală şi pleacă acasă! Şi cînd picioarele tale vor păşi în cetate, copilul va muri" (v. 12). Nefericita regină se întoarce zdrobită la Tirţa, unde se afla "curtea regală". "...Şi cînd a păşit pragul casei, copilul murise" (v. 17). Gîndiţi-vă numai: cu un pic de inteligenţă, maiestatea-sa ar fi putut evita catastrofa. Ar fi fost sufi­cient să treacă prin oraş pe catalige. În acest caz, ea nu ar fi pus piciorul în oraş. Dar dragostea maternă a împiedicat-o să se gîndească la aceasta.

Aici Cartea întîi a Regilor ne trimite la Cartea a doua a Cronicilor. Aflăm de acolo (cap. XIII) că Abia, regele Iudei, fiul lui Roboam, a purtat război cu Ieroboam. Re­gele Abia avea 400.000 de ostaşi aleşi, iar Ieroboam avea 800.000 de oşteni, de asemenea aleşi. "...Au căzut ucişi din Izrail cinci sute de mii de oameni pe ales" (v. 17). Într-un cuvînt, un măcel sacru!

În sfîrşit, după 22 de ani de domnie, Ieroboam "a adormit... împreună cu părinţii săi" (.Regi I, XIV, 20). Dumnezeu-tatăl, care ucisese pe unul dintre fiii lui Iero­boam, pe micuţul Ahia, lăsase în viaţă ― uituc cum îl ştim din Biblie ― pe un alt fiu, pe Nadab, care a moştenit tronul părintesc.

Cît despre Roboam, acesta s-a purtat tot atît de urît faţă de dumnezeu ca şi Ieroboam. "Şi a făcu Roboam fapte rele în ochii domnului şi a zădărît rîvna lui, mai mult decît au făcut părinţii lui, prin păcatele pe care el le-a săvîrşit. Căci şi ei şi-au zidit jertfelnice pe înălţimi şi stîlpi cu pisanii idoleşti, şi aşere pe orice colină mai înaltă şi sub orice copac verde. Erau de asemenea şi desfrînate în ţară, şi ei se luau după toate ticăloşiile nea­murilor pe care domnul le izgonise din faţa fiilor lui Izrail" (v. 22―24).

"În anul al cincilea al domniei lui Roboam, Şişac, împăratul Egiptului (este pentru prima dată cînd Biblia citează numele unui faraon. ― L. T.), s-a suit cu război împotriva Ierusalimului. Şi a luat vistieriile templului domnului, precum şi comorile curţii domneşti; deci el a prădat tot. Şi a mai luat şi toate scuturile cele de aur pe care le făcuse Solomon" (v. 2526).

Iată ce spune în această privinţă Voltaire: "Anumiţi savanţi susţin că acest Şişac ar fi fost marele faraon Sesostris; alţi savanţi demonstrează că Sesostris s-a născut cu 1.000 de ani înaintea biblicului Şişac, iar cei mai de seamă savanţi dovedesc că nici Sesostris nu a existat vreodată. Există un argument care ne face să credem că nu Sesostris a fost cel care a jefuit Ierusa­limul, şi anume, după Biblie, el nu ar fi prădat Sihemul, Ierihonul, Samaria şi cei doi viţei de aur, în timp ce Herodot ne povesteşte că marele Sesostris a prădat tot pămîntul".

Lui Roboam i-a urmat fiul său Abia, care a domnit doar trei ani, dar care nu şi-a pierdut în zadar acest timp scurt: potrivit Cărţii a doua a Cronicilor, el a ucis într-o singură luptă 500.000 de ostaşi din armata regelui lui Izrail. "Şi Ieroboam nu şi-a mai venit în fire cît a trăit Abia. Şi dumnezeu l-a lovit şi el a murit. Abia însă a ajuns puternic. Şi şi-a luat paisprezece femei, care i-au născut douăzeci şi doi de băieţi şi şaisprezece fete" (Cro­nici II, XIII, 20―21).

Să facem o socoteală. Abia a domnit trei ani, după cum ne spune Cartea întîi a Regilor (XV, v. 2). În primul an s-a războit cu Ieroboam. Ce zici, cititorule, despre cei 22 de fii ai acestui Abia, precum şi despre cele 16 fiice, în total 38 de copii, născuţi în doi ani de cele 14 soţii ale sale? . Ce vremuri fericite! Ce sfîntă fecunditate!

Dintre cei 22 de fii ai lui Abia i-a urmat la tron Asa. El a domnit la Ierusalim 41 de ani. Pe mama lui "o chema Maaca, fiica lui Absalom" (v. 10).

Asa s-a urcat pe tron, dar, deoarece era minor, rega­tul Iudei a fost guvernat un timp de către mama sa. "Şi Asa a făcut fapte bune în ochii domnului... El a alungat pe toţi desfrînaţii din ţară şi a nimicit toţi idolii pe care îi făcuseră părinţii săi. Ci a făcut mai mult, căci şi pe mama sa a coborît-o de la vrednicia de regină, fiindcă făcuse pentru Aşera un chip de ocară. Asa a sfărîmat acest chip de ocară şi l-a ars în lunca Chedronului. Nu­mai locaşurile de închinare de pe înălţimi nu le-a stricat. Inima lui Asa a fost nedezlipită de domnul în toată viaţa lui" (v. 11―14).

A fost oare răsplătit Asa? Veţi vedea îndată. În primul rînd, dacă e să dăm crezare Cărţii a doua a Cronicilor (cap. XIV), el a avut de luptat împotriva unei năvăliri duşmane, şi încă ce năvălire! "Asa a avut oaste de trei sute de mii de oameni din Iuda, înarmaţi cu scuturi şi lănci, iar din Veniamin două sute optzeci de mii de purtători de scuturi şi trăgaci din arcuri, toţi luptători viteji. Atunci Zerah Etiopianul a ieşit împo­triva lor cu un milion de oameni şi trei sute de care de război şi a înaintat pînă la Mareşa. Dar Asa i-a ieşit înainte şi s-a aşezat în linie de bătaie în valea de la miazănoapte de Mareşa... Atunci domnul a lovit pe etio­pieni înaintea lui Asa şi înaintea lui Iuda, iar etiopienii o luară la goană. Şi Asa i-a urmărit împreună cu poporul lui pînă la Gherar şi au căzut atîţia etiopieni încît n-a mai scăpat aproape nimeni cu viaţă... Asa şi cu ai lui luară o bogată pradă" (v. 7―9, 11―12).

Acest episod este cu atît mai remarcabil, cu cît dis­tanţa dintre Etiopia şi Ierusalim este imensă. Această oştire de 580.000 de oameni pe care o ridică numai două seminţii evreieşti este tot atît de minunată ca şi armata de 1.000.000 de oameni a etiopienilor. Se pune întreba­rea: cum a îngăduit regele egiptean Şişac, sau Sesostris, ca toate aceste hoarde să treacă prin teritoriul său? Sau poate că etiopienii au trecut din Africa în Asia... pe calea aerului?

Şi încă o răsplată i-a fost hărăzită de dumnezeu-tatăl scumpului său prieten Asa: "La vremea de bătrîneţe... el s-a îmbolnăvit de picioare" (Regi I, XV, 23). Autorul "sacru" vorbeşte despre această boală cît se poate de concis; se pare că boala i-a fost trimisă lui Asa numai pentru a-i spori meritele pămînteşti. După ce a domnit 41 de ani, el a adormit cu părinţii săi, iar locul lui l-a luat fiul său Iosafat. Dar să vedem ce s-a întîmplat în acest timp în regatul Izrail.

Nadab, fiul lui Ieroboam, "a făcut fapte rele în ochii domnului şi a umblat pe calea tatălui său şi s-a terfelit în păcatul lui cu care a făcut să păcătuiască pe Izrail" (v. 26). El a domnit doar un an (v. 25 şi 28). Complotul unui oarecare Baeşa din casa lui Isahar l-a costat viaţa şi tronul. Bineînţeles, Baeşa s-a proclamat rege; el a domnit 24 de ani, în care timp s-a purtat tot atît de urît faţă de domnul Savaot ca şi Ieroboam şi Nadab (v. 3334), Pînă la urmă, cel de sus s-a plictisit. El a intrat în tra­tative cu un anume Iehu şi i-a comunicat că a luat hotărîrea de a stîrpi dinastia lui Baeşa. Acesta, după cum se presupune, a murit liniştit în patul său, iar fiul lui, Ela, a domnit doi ani, după care a fost ucis de un oarecare Zimri. După această ispravă, Zimri a pus la cale o lovi­tură de stat, a ocupat tronul şi a exterminat întreaga familie a lui Baeşa, "încît n-a mai rămas nimeni de parte bărbătească, nici rude, nici prieteni... după cuvîntul domnului..." (Regi I, XVI, 11―12).

Zimri s-a menţinut însă la domnie doar şapte zile. Un anume Omri a pornit o răscoală împotriva lui Zimri. Acesta, convingîndu-se că rolul său ca bici al lui dum­nezeu s-a terminat, şi-a pus singur capăt zilelor. Omri a stat pe tron 12 ani. "El a cumpărat muntele Samariei de la Şemer, cu doi talanţi de argint, şi a întărit mun­tele, iar cetatea pe care a zidit-o a numit-o Samaria, după numele lui Şemer, stăpînul muntelui" (v. 24). Cam în aceeaşi epocă, Hiel din Betel a zidit din nou Ierihonul (v. 34).

"Marii regi" ai Izrailului, care dispuneau de armate de sute de mii de oameni, nu au avut, aşa după cum reiese din Biblie, oraşe mai ca lumea înainte de a fi clădit Samaria, Ierihonul şi Sihemul. Acesta este un nou prilej ca să ne convingem că blestemul aruncat cîndva asupra Ierihonului nu valora nici o para chioară, deoarece fusese prorocit că oraşul acesta nu se va ridica niciodată din ruine .


CAPITOLUL AL TREIZECI ŞI OPTULEA

RĂZBOINICELE ISPRĂVI ALE PROROCULUI ILIE, CEL CU TRĂSNETUL ÎN MÎNĂ
Am ajuns acum la Ahab, nelegiuitul Ahab, fiul lui Omri. Profesorii de "istorie sacră" le cer elevilor lor să-i blesteme numele. Noi însă trebuie să recunoaştem că o dată cu apariţia acestui rege, Biblia rede­vine interesantă, îl vom întîlni imediat şi pe neasemuitul proroc Ilie, singurul om care s-a urcat în ceruri pe un car de foc, la care erau înhămaţi cai tot de foc. "Ahab, fiul lui Omri. a ajuns rege al Izrailului... şi a domnit... timp de două­zeci şi doi de ani în Samaria. Şi Ahab... a săvîrşit fapte rele în ochii domnului, mai multe decît toţi înaintaşii săi. Dar nu s-a mulţumit numai că s-a tăvălit în păca­tele lui Ieroboam, ...ci şi-a luat de soţie pe Izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, şi a început să se închine lui Baal şi să-l cinstească" (Regi I, XVI, 29―31).

Dumnezeu l-a iertat pe David pentru căsătoria cu Batşeba, pe al cărei soţ îl asasinase; el a privit cu bună­voinţă căsătoria lui Solomon cu fiica regelui Egiptului; cînd însă Ahab a îndrăznit să ia de soţie pe Izabela, fiica regelui Sidonului, el a considerat aceasta drept o crimă îngrozitoare.

Nelegiuitul rege nu s-a mulţumit cu obişnuiţii viţei de aur cărora să li se închine: "...A înălţat un jertfelnic în templul lui Baal pe care îl zidise în Samaria" (v. 32). Dar aceasta încă nu este tot! Îngroziţi-vă, dreptcredincioşilor: "Dar a mai făcut Ahab şi o aşeră şi a mai să­vîrşit Ahab şi alte ticăloşii, cu care a înfuriat pe domnul dumnezeul lui Izrail mai mult decît toţi regii, înaintaşii săi" (v. 33).

Pe scurt, regalul soţ al Izabelei se străduia să-i facă în ciudă lui dumnezeu şi nu mai putea de plăcere cînd reuşea să-l scoată din fire pe bătrîn. Fireşte, în aceste condiţii se impunea un proroc de mare clasă. Şi dumne­zeu a hotărît să-i opună ultranelegiuitului Ahab pe arhisfîntul Ilie Tesbiteanu. "Atunci Ilie Tesbiteanul, din Ţesba Galaadului, a zis lui Ahab: «Viu este domnul dumnezeul lui Izrail, înaintea căruia slujesc, că nu va fi în anii aceştia rouă ori ploaie decît prin cuvîntul gurii mele!»" (Regi 1, XVII, 1).

După ce i-a spus aceasta, Ilie, plin de maiestate, a făcut stînga-mprejur.Biblia nu ne spune însă ce atitudine a avut Ahab faţă de această ştire.

"Şi a fost cuvîntul domnului către Ilie şi i-a spus: «Pleacă de aici şi porneşte spre răsărit şi acolo ascunde-te în zăvoiul pîrîului Chérit, care curge la răsărit de Iordan. Acolo să bei apă din pîrîu, iar corbilor le-am dat poruncă să-ţi aducă demîncare!» Şi a pornit de acolo şi a făcut după cuvîntul domnului... Corbii îi aduceau dimineaţa şi seara pîine şi carne, iar apă bea el din pîrîu" (v. 26).

Gîndul de a-i hrăni pe sfinţi cu ajutorul corbilor i-a inspirat ulterior pe mulţi dintre inventatorii de vieţi ale sfinţilor pustnici. Bunăoară, pustnicul Pavel, timp de 60 de ani cît a stat în peştera de la Tebaida, şi-a primit raţia de o jumătate de pîine pe zi de la un corb. Cînd Pavel împlinise vîrsta de 130 de anişori, pustnicul Anto­nie, un tînăr de vreo 90 de ani, l-a vizitat în peştera sa. Şi iată că corbul a adus pentru dejunul celor doi sfinţi o pîine întreagă. Toate acestea sînt pe deplin autentice! Cel puţin sfîntul Ieronim ne dă cuvîntul său de cinste că aşa a fost cu adevărat!

Să ne întoarcem la Ilie.

"Iar după un răstimp pîrîul a secat, fiindcă nu mai căzuse ploaie pe pămînt.

Atunci a fost cuvîntul domnului către el şi i-a po­runcit:

«Scoală-te şi porneşte spre Sarepta Sidonului şi lo­cuieşte acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să-ţi dea demîncare!»

Şi el s-a sculat şi a pornit spre Sarepta Sidonului. Şi cînd a ajuns la poarta cetăţii, s-a întîlnit cu o femeie care aduna lemne. Atunci el a chemat-o şi i-a spus: «Adă-mi puţină apă din urciorul tău,

ca să beau!» Şi cînd ea se pornise să aducă, el a strigat şi i-a zis: «Adă-mi şi o bucată de pîine!»

Dar ea i-a răspuns: «Viu este domnul dumnezeul tău, că nu am nimic copt în cuptor! Mi-a rămas numai o mînă de făină într-un chuip şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată că după ce voi strînge vreo două lemne, mă voi duce acasă să gătesc ceva demîncare pentru mine şi pentru fiul meu, şi apoi să mîncăm şi să murim!»

Dar Ilie i-a răspuns: «Nu te teme! Du-te şi fă după cum ai zis, dar din ceea ce ai fă-mi şi mie o turtă mică şi adă-o încoace, iar pentru tine şi fiul tău fă la urmă.

Căci aşa zice domnul dumnezeul lui Izrail: făina cea din chiup să nu se sfîrşească şi untdelemnul din urcior să nu lipsească pînă în ziua cînd domnul va da ploaie pe faţa pămîntului!»

Şi ea a plecat şi a făcut după cuvîntul lui Ilie, şi ea şi fiul ei şi casa ei au avut demîncare multă vreme:

Făina din chiup nu s-a sfîrşit şi nici untdelemnul din urcior n-a secat, după cuvîntul domnului pe care îl grăise prin gura lui Ilie.

Ci după toate acestea, fiul femeii, stăpîna casei, s-a îmbolnăvit de o boală tare grea, încît şi-a dat sufletul.

Atunci ea i-a spus lui Ilie: «Ce să fac cu tine, omule al lui dumnezeu? Ai venit la mine să-mi aduci aminte de păcatul meu şi să omori pe fiul meu?»

Dar el i-a răspuns: «Dă-mi pe fiul tău!» Şi el l-a luat de la pieptul ei şi l-a dus în odaia de sus în care locuia el şi l-a pus pe patul lui,

Şi a strigat către domnul şi a zis: «Doamne dumnezeul meu, vrei să faci rău chiar femeii acesteia văduve, unde locuiesc eu, de ai îngăduit să moară fiul ei?»

Apoi s-a întins de trei ori peste copil şi a strigat către domnul şi a zis: «Doamne dumnezeul meu, în­toarce sufletul acestui copil într-însul!»

Şi domnul a ascultat de glasul lui Ilie şi a întors su­fletul copilului într-însul şi el a înviat.

Apoi Ilie a luat copilul cu el şi l-a coborît din odaia de sus şi l-a dat mamei lui şi i-a zis: «Iată, fiul tău este viu!»

Atunci femeia i-a răspuns lui Ilie: «Acum cred că tu eşti omul lui dumnezeu si cuvîntul lui dumnezeu care este în gura ta este adevărat!»" (v. 724).

Acest proroc este un model de perspicacitate, deoa­rece a ghicit de la cea dintîi privire că femeia care strîngea lemne era văduvă. Poate că se vor găsi unii să se mire că el a început prin a cere pentru el singur tot restul de pîine al acestei femei sărmane. S-ar putea crede că văduva, deşi de credinţă păgînă, avea mai multă în­credere în cuvintele necunoscutului care vorbea în nu­mele dumnezeului lui Izrail decît credea însuşi prorocul în făgăduielile dumnezeului său. Dar teologii susţin că toate acestea sînt doar aparente: Ilie a pus-o la încer­care pe femeie, iar minunea s-a făptuit spre folosul ei, tocmai pentru că ea nu a şovăit, ci a crezut de îndată. Dacă ea ar fi refuzat să-i dea lui Ilie ultima ei îmbu­cătură, fireşte că minunea nu s-ar fi produs. Vedeţi însă că minunea fusese prezisă de dumnezeu. Cum putea ea deci să nu se săvîrşească? Avem aici un cerc vicios şi zadarnic ne străduim să înţelegem această născocire biblică. Este ceva de domeniul supranaturalului, ininte­ligibilului, din care cauză intră în competenţa sfinţilor părinţi.

De altfel merită mai curînd să fie cercetate minunile săvîrşite uneori de dumnezeu, probabil cu scop de re­clamă, în rîndurile popoarelor care nu credeau în el. Însă necredincioşii nu cedau şi nu se converteau la cre­dinţa "adevărată" nici după aceste minuni.

Bunăoară, Biblia nu ne spune că văduva din Sarepta ar fi trecut la credinţa evreilor. Toate popoarele anti­chităţii, care recunoşteau existenţa multor zei, admiteau că aceştia comunică o parte din puterea lor unor aleşi, anume magilor egipteni, persani, babiloneni, iar cîte-odată chiar unor idolatri obişnuiţi, cum a fost Balaam. Fiecare dintre aceşti vrăjitori îşi păstrează ritualul şi cultul său. Astfel se explică legendele biblice după care faraonul, văzînd minunile lui Moise, a recunoscut pu­terea dumnezeului său, dar nu şi-a schimbat religia. Văduva din Sarepta l-a recunoscut pe dumnezeul evreiesc fără a socoti însă necesar să treacă la altă credinţă.

"Şi după alt răstimp a fost cuvîntul domnului către Ilie în anul al treilea: «Du-te şi te înfăţişează înaintea lui Ahab, căci voi trimite ploaie pe pămînt!»" (Regi I,XVIII, 1). Aşadar, trei ani de zile nu plouase. "Şi Ilie s-a dus să se înfăţişeze lui Ahab... cînd foametea ajunsese năprasnică în Samaria..." (v. 2). Se înţelege că, după trei ani de secetă, era foamete. Dar de ce bîntuia foametea mai rău în Samaria decît în orice altă parte?

"Ahab a chemat la sine pe Obadia, căpetenie peste casa sa. ― Obadia era tare cinstitor de dumnezeu. Cînd Izabela a omorît pe profeţii domnului, Obadia a luat o sută de profeţi şi a ascuns cîte cincizeci într-o peşteră, unde le-a dat de mîncare pîine şi apă.

Şi Ahab i-a zis lui Obadia: «Caută cu de-amănuntul în ţară, la toate izvoarele de apă şi la toate pîraiele, poate se află ceva iarbă ca să scăpăm cu viaţă caii şi catîrii şi să nu rămînem fără vite».

Şi şi-au împărţit ţara ca să o cutreiere: Ahab umbla singur într-o parte, iar Obadia tot singur într-altă parte. (v. 3―6).

Ne vine greu să ni-l închipuim pe rege părăsindu-şi palatul şi pornind să caute nutreţ pentru cai. Fireşte, el putea să trimită pe cineva dintre slujitorii săi. Sau poate că, în urma cruntei mizerii pe care au pricinuit-o cei trei ani de secetă, regele Ahab îşi concediase toată curtea şi slujitorii, păstrîndu-l numai pe mai-marele lor? Lucrul cel mai neobişnuit este că se mai aflau izvoare, pîraie şi rîuri. Cîmpiile erau sterpe din cauza lipsei de ploaie, este limpede; aceeaşi secetă trebuia să atingă însă pîraiele şi izvoarele despre care Ahab îi vorbeşte lui Obadia. Este curios că nici unul dintre credincioşii care citesc Biblia nu-şi pune vreuna dintre aceste întrebări.

Să mergem mai departe. În căutarea ierbii, Obadia îl întîlneşte pe Ilie şi se închină în faţa lui. Prorocul îi porunceşte să-i anunţe lui Ahab iminenta sa vizită. Această poruncă l-a alarmat într-un mod straniu pe Obadia, care judeca astfel: "Dar dacă, după ce mă voi fi despărţit de tine, duhul domnului te va duce dumnezeu ştie încotro şi cînd eu mă voi înfăţişa să dau de ştire lui Ahab şi nu te va găsi aici, atunci voi fi omorît!" (v. 12). Se pare că naivul Obadia se temea atît de mult de dumnezeu, încît bănuia o perfidie pînă şi în cuvintele prorocului. Din fericire, Ilie izbuti să-l liniştească şi să-l încurajeze, făgăduindu-i că se va arăta neapărat încă în aceeaşi zi lui Ahab.


Yüklə 2,54 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin