Capitolul XVI religiile din china antică



Yüklə 3,84 Mb.
səhifə32/104
tarix03.11.2017
ölçüsü3,84 Mb.
#29610
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   104


Când a celebrat Cina cea de Taină cu discipolii, lisus „a luat pâine si, binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu». Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi le-a zis: «Acesta este sângele meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă»"19. Un exeget contemporan nu şovăie să scrie: „nu există alte cuvinte ale lui lisus mai hotărât atestate decât acestea"20. Numai Luca ne prezintă adaosul făcut de lisus: „să faceţi aceasta întru pomenirea mea" (19: 18). Deşi Pavei confirmă autenticitatea acestei tradiţii (/ Corinteni, 11: 24), nu există nici un mijloc de a demonstra că aceste cuvinte au fost rostite de lisus. Ritul continuă liturghia domestică evreiască, anume binecuvântarea pâinii şi vinului. lisus o săvârşea adeseori; când erau de faţă vameşii şi păcătoşii, masa simboliza, după cât se pare, împărăţia21.

Pentru primii creştini, „frângerea pâinii" (Faptele Apostolilor, 2: 42) constituia actul cultual cel mai important. Pe de o parte, era reactualizarea prezenţei lui Hristos şi, prin urmare, a împărăţiei Sale, pe de altă parte, ritul anticipa ospăţul mesianic de la Sfârşitul Vremii. Dar cuvintele lui lisus dezvăluie un sens mai profund: necesitatea sacrificiului său voluntar pentru asigurarea „noii alianţe"22, întemeierea Noului Israel. Aceasta implică convingerea că o nouă viaţa religioasă nu se naşte decât traversând moartea sacrificială: concepţia, se ştie, este arhaică şi universal răspândită. Este greu de precizat dacă această comuniune ritualică cu trupul său şi cu sângele său lisus o considera o identificare mistică cu persoana sa. Este ceea ce afirmă Pavel (/ Corinteni, 10: 16; cf. 12:27, Romani, 12: 5, Efeseni, 4: 12) şi, cu toată originalitatea gândirii şi limbajului său teologic, e posibil ca el să fi prelungit o tradiţie ierusalemită autentică23. In orice caz, masa luată în comun de primii creştini imita ultimul act al lui lisus; era, în acelaşi timp, o amintire a Cinei şi repetarea rituală a sacrificiului voluntar al Răscumpărătorului.

18 Exegeţii insistă, de asemenea, asupra deosebirii dintre formula celui mai vechi text al rugăciunii Kaddish („Dumnezeu să-şi ridice împărăţia Sa în timpul vieţii şi al zilelor tale...") şi cea a lui lisus: „Vie împărăţia Ta..."; cf. N. Perrin, Teachings, pp. 57 sq. şi literatura citată, ibid.

19 Marcu, \4: 23-24; cf. Matei, 26: 26; Luca, 12: 19; I Corinteni, 11:24. loan (6: 51) transmite o versiune paralelă, întemeiată probabil pe o traducere diferită a dictonului din originalul aramaic.

20 C. H. Dodd,op. cit., p. 10.

2J Categoric, prezenţa „intuşabililor" îi ofensa şi irita pe rigoriştii evrei.

22 Comunitatea de la Qumran se considera şi ea beneficiara unei „Noi Alianţe"; cf. § 223.

23 Pavel elaborează această idee, aprofundând-o; el identifică comunitatea creştină, Noul Israel, cu „trupul lui Hristos", fiecare creştin fiind „întru Hristos", după cum şi Hristos e „întru el"; vezi p. 434.

431

Naşterea creştinismului



Morfologic, euharistia aduce aminte de agapele cultuale practicate în Antichitatea medi­teraneană, în special în „religiile de mistere"24. Ţelul lor era consacrarea, şi, prin urmare, mântuirea participanţilor, prin comuniunea cu o divinitate de structură misteriosofică. Convergenţa cu ritul creştin este semnificativă: ea ilustrează speranţa, destul de comună în epocă, a unei identificări mistice cu divinitatea. Anumiţi autori au încercat să explice euharistia prin înrâuririle religiilor orientale ale mântuirii, dar ipoteza este lipsită de temei (cf. § 222). în măsura în care ea viza o imitatio Christi, agapa primitivă constituia virtualmente o taina. Să spunem de pe acum că acest rit central —cel mai important, împreună cu botezul, din cultul creştin — a inspirat în decursul secolelor teologii multiple şi divergente; în zilele noastre, însă, interpretarea euharistiei separă catolicismul roman de bisericile reformate (cf. partea a IlI-a).

221. Naşterea Bisericii

în ziua Praznicului Cincizecimii a anului 30, discipolii lui lisus se aflau împreună când din cer, fără veste, a venit un vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei. „Şi li s-au arătat împărţite limbi, ca de foc, şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi..." (Faptele Apostolilor, 2: 1-4). Epifaniiie arzătoare ale Duhului Divin constituie o temă destul de cunoscută în istoria religiilor: le găsim în Mesopotamia (§ 20), în Iran (§ 104), în India (Buddha, Mahăvîra; § 152). Dar contextul Cincizecimii vizează un obiectiv mai precis: vântul violent, limbile de foc şi glosolalia amintesc anumite tradiţii evreieşti privind teofania din Sinai25 (cf. § 59). Cu alte cuvinte, pogorârea Duhului Sfânt e interpretată ca o nouă revelaţie a lui Dumnezeu, asemănătoare celei de pe Sinai. în ziua Cincizecimii se naşte Biserica creştină. Abia după ce au primit Duhul Sfânt, apostolii încep să predice Evanghelia şi săvârşesc „minuni şi semne".

în ziua aceea, Petru a adresat mulţimii prima chemare spre convertire. El şi tovarăşii săi se fac martorii învierii lui lisus Hristos; el a fost înviat de Dumnezeu (2; 24,32 etc.). Miracolul a fost prezis de mult de către David (2:31); învierea este deci evenimentul eshatologic anunţat de Profeţi (2: 17-21). Petru le cere evreilor sa se pocăiască şi „să se boteze fiecare în numele lui lisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (2: 38). Acest prim discurs care devine model exemplar pentru kerygma („proclamaţia" creştină) a avut drept urmare numeroase convertiri (3 000 după cum aflăm din Fapte, 2: 41). Altă dată (vindecase chiar atunci un neputincios din naştere; 3: 1-9), Petru îi îndeamnă pe evrei să recunoască faptul că s-au înşelat, din necunoaştere, condamnându-1 pe lisus, şi să se căiască, acceptând botezul (3: 13-19).

Faptele Apostolilor ne lasă să întrevedem viaţa primei comunităţi creştine din Ierusalim (pe care autorul o desemnează cu numele grecesc de ecclesiă). Aparent, credincioşii mai urmau încă disciplina religioasă tradiţională (circumcizia băieţilor, purificări rituale, odihna de Sabbat, rugăciuni în Templu). Dar ei se adună laolaltă adesea pentru catehizare, frângerea pâinii, agape si rugăciuni de laudă (2: 42,46). Totuşi, Faptele (care citează numeroase exemple de predicare a noii religii necredincioşilor) nu ne spun nimic despre învăţătura dată membrilor comuni­tăţii. Cât despre organizarea economică, Faptele arată că toţi credincioşii „erau laolaltă şi aveau toate de obşte; ei îşi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (2: 44-45). Ei aşteptau cea de a doua venire a lui Hristos.

24 Vezi, inter alia, A. D. Nock, Early Gentile Christianity and ils Hellenistic Background, pp. 73 sq., 138 sq.

25 Izvoarele sunt citate de E. Trocine", Le livre des ades ei l'histoire, pp. 202 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

432

în pofida strictei lor supuneri faţă de obiceiurile mozaice, creştinii din Ierusalim stârneau ostilitatea Marilor-Preoţi şi a saducheilor (4: 1-3). Petru şi loan sunt arestaţi în timp ce predicau în Templu, citaţi înaintea Sinedriului, apoi eliberaţi (4:1-3). Altă dată, sunt arestaţi toţi apostolii, apoi Sinedriul le dă drumul (5: 17-41). Mai târziu, probabil în 43, unuia dintre apostoli i s-a tăiat capul din porunca lui Irod Agrippa I (12: l sq.) care voia să-şi asigure sprijinul casei lui Anna. Atitudinea fariseilor era mai nuanţată. Gămăliei — învăţătorul lui Saul — îi apără pe apostoli înaintea Sinedriului. Dar fariseii, favorabili convertiţilor din Ierusalim („hebreii"), erau împotriva prozeliţilor recrutaţi dintre evreii din diaspora („eleniştii"); ei le reproşau detaşarea lor faţă de Templu şi de Lege (6: 13-14). Acesta e motivul pentru care a fost lapidat, prin 36-37, Ştefan, primul martir al credinţei creştine (7: 58-60); „Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui" (8: 1). în aceeaşi zi, „eleniştii" au fost izgoniţi din Ierusalim, în câmpiile din ludeea şi Samaria (8: 1). De acum înainte, „hebreii", împreună cu căpetenia lor lacov, „fratele Domnului", îşi menţin dominaţia asupra Bisericii din Ierusalim.



Surprindem, de pe acum, o anumită tensiune între „hebrei" şi „elenişti". Primii sunt mai conservatori şi legalişti, în pofida faptului că aşteptau a doua venire. Ei urmează cu fidelitate codul evreiesc al prescripţiilor rituale şi reprezintă, prin excelenţă, mişcarea desemnată prin termenul de iudeo-creştinism26. Tocmai stricta lor supunere faţă de Lege va refuza să o admită Pavel (cf. p. 431). într-adevăr, cu greu înţelegem un legalism rabinic practicat tocmai de aceia care proclamau învierea lui Hristos şi se socoteau martorii ei. „Eleniştii" constituiau un mic grup de evrei stabiliţi la Ierusalim şi convertiţi la creştinism. Ei nu preţuiau în mod deosebit cultul celebrat în Templu, în cuvântarea sa, Ştefan strigă: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mână omenească" (Faptele, 7: 48). împrăştierea „eleniştilor" precipită procesul de misionarizare în rândul evreilor din diaspora, şi, în mod excepţional, în Antiohia, printre păgâni (11: 19). Hristologia se va dezvolta în diaspora. Titlul „Fiul Omului" — care e lipsit de sens în greceşte — este înlocuit prin „Fiul lui Dumnezeu" sau „Domnul" (Kyrios); termenul „Mesia" este tradus în greceşte, Christos, şi sfârşeşte prin a deveni un nume propriu: lisus Hristos.

Foarte curând, începe convertirea păgânilor. La Antiohia, în Siria, se organizează prima comunitate importantă de convertiţi din rândul păgânilor; aici denumirea de „creştini" se . foloseşte prima oară (Faptele, 11: 26)27. Din Antiohia, misiunea creştină iradiază în lumea elenistică. Confruntarea unei mişcări mesianice evreieşti cu religiozitatea şi gândirea greacă va avea consecinţe hotărâtoare pentru dezvoltarea creştinismului. Este meritul de nepreţuit al Sfântului Pavel de a fi sesizat bine datele problemei şi de a fi avut curajul să lupte neobosit pentru a impune singura soluţie pe care o considera justă şi coerentă.

Născut, probabil, la începutul secolului I la Tars, în Cilicia28, el vine să studieze la Ierusalim cu Gămăliei, „învăţător al Legii, cinstit de tot poporul" (Faptele, 5: 34). El se înfăţişează pe sine „evreu din evrei; în ce priveşte Legea: fariseu; în ce priveşte râvna: prigonitor al Bisericii" (Filipeni, 3: 5; cf. Galateni, 1: 13-14). Pe când era într-o misiune anticreştină, Hristos i-a apărut în drum spre Damasc. Pavel este singurul dintre cei ce nu îl cunoscuseră pe lisus care a primit titlul de apostol. El a fost, într-adevăr, convertit la creştinism de Hristos înviat:

26 Norman Perrin le atribuie povestirile narative şi cuvintele lui lisus, păstrate în Evanghelii; iudeo-creştinii se caracterizează, în plus, prin interesul lor faţă de profeţie; cf. The New Testament, pp. 45 sq. Dar chestiunea e mai complexă; cf. Jean Danielou, Theologie du Judeo-Christianisme, pp. 17 sq.; M. Simon şi A. Benoit, Le Judaîsme et le Christianisme antique, pp. 258 sq.

27 E. Peterson a arătat rezonanţa politică a numelui: „partisans de Chrestos"; cf. Fruhkirche, Judentum und Gnosis, pp. 64 sq. Suetoniu, primul autor latin care menţionează noua sectă, arată că împăratul Claudiu i-a izgonit pe evrei din Roma în 49, pentru că se tulburaseră „din pricina lui Hrestos" (Judaei impulsore Chresto tumultuantes).

28 El adaugă numelui biblic Saul cognomenul roman de Paul, tatăl său fund cetăţean roman.

433

Naşterea creştinismului



Evanghelia pe care o propovăduia nu o primise de la un om, „ci prin descoperirea lui lisus Hristos" (Gal., I: 11-12, / Cor., 2:16). Devenit „apostolul păgânilor", Pavel întreprinde lungi călătorii misionare de-a lungul Asiei Mici, în Cipru, Grecia şi Macedonia. Predică în numeroase oraşe, întemeiază biserici, stă îndelung în Corint şi la Roma. Denunţat de evrei şi arestat la Ierusalim, el a fost, după doi ani de închisoare, deferit tribunalului împăratului. La Roma, el a trăit doi ani în libertate supravegheată, dar Faptele întrerup brusc istorisirea, şi nu cunoaştem ultima parte a vieţii apostolului. A murit martir, la Roma, între 62 şi 64.

Cu toate cele cincisprezece capitole (din totalul de douăzeci şi opt) din Faptele Apostolilor, cu toate cele paisprezece Epistole care îi sunt atribuite29, cunoştinţele noastre despre viaţa, apostolatul şi gândirea Sfântului Pavel rămân fragmentare. Interpretarea sa, profundă şi personală, a Evangheliei era expusă oral, şi probabil în mod diferit, în faţa adepţilor şi a necredincioşilor. Epistolele nu constituie capitole legate ale unui tratat sistematic. Ele continuă, clarifică, precizează anumite chestiuni de doctrină sau practică; chestiuni discutate cu grijă în propovăduirea sa, dar care nu fuseseră înţelese cum trebuie de comunitate, unde soluţiile specific pauliniene au fost criticate, sau câteodată chiar respinse de către alţi misionari. Acestea zise, trebuie imediat să adăugăm că Epistolele reprezintă documentul cel mai vechi şi cel mai important al Bisericii primitive; ele oglindesc cele mai grave crize ale creştinismului in stătu nascendi, dar şi îndrăzneala creatoare a primului teolog creştin.

222. Apostolul neamurilor

Teologia şi kerygma Sfântului Pavel îşi trag rădăcinile din experienţa sa extatică avută pe drumul Damascului. Pe de o parte, el recunoaşte în Cel înviat30 pe Mesia, Fiul trimis de Dumnezeu cu scopul de a-i elibera pe oameni de păcat şi de moarte. Pe de altă parte, convertirea stabileşte un raport de participare mistică cu Hristos. Pavel îşi interpretează experienţa ca un analog al crucificării (Galateni, 2:19): el posedă acum „gândul lui Hristos" (/ Corinteni, 2: 16) sau „Duhul lui Dumne/eu" (7: 40). El nu şovăie să spună: „Hristos grăieşte în mine!" (II Corinteni, 13: 3, Romani, 15: 18). El face aluzie la o răpire mistică „până în al treilea cer" şi la „descoperirile" pe care le-a primit de la Dumnezeu (// Cor., 12: 1-4,^7). Aceste „semne şi minuni" i-au fost date de Duhul lui Dumnezeu ca „să dobândească ascultarea neamurilor" (Rom., 15: 18). în ciuda acestei experienţe privilegiate, Pavel nu revendică deloc o condiţie excepţională, deosebită de a altora. Orice credincios săvârşeşte unirea mistică cu Hristos prin taina botezului. Căci, „toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat"; „deci ne-am îngropat cu el, în moarte, prin botez; aşa încât, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim întru înnoirea vieţii" (Rom., 6: 3-4). Prin botez, creştinul „1-a îmbrăcat pe Hristos" (// Cor., 5: 17); el a devenit membru al unui corp mistic. Botezaţi într-un singur Duh, „ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat" (/ Cor., 12-13).

Moartea şi învierea prin cufundarea în apă constituie un scenariu mitico-ritual bine cunoscut, solidar cu un simbolism acvatic universal atestat31. Dar Sfântul Pavel leagă taina botezului de un eveniment istoric recent — moartea şi învierea lui lisus Hristos. în plus, botezul nu numai că asigură viaţa nouă a credinciosului, ci desăvârşeşte şi transformarea lui într-un membru

29 Se recunoaşte îndeobşte autenticitatea a cinci sau şase Epistole, printre care cele mai importante: Epistola către Romani, I şi TI, Corinteni, Galateni. Dar restul Epistolelor exprimă sau continuă gândirea pauliniană însăşi.

30 Pavel a fost ultimul căruia i-a apărut Hristos înviat (/ Cor., 15: 8).

31 Cf. Trăite d'histoire des religions, § § 64 sq.; Images ei symboles, cap. V.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

434


al corpului mistic al lui Hristos. O atare concepţie nu putea fi concepută de iudaismul tradiţional. Ea se deosebeşte, pe de altă parte, de practicile baptismale contemporane, de exemplu, de acelea ale esenienilor, în care numeroasele lustraţii aveau o valoare esenţialmente purificatoare (vezi § 223). Taina euharistiei este la fel de străină iudaismului. Ca şi botezul, euharistia îl integrează pe credincios trupului mistic al lui Hristos, Biserica. Comunicând cu elementele euharistice, el îşi asimilează trupul şi sângele Domnului (I Cor., 10: 16-171 cf. 11: 27-29). Pentru Sfântul Pa vel, mântuirea echivalează cu identificarea mistică cu Hristos. Cei care cred îl au pe lisus Hristos în ei (H Cor., 13:5). Răscumpărarea este săvârşită printr-un dar gratuit al lui Dumnezeu, anume întruparea, moartea şi învierea lui lisus Hristos.

Importanţa capitală acordată de Sfântul Pa vel graţiei (Rom., 3: 24; 6: 14,23 etc.) izvorăşte probabil din propria sa experienţă: în pofida a tot ceea ce gândise şi făptuise — până la a încuviinţa omorârea cu pietre a lui Ştefan — Dumnezeu i-a acordat mântuirea. Prin urmare, este de prisos pentru evreu să urmeze prescripţiile rituale şi morale ale Torei; prin el însuşi, omul nu poate dobândi mântuirea. La drept vorbind, omul a luat cunoştinţă de păcat ca urmare a introducerii Legii; înainte de a fi cunoscut Legea, el nu ştia dacă era sau nu un păcătos (Rom., 7: l sq.). A fi sub Lege echivalează cu a fi „robit stihiilor Lumii" (Gal., 4: 3). Ceea ce înseamnă că „toţi cei care sunt întru Lege, sub blestem sunt" (Gal., 3: 10). în ce-i priveşte pe păgâni, deşi pot să-1 cunoască pe Dumnezeu din lucrările creaţiei sale, ţinându-se „că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni" şi au căzut în idolatrie, izvor de urâţire şi de pervertire (Rom., 1: 20-32). Pe scurt, atât pentru evrei, cât şi pentru păgâni, răscumpărarea se săvârşeşte doar prin credinţă şi prin sacramente. Mântuirea este „darul lui Dumnezeu"; „viaţa veşnică întru lisus Hristos, Domnul nostru" (Rom., 6: 23)32.

O atare teologie trebuia în mod fatal să-i opună pe Sfântul Pavel, pe de o parte, şi iudeo-creştinii din Ierusalim, pe de alta. Aceştia din urmă cereau circumcizia prealabilă a păgânilor convertiţi şi le interziceau prezenţa la masa în comun şi la celebrarea euharistiei. Ca urmare a unui conflict, despre care Pavel (Galateni, 2: 7-10) şi Faptele (15) dau relatări contradictorii, cele două partide, reunite la Ierusalim, ajung la o soluţie de compromis. Păgânii convertiţi sunt obligaţi să se abţină doar de la cărnurile jertfite idolilor, de sânge si de carne de animal sugrumat şi de desfrânare (Faptele, 15: 29). Această hotărâre s-a luat probabil în absenţa lui Pavel. Apostolul neamurilor, desigur, nu ar fi acceptat-o, căci ea menţine o parte din interdicţiile iudaice, în orice caz, adunarea de la Ierusalim confirma succesul neaşteptat al misiunii creştine, succes care contrasta cu semieşecul suferit în Palestina.

Dar Sfântul Pavel a fost confruntat şi cu unele crize care ameninţau bisericile şi comunităţile întemeiate de el. La Corint, credincioşii râvneau după daruri spirituale sau „charisme" de la Duhul Sfânt. Este vorba, în fond, de o practică religioasă destul de cunoscută în lumea elenistică: dobândirea de enthousiasmos. „Charismele" comportau darul vindecării, puterea de a săvârşi miracole, profeţia, glosolalia, darul de a tălmăci limbi etc. (/ Cor., 12: 4 sq.). îmbătaţi de extazele şi puterile dobândite, unii adepţi credeau că dobândiseră Duhul şi, deci, libertatea; ei considerau că totul le era de acum înainte permis (6: 12), chiar desfrânarea (6: 15-16)33. Pavel le aminteşte că trupurile lor sunt „mădulare ale lui Hristos" (6: 15). în plus, el elaborează

32 Trebuie să precizăm că Epistola către Romani — în care e dezvoltată teologia graţiei si soteriologia Crucii — este .cea mai importantă scriere a Sfântului Pavel. Numeroşi teologi socotesc Epistola către Romani cartea cea mai importantă

a Noului Testament. Exegeza acestui text profund, îndrăzneţ şi enigmatic, a incitat numeroase speculaţii şi a provocat crize care au sfâşiat şi în acelaşi timp înnoit creştinismul vreme de cincisprezece secole. Una din teologiile contemporane cele mai semnificative a fost inaugurată de celebrul comentariu al lui Karl Barth (vezi partea a III-a).

33 Fenomenul este amplu atestat în istoria religiilor indiene (cf. § 146) şi gnosticism (§ 230); îl vom întâlni, de asemenea, în unele curente mistice creştine şi islamice (cf. partea a III-a).

435


Naşterea creştinismului

teoria charismelor: întâi vine darul de apostol, apoi acela de profet, urmând, în al treilea rând, darul spiritual al învăţătorilor şi al tămăduitorilor (12: 28; cf. 14: 1-5). în fond, Sfântul Pavel nu respinge aspiraţia spre daruri superioare, dar adaugă: „vă arăt o cale care le întrece pe toate" (12: 31). Urmează imnul închinat dragostei, unul din piscurile gândirii pauliniene: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor şi dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul prorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste nimic nu sunt" etc. (l 3: 1-13). Probabil că Sfântul Pavel a încuviinţat dobândirea charismelor pentru că înţelesese necesitatea de a tălmăci mesajul Evangheliei într-un limbaj religios familiar în mediile elenistice. El cunoştea, mai bine decât oricine, dificultatea de a propovădui un Hristos crucificat, sminteală pentru Iudei, pentru păgâni nebunie (/ Cor,, l: 23). învierea trupului, credinţă împărtăşită de majoritatea evreilor, părea o idee nebunească grecilor, interesaţi exclusiv de nemurirea

sufletului34. Nu mai puţin greu de înţeles era nădejdea într-o înnoire eshatologică a lumii; grecii căutau, dimpotrivă, mijloacele cele mai sigure de a se dezlega de materie. Apostolul caută să se adapteze; cu cât pătrunde mai adânc în mediile elenistice, cu atât vorbeşte mai puţin despre aşteptarea eshatologică. în plus, relevă înnoiri destul de semnificative. Nu numai că foloseşte frecvent vocabularul religios elenistic (gnosis, mysterion, sophia, kyrios, soter), dar adoptă şi anumite concepţii străine iudaismului şi creştinismului primitiv. Aşa, de exemplu, Sfântul Pavel îşi aproprie ideea dualistă, idee fundamentală pentru gnostici, a unui „om psihic" inferior şi opus „omului spiritual"35. Creştinul caută să se „dezbrace" de omul carnal, pentru ca să devină pur spiritual (pneumatikos). O altă trăsătură dualistă opune pe Dumnezeu lumii, lume stăpânită azi de „prinţii" săi (7 Cor., 2: 8), adică de „stihii" (Gal., 4: 3,9). Totuşi, teologia lui Pavel rămâne fundamental biblică. El respinge deosebirea, pe care insistă gnosticii, între Dumnezeul Suprem şi răscumpărător şi Demiurgul cel rău, care a săvârşit Creaţia. Cosmosul este, ca urmare a căderii omului, dominat de rău, dar răscumpărarea este o a doua Creaţie şi lumea îşi va redobândi desăvârşirea originară.

Hristologia lui Pavel se dezvoltă în jurul învierii; acest eveniment relevă natura lui Hristos: el este Fiul lui Dumnezeu, Răscumpărătorul. Drama hristologică aminteşte de un scenariu soteriologic bine cunoscut în epocă, dar primele lui expresii sunt mult mai vechi36. Mântuitorul coboară din cer pe pământ pentru binele oamenilor, şi se reîntoarce în cer după ce şi-a desăvârşit misiunea.

în cea mai veche scrisoare, Prima Epistolă către Tesaloniceni, scrisă în 51, din Corint, Pavel face cunoscut „un cuvânt al Domnului"37, în ce priveşte parousia: „Pentru că însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogon din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa, pururea vom fi cu Domnul" (4: 16-17). Şase ani mai târziu, în 57, el le reaminteşte romanilor că

34 învierea Răscumpărătorului este chezăşia învierii creştinilor (I Cor., 15: 12 sq.). Pavel împărtăşeşte, de asemenea, concepţia, de origine grecească, a unei nemuriri dobândite imediat după moarte (Filipeni, I: 23; cf. // Cor., 5:8). Totuşi, postexistenţa nu este pur descarnată: există un „corp spiritual" (pneumatikos) care supravieţuieşte după moarte (sau, ca să folosim expresia sa, care „învia/ă"; I Cor., 15: 44 sq.). Doctrina „corpului spiritual" este atestată şi în alte tradiţii (India, Tibet etc.). Originalitatea Sfântului Pavel constă în asocierea ideii imortalităţii cu aceea de înviere; dar această soluţie a ridicat alte probleme.

35 / Cor., 2: 14-15. „Omul cel dintâi este din pământ, e pământesc; omul cel de ai doilea este din cer" (15: 47).


Yüklə 3,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   104




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin