Capitolul XVI religiile din china antică

27 După E. Bickermann, extremiştii elenofili din Ierusalim sunt cei care 1-au împins pe Antiochus la violenţa exacerbată a represiunii; cf. Der Gott der Makkabăer, pp. 120 sq., şi passim. Autorii edictului de persecuţie erau înşişi tobiazii; cf. M. Hengel, I, p. 289.

28 E. Bickermann, op. cit., pp. 92 sq.

29 Cf. M. Hengel, op. cit., l, pp. 261 sq.; M. Simon, „Jupiter-Yahve", pp. 49 sq.

30 Cf. M. Simon,p. 51.

31 Persecuţia şi războiul Maccabeilor sunt analizate de către E. Bickermann, op. cit.; V. Tcherikover, Hellenistk Civilization and the Jews, pp. 175-234; S. K. Eddy, The King is dead, pp. 213-256. Vezi şi M. Hengel, I, pp. 277 sq.

32 Dar tendinţele sincretiste continuă să se dezvolte în Samaria, în Transiordania şi mai ales în diaspora grecofonă; cf. M. Hengel, I, p. 308.

387

Suferinţele iudeilor: de la Apocalipsă la exaltarea T or ei

Pentru scopul lucrării de faţă, ceea ce trebuie să ne reţină sunt mai ales creaţiile religioase ale epocii. Cum era de aşteptat, evenimentele istorice contemporane sunt transfigurate, încărcate de mesaje cifrate, integrate într-o viziune specifică a istoriei universale, în mediile de oameni „pioşi" (hassidim) îşi fac apariţia primele scrieri apocaliptice, Daniel şi cea mai veche secţiune a cărţii lui Enoch. „Pioşîi" constituiau o comunitate închisă; ei insistau pe respectarea absolută a Legii si pe necesitatea urgentă a pocăinţei. Importanţa considerabilă acordată căinţei era urmarea imediată a unei concepţii apocaliptice a istoriei, într-adevăr, spaima de istorie atinsese proporţii necunoscute până atunci. Prin urmare, proroceau Daniel şi Enoch I, lumea se apropie de sfârşitul ei: „pioşii" trebuie să se pregătească pentru judecata iminentă a lui Dumnezeu.

In forma sa actuală, cartea lui Daniel a fost terminată către -164. Autorul descrie evenimente recente sau contemporane sub formă de profeţii rostite cu mai multe secole înainte. Acest procedeu (vaticinia ex eventu) este caracteristic literaturilor apocaliptice33: el întăreşte credinţa în profeţii şi, prin urmare, îi ajută pe credincioşi să suporte încercările clipei prezente. Astfel, cartea lui Daniel înfăţişează un vis al lui Nabucodonosor (~ 605-562). Regele văzuse o statuie: capul ei era din aur, pieptul şi braţele din argint, pântecele şi coapsele din bronz, picioarele îi erau din fier şi din lut ars. Deodată o piatră s-a desprins şi a lovit statuia: „atunci s-au sfărâmat, în acelaşi timp, fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul şi au ajuns ca pleava de pe arie vara, şi vântul le-a luat cu sine fără să lase vreo urmă" (2: 32-36). Daniel interpretează astfel visul: capul de aur este Nabucodonosor; după el se va înălţa un alt regat, inferior, şi apoi un al treilea regat de bronz, care se va întinde peste întreg pământul. Al patrulea regat, „care va fi tare ca fierul", le va zdrobi pe celelalte, dar va sfârşi prin a fi nimicit. Atunci, „Dumnezeul Cerului va ridica un regat care nu va fi niciodată nimicit şi domnia de la acesta nu va trece la alt popor" (2:44). Regatele succesive, al asirienilor (i.e. regatul neobabilonian), al mezilor şi al perşilor, şi în cele din urmă cel al lui Alexandru, indică un proces accelerat de decădere. Dar mai cu seamă în vremea celui de al patrulea (adică cel al lui Antiochus Epiphanes) existenţa seminţiei lui Israel va fi grav ameninţată. Totuşi, arată Daniel, sfârşitul acestei lumi decăzute este aproape, şi Dumnezeu va clădi după aceasta regatul etern, în plus, Daniel povesteşte unul din propriile sale vise, în care a văzut patru fiare uriaşe ieşind din mare. Fiarele reprezintă cele patru regate sortite să piară; apoi, domnia peste toate împărăţiile va fi dată „poporului sfinţilor Celui Preamalt" (7: 27).

Pe scurt, amintindu-le evenimentele măreţe ale trecutului, anume şirul de catastrofe care nimiciseră imperiile militare, autorul lui Daniel urmărea un ţel precis: să-i încurajeze şi să-i întărească pe coreligionarii săi. Dar succesiunea dramatică a celor patru regate exprimă, în acelaşi timp, o concepţie unitară asupra istoriei universale. Este adevărat că imageria mitologică trădează o origine orientală. Tema celor patru regate succesive, simbolizate prin cele patru metale, se întâlneşte la Hesiod şi în Iran. Cât priveşte cele patru fiare, există numeroase precedente: babiloniene, iraniene, feniciene34. Tot astfel, „marele eon" despre care vorbeşte Enoch 7(16:1) poate fi comparat cu doctrina „Anului cel Mare"35. Totuşi, Daniel şi Apocalipsele evreieşti înfăţişează un element necunoscut în celelalte tradiţii: evenimentele care constituie istoria universală nu mai oglindesc ritmul etern al ciclului cosmic şi nu mai depind de astre; ele se desfăşoară potrivit planului lui Dumnezeu^, în acest plan prestabilit, Israel joacă rolul

33 Cf. „Oracolul Olarului" egiptean, Oracolele lui Histaspe şi ale Sibilei etc.

34 Cf. W. Baumgartner, „Danielforschung", pp. 214-222; A. Bentzen, Daniel, pp. 57-67; A. Lacoque, Le livre de Daniel, pp. 49 sq.

35 Cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour, pp. 133 sq.; M. Hengel, I, pp. 191 sq.

36 în călătoria sa extatică la cer, Enoch vede tablele pe care e înscrisă istoria în întregimea sa (l Enoch, 81:1 sq.). Cu privire la acest motiv, cf, G. Widengren, The Ascension ofthe Apostle, în special pp. 27 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

388

central; istoria se grăbeşte către sfârşitul ei, adică triumful definitiv al lui Israel e iminent. Acest triumf nu va fi doar de ordin politic; în fond, desăvârşirea istoriei înseamnă mântuirea lui Israel, mântuire hotărâtă dintotdeauna de Dumnezeu şi înscrisă în planul Istoriei, în pofida păcatelor poporului său.

203. Unica speranţă: Sfârşitul Lumii

La fel ca în alte tradiţii, Sfârşitul Lumii este, în apocalipsele evreieşti, vestit prin numeroase cataclisme şi fenomene cosmice aberante: soarele va străluci în timpul nopţii şi luna în timpul zilei, în fântâni va curge sânge, stelele vor devia de pe orbitele lor, din arbori va picura sânge, din măruntaiele pământului vor ţâşni flăcări, pietrele vor începe să strige etc. (IVEzdra, 5: 4-12). Anul se va scurta, oamenii se vor omorî între ei, va fi secetă şi foamete etc.37 Şi, la fel ca în tradiţia iraniană, la sfârşitul lumii va avea loc judecata universală, deci şi reînvierea morţilor,

Cartea lui Isaia (26: 19) făcuse deja aluzie la înviere („morţii tăi vor trăi, trupurile lor vor învia"), dar acest pasaj nu poate fi datat. Prima referinţă incontestabilă se găseşte în Daniel, 12: 13: „tu te vei scula ca să primeşti moştenirea ta, la sfârşitul veacurilor"38. E vorba foarte probabil de o influenţă iraniană; dar trebuie ţinut cont şi de concepţiile paleoorientale privind zeii vegetaţiei (cf. § 118). Doctrina învierii va fi asiduu proclamată în literatura apocaliptică (IV Ezdra; I Enoch, 51: 1-3; 61: 5; 62: 14 sq.; Apocalipsul siriac al lui Baruh) şi de către farisei, în timpul propovăduirii lui lisus ea era universal acceptată, cu excepţia saducheilor.

Cât priveşte Judecata de Apoi, Daniel (7: 9-14) o arată desfăşurăndu-se în prezenţa „Celui Vechi de zile", „îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada", stând pe un tron de flăcări: „judecata a început şi cărţile erau deschise", în visul său extatic, Enoch îl văzuse şi el pe Dumnezeu aşezat pe tron şi „cărţile pecetluite" şi asistase la judecata îngerilor căzuţi şi a apostaţilor, meniţi să fie aruncaţi într-un hău de jar (90: 20 sq.; Charles, Apocrypha, I, pp. 259-260). Imaginea „Celui Preaînalt", pe „tronul Judecăţii", reapare în IVEzdra: păcătoşii sunt sortiţi „cuptorului Gheenei", şi cei drepţi sunt răsplătiţi în „Raiul desfătărilor" (7: 33-37; Charles, II, p. 583). în urma Judecăţii, răul va fi şters pentru totdeauna, putreziciunea va fi înlăturată şi pretutindeni va învinge adevărul (IV Ezdra, 6: 26-28; Charles, II, pp. 576-577). Concepţia despre judecata eshatologică prin foc este foarte probabil de origine iraniană (cf. § 104).

într-o aceeaşi viziune a Celui Vechi de zile şi a Judecăţii, Daniel asistă la coborârea din cer a unei fiinţe „ca Fiul Omului": El a fost dus în faţa Celui Vechi de zile şi i s-a dat „stăpânirea, slava şi împărăţia" (7: 13-14). Prin expresia „Fiul Omului" (i.e. „Omul"), Daniel simbolizează poporul lui Israel în momentul suprem al triumfului eshatologic. Expresia va avea un mare succes în secolul I î.Hr.; este. de altfel, titlul pe care şi-1 va da lisus. Este vorba de o figură mitologică destul de familiară lumii elenistice, aceea a lui Anthropos sau a Omului Primordial. Mitul este de origine indo-iraniană (cf. Puruşa, Gayomart), dar precedentele imediate ale „Fiului Omului" (= „Omul") sunt de căutat în sincretismul religios irano-„caldean" (cf. § 216). Ideea Omului Primordial învestit cu o misiune eshatologică nu este biblică. Abia în iudaismul târziu se va vorbi despre un Adam preexistent Creaţiei39.

37 Cf. Le mythe de V eternei retour, pp. 148 sq.; P. Volz, Eschatologie, pp. 150 sq. Aceste clişee, proprii literaturilor apocaliptice, derivă dintr-un scenario mitico-ritual arhaic: sfârşitul lumii, urmat de o nouă Creaţie (§ 12; cf. Aspects du mythe, cap. IV-V).

38 Din aceeaşi epocă este / Enoch, 90: 33, şi lucrarea lui lason din Cyrene, redactată la puţin timp după moartea lui Iuda Maccabeul; cf. M. Hengel, I, p. 196.

39 în fapt, iudaismul nu ştia că Fiul Omului constituia o variantă a mitului Omului Primordial. Apocaliptica evreiască exaltă rolul eshatologic al Fiului Omului, dar nu face nici o aluzie la preexistenta sa; cf. S. Mowinckel, He That Cometh, pp. 420 sq. F. A. Borsch a pus cum trebuie în lumină mitologema orientală a Regelui, ca Fiu al Omului Primordial; cf. The Son of Mân in Myth and History, pp. 89 sq.

389

Suferinţele iudeilor: de la Apocalipsă la exaltarea Torei

Concepţia unitară a istoriei universale permitea deci să se descifreze semnificaţia eshatologică a epocii contemporane. Contrar vechilor cosmologii, care explicau decăderea progresivă şi ineluctabilă a lumii printr-o teorie de tip ciclic (pentru care expresia cea mai riguroasă era doctrina indiană a celor patru yuga), hasidicii îl proclamau pe Iahve drept singurul Stăpân al Istoriei, în cartea lui Daniel şi în I Enoch, Dumnezeu rămâne figura centrală: răul nu este clar personificat într-un Vrăjmaş al lui Iahve. Răul este zămislit de nesupunerea oamenilor (IEnoch, 98: 4 sq.) şi de revolta îngerilor căzuţi.

Dar decorul se modifică în chip sensibil în literatura apocaliptică. Lumea şi Istoria sunt considerate acum ca fiind dominate de forţele Răului, adică de Puterile demonice stăpânite de Satan. Primele menţionări ale lui Satan (Iov, 1: 6 sq.; 2:1 sq.; Zaharia, 3: l sq.) îl prezentau ca aparţinând curţii cereşti a lui Iahve. El era „Vrăjmaşul" deoarece era personajul ceresc ostil omului (cf. § 115). Acum, Satan încarnează principiul Râului: el devine Vrăjmaşul lui Dumnezeu, în plus, o nouă idee se precizează: aceea a celor două vârste (sau două împărăţii): „împărăţia de aici" şi „împărăţia cealaltă", într-adevăr, găsim scris: „Cel Preaînalt n-a făurit o singură vârstă, ci două" (IV Ezdra, 7: 50)40. în vârsta aceasta „împărăţia lui Satan" e sortită să triumfe. Sfântul Pavel îl desemna pe Satan ca pe „dumnezeul lumii acesteia" (// Corinteni, 4:4). Puterea lui va atinge culmea în preajma erei lui Mesia, când se vor înmulţi catastrofele şi fenomenele neobişnuite arătate pe scurt mai sus (p. 388). Dar în bătălia eshatologică, Iahve îl va învinge pe Satan, va nimici sau va potoli toţi demonii, va înlătura răul şi va clădi apoi împărăţia sa, dând lumii viaţa, bucuria şi pacea eterne41. Unele texte vorbesc despre o întoarcere în Paradis şi, pornind de aici, despre abolirea morţii ([V Ezdra, 8: 52-54). Totuşi, în ciuda perfecţiunii şi perenităţii sale, această lume nou-creată rămâne o lume fizică.

Figura lui Satan s-a conturat probabil sub influenţa dualismului iranian42. E vorba, în orice caz, de un dualism atenuat, căci Satan nu coexistă de la începuturi cu Dumnezeu şi nu este veşnic. Pe de altă parte, trebuie ţinut seama de o tradiţie mai veche, care concepea pe Iahve ca totalitate absolută a realului (i.e. ca o coincidentia opposiîorum), în care coexistau toate contrariile, deci şi „răul" (cf. § 59). Amintim celebrul caz al lui Saul: „Duhul lui Iahve s-a depărtat de la Saul şi un duh rău, venind de la Iahve, îl înfricoşa" (I Samuel, 16:14). Ca şi în alte religii, „dualismul" se precizează în urma unei crize spirituale, care pune sub semnul întrebării atât limbajul, cât şi postulatele teologice tradiţionale, şi care duce, între altele, la o personificare a aspectelor negative ale vieţii, ale realului şi ale divinităţii. Ceea ce a fost conceput până acum ca un moment în procesul universal (întemeiat pe alternanţa contrariilor: zi/noapte; viaţă/moarte; bine/râu etc.) este de acum înainte izolat, personificat şi învestit cu o funcţiune specifică şi exclusivă, anume aceea a Răului (cf. § 195). Probabil că Satan este atât produsul unei „sciziuni" a imaginii arhaice a lui Iahve (urmare a reflecţiei privind misterul divinităţii), cât si al influenţei doctrinelor dualiste iraniene. Oricum, figura lui Satan, ca încarnare a Răului, va juca un rol considerabil în formarea şi în istoria creştinismului, înainte de a deveni personajul faimos, cu nenumărate metamorfoze, din literaturile europene ale secolelor al XVIII-lea şi alXIX-lea.

40 în aceeaşi carte regăsim ideea arhaică a decăderii inevitabile a lumii: „Creaţia c de pe acum îmbătrânită; ea a trecut de puterea tinereţii" (IV Ezdra, 4: 10).

41 Data eschatonului poate fi calculată de către „cei înţelepţi"; vezi, inter alia, Daniel, 9: 22 sq.; /. Enoch, 10: 12; 89; 90: 17; IIEzdra. 4: 5,14: 11 etc. Cf. W. Bousset, Religionsdes Judentums, ediţia a 2-a, pp. 283 sq.; P. Volz,Fschatologie. ediţia a 2-a, pp. 141 sq.

42 Textele de la Qumran vorbesc despre două spirite create de Dumnezeu, unul bun şi unul rău (cf. § 223), doctrină care reaminteşte zurvanismul (§ 213).

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

390

l

Cât priveşte eschatonul şi noua Creaţie, literatura apocaliptică nu prezintă o concepţie unitară. Cei ce au redactat cărţile apocalipselor prezintă cu toţii calamităţile şi nenorocirile vremii de faţă ca „dureri ale naşterii" sau „dureri mesianice", căci ele preced şi vestesc venirea lui Mesia. Ca şi la Isaia şi la profeţii postexilici, Mesia este văzut întotdeauna ca o fiinţă umană; anume, el este Regele Poporului lui Dumnezeu43. Să amintim doar un singur exemplu: Psalmii lui Solornon (lucrare redactată în secolul I Î.Hr.) conţine o rugăciune al cărei scop e de a grăbi venirea lui Mesia, fiul lui Da vid, pentru ca să-i zdrobească pe „stăpânitorii nedrepţi şi să cureţe de păgâni Ierusalimul" (17: 22-24). „El este un rege drept [...] şi sub domnia lui nu va exista nedreptate, căci toţi vor fi sfinţi şi regele lor va fi Mesia" (17: 26 sq., 29, 30).

Pentru unii, împărăţia lui Mesia aparţine chiar eonului de faţă; ea constituie, întrucâtva, o domnie interimară, anume millenium44. Această împărăţie mesianică este destinată să dureze 400, 500 sau 1000 de ani. Ea va fi urmată de Judecata Universală şi Sfârşitul Lumii. Mesia însuşi va pieri şi totul se va reîntoarce în „liniştea" primordială, adică în Haos. „Dar la capătul a şapte zile, eonul, care doarme acum, se va trezi" (IV Eidra, 7: 28 sq.; Charles, II, p. 582); altfel spus, va avea loc Noua Creaţie, învierea şi fericirea veşnică45.

Mai multe texte îl aşază pe Mesia printre fiinţele eterne, alături de Enoch, Ilie şi de alte personaje care au fost ridicate la Cer de către Dumnezeu. După unele izvoare rabinice, îndată după naşterea sa, Mesia a fost ascuns în Rai sau, împreună cu Ilie, în Cer46. Testamentul celor doisprezece patriarhi şi textele de la Qumran menţionează doi Mesia, un preot şi un rege, Mesia sacerdotal având întâietate. Testamentul lui Levi precizează că sub sacerdoţiul său „orice păcat va fi înlăturat [...] şi el însuşi va deschide porţile Raiului [...] şi le va da sfinţilor să mănânce din Arborele Vieţii" (18: 9-12). într-un cuvânt, Mesia sacerdotal va desfiinţa urmările păcatului originar47.

Adăugăm că propovăduirea lui lisus şi avântul creştinismului sunt strâns legate de fermentul spiritual caracteristic nădejdilor mesianice şi speculaţiilor eshatologice evreieşti dintre revolta Maccabeilor şi distrugerea celui de-al doilea Templu (cf. § 224).

l

204. Reacţia fariseilor: exaltarea Tor ei

în iudaism, ca şi în alte tradiţii, viziunile apocaliptice acţionau ca o apărare faţă de teroarea istoriei. Cei avertizaţi descifrau în catastrofele contemporane o prezicere reconfortantă. Cu cât situaţia poporului evreu se agrava, cu atât sporea convingerea că eonul de faţă se apropie de sfârşit. Pe scurt, agravarea spaimei anunţa iminenţa salvării. De acum încolo, valorizarea religioasă a suferinţelor provocate de evenimentele istorice va fi reiterată de multe ori, şi nu numai de către evrei şi creştini.

Nu este vorba de o evaziune de sub apăsarea istoriei, nici de un optimisţn hrănit cu fantasme. Literatura apocaliptică constituia o ştiinţă sacră, de esenţă şi de origine divină. După cum scrie

4:1 Cf. S. Mowinckel, He Thai Cometh, pp. 280 sq., cu o bogată bibliografie.

44 Ideea va fi elaborată de filosofia rabinică; cf. şi C. F. Moore, Judaism, II, pp. 375 sq.

45 Sanhedrin, 99 a, în care sunt citate diverse opinii rabinice; cf. si C. F. Moore, Judaism, H, pp. 375 sq.

46 H. L. Strack şi P. Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament und Talmud und Midrasch, II, p. 340.

47 Ringgren, La religion d'hrael, p. 350; S. Mowinckel, op. cit., p. 382. Speculaţiile în jurul vârstei mesianice au continuat în cercurile rabinice din primele secole ale erei noastre. Aceleaşi motive revin cu asiduitate: distragerea păgânilor, triumful evreilor, bucuriile cu care Dumnezeu îşi răsplăteşte credincioşii etc. Unele texte adaugă că, în ziua aceea, toate popoarele se vor converti la credinţa în unicul Dumnezeu, Iahve (Moore, II, p. 371). Dar convingerea, scumpă tuturor autorilor Apocalipselor, că data eschatonului poate fi calculată, este părăsită. Mesia va sosi în ceasul ales de Dumnezeu. Până atunci, credincioşii trebuie să practice penitenţă, să se pocăiască şi să se supună Legii (ibid., II, pp. 350 sq.).

391

Suferinţele iudeilor: de la Apocalipsă la exaltarea Torei

autorul lui Daniel (2: 20-22), Dumnezeu „dă înţelepciunea înţelepţilor". „El dezvăluie cele mai adânci şi mai ascunse lucruri, cunoaşte ce se petrece în întuneric". Enoch, personaj legendar, imagine exemplară a înţeleptului şi a profetului epocii primordiale48, devine acum foarte popular: el prevestise judecarea iminentă a oamenilor dinaintea Potopului şi a îngerilor căzuţi, în clipa de faţă, el proclamă o nouă revelaţie şi cere căinţă, deoarece se apropie Judecata a doua. Ca şi Daniel, Enoch primeşte ştiinţa sacră în visele şi viziunile sale (/ Enoch, 13:8; 14: l; 83: l sq.; 93: l sq.). Misterele cereşti îi sunt arătate de către îngeri, întreprinde călătorii extatice la Cer (cap. 12-36), în care Dumnezeu îl lasă să vadă tăbliţele pe care este înscrisă istoria universală, de la început şi până la sfârşit.

în dimineaţa Timpurilor, Dumnezeu dezvăluise ştiinţa secretă unor oameni renumiţi prin evlavia lor şi prin facultăţile lor vizionare. Această învăţătură era ezoterică, „pecetluită"; altfel spus, inaccesibilă profanilor. Ea a fost apoi transmisă câtorva fiinţe de excepţie. Dar întrucât epoca primordială corespunde cu sfârşitul timpului (eschaton), ştiinţa sacră este din nou revelată şi tot unui grup restrâns de iniţiaţi, în / Enoch (1: 6), Fiul Omului este înfăţişat ca iniţiatul prin excelenţă, „stăpânul tuturor tainelor". Când se va înscăuna pe tron, „toate secretele înţelepciunii vor ţâşni din gura sa" (ibid., 51:3). Calităţile lui sunt înţelepciunea şi priceperea49. Adăugăm că tema „ştiinţei (salvifice) ascunse" este foarte populară în epoca elenistică (§ 209) si constituie temeiul tuturor şcolilor gnostice (§ 229)50.

Autorii de Apocalipse au dezvoltat pe larg această concepţie despre înţelepciunea ascunsă în Cer şi inabordabilă oamenilor51. Viziunile şi experienţele extatice jucau un rol capital în literatura apocaliptică (ca, de altfel, peste tot în lumea elenistică). Viziunile şi extazurile confir­mau autenticitatea adevăratului „profet şi înţelept", în plus, experienţele extatice îmbogăţeau progresiv corpusul ştiinţei revelate. Cartea lui Daniel descoperea doar istoria universală, în vreme ce textele care se reclamau de la „tradiţia lui Enoch" cuprind întreaga lume, vizibilă şi invizibilă: geografia pământească şi cerească, astronomia şi astrologia, meteorologia şi medicina, în cazul „tradiţiei lui Enoch", misterele cosmologice revelau şi exaltau, în acelaşi tip, lucrarea lui Dumnezeu. După cum observă M. Hengel (I, p. 208), maeştrii înţelepciunii hassidim erau mai puternic angajaţi decât Ben Sirah în controversa cu elenismul. Căci, în fond, prin intermediul „revelaţiilor apocaliptice", ei posedau o ştiinţă superioară aceleia a grecilor, într-adevăr, ştiinţa lor îngloba-Cosmosul, Istoria şi lumea celestă, şi, în plus, destinul omului în momentul eschatonului, cunoaştere inaccesibilă raţiunii. Această concepţie despre o ştiinţă ezoterică, totală şi salvifică, susceptibilă de a fi câştigată prin viziuni extatice sau de a fi transmisă printr-o iniţiere, este atestată şi în alte tradiţii religioase şi va fi împărtăşită de creştinismul antic.

Nici un alt curent de gândire evreiască n-a împrumutat atâtea idei elenistico-orientale ca apocaliptica, în pofida acestui fapt, temeiul apocalipticii rămâne tot concepţia vechi-testamentară a istoriei mântuirii52. Avem de-a face cu un fenomen spiritual foarte important, anume creativi­tatea religioasă suscitată de sincretism, într-adevăr, hasizii, autorii primelor Apocalipse, au primit şi asimilat idei derivate din mai multe sisteme sincretiste; dar aceste idei au îmbogăţit iudaismul şi au susţinut speranţa poporului evreu într-o perioadă excesiv de dificilă. De altfel, un proces analog se lasă descifrat în alte curente religioase. Sub conducerea „Maestrului

48 Potrivit tradiţiei, Enoch era unul din Patriarhii de dinainte de Potop, „el era întru Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, căci Dumnezeu 1-a luat la El" (Geneza, 5: 24). în cele ce urmează, datorăm mult analizelor lui M. Hengel, op. cit., pp. 204 sq.

49 Vezi alte exemple la S. Mowinckel, op. cit., pp. 375 sq., 385 sq.

50 în India, doctrina gnosei secrete, comunicată în chip iniţiatic, este atestată din epoca Upanişadelor, dar va fi dezvoltată mai ales în literatura tantrică (cf. partea a III-a).

51 Cf. M. Hengel, I, pp. 206 sq.; II, 137, n. 630.

52 M. Hengel, I, p. 251.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

392

Dreptăţii", grupul hasid al „esenienilor" s-a despărţit de restul comunităţii şi a hotărât să trăiască în deşert o viaţă monastică (§ 223); or, cel mai apropiat analog al organizării cenobitice a esenienilor este conventiculul închis, de tip grecesc. Chiar fariseii, al doilea grup derivând din hassidim, au integrat numeroase idei elenistice în doctrina Legii, dezvoltată de el53.

în cele din urmă, agresiunea sacrilegă a lui Antiochus Epiphanes şi revolta victorioasă a Maccabeilor au decis orientarea şi structurile viitoare ale iudaismului. „Zelul împotriva Torei" de care erau animaţi partizanii lui Antiochus a determinat „zelul pentru Tora" şi a sfârşit prin a consolida ontologia Legii54. Tora a fost ridicată la rang de realitate absolută şi eternă, model exemplar al Creaţiei. După R. Simon ben Laqisch (secolul al III-lea d.Hr.), existenţa lumii depinde de faptul că Israel acceptă Tora; fără aceasta, lumea s-ar reîntoarce în Haos55. Fiecare din cele 248 de comandamente şi 365 de prohibiţii care constituie Tora primeşte o semnificaţie cosmică. Omul, făurit de Dumnezeu cu 248 de mădulare şi 365 de vine, oglindeşte prin însăşi structura sa atât lucrarea lui Dumnezeu (Cosmosul), cât şi Revelaţia Sa (Legea)56. Tora este, în calitate de realitate absolută, izvorul vieţii. După cum scrie Hillel, „acolo unde există multă Tora, există şi multă viaţă" (Pirke Abbot, III, 7).

Dar exaltarea Torei a modificat radical destinul iudaismului. De la Profeţi încoace, religiozi­tatea ebraică era stimulată de tensiunea între tendinţele „universalistă " şi „particularistă". Cauza acestei opoziţii viguroase şi creatoare era caracterul esenţialmente paradoxal al Revelaţiei. într-adevăr, o revelare a lui Dumnezeu în istorie, adică limitată la poporul evreu, era proclamată universal valabilă, deşi considerată ca aparţinând exclusiv israeliţilor. în a doua jumătate a secolul al II-lea î.Hr., datorită dezvoltării surprinzătoare a diasporci şi, în parte, propagandei misionare, iudaismul era pe punctul de a deveni o religie universală. Dar reacţia împotriva actelor sacrilege ale lui Antiochus a dus la ceea ce s-a numit „statornicirea întru Tora"57; or, o asemenea „fixare" împiedica dezvoltarea unei religii universale. Desigur, Legea juca rolul decisiv în apărarea identităţii naţionale, dar conştiinţa unei misiuni universale nu putea să se dezvolte nestânjenit alături de un curent naţionalist puternic şi popular. Ceea ce explică, de altfel, decizia Bisericii creştine primitive, animată de spiritul profetic evreiesc, de a trimite misionari la samaritenii atât de detestaţi de israeliţi (Faptele, 8: 4 sq.), şi, scurtă vreme după aceea, la neevreii din Antiohia (Faptele, 11:19 sq.). „Hristologia a luat locul ontologiei Torei, ca expresie a revelaţiei libere şi salvifice a lui Dumnezeu în istorie, revelaţie care nu mai recunoştea graniţa de ordin naţional sau istoric"58. Fixitatea Torei şi triumful legalismului au pus, de asemenea, capăt nădejdilor eshatologice. „Chiar literatura apocaliptică a dispărut treptat şi a fost înlocuită de mistica evreiască" (M. Hengel, I, p. 175).