Capitolul XVI religiile din china antică



Yüklə 3,84 Mb.
səhifə91/104
tarix03.11.2017
ölçüsü3,84 Mb.
#29610
1   ...   87   88   89   90   91   92   93   94   ...   104

228. Cercetările asupra gnosei şi gnosticismului au făcut progrese însemnate în ultimii 40 de ani; totuşi, problema originilor curentului desemnat prin numele de „gnosticism" nu este încă rezolvată. Pentru Adolf Harnack, gnosticismul — aşa cum se manifesta în secolul al II-Iea al erei noastre — reprezintă o elenizare radicală a creştinismului (,,eine akute Hellenisierung des Christentum"). E de altfel teza teologilor creştini — în primul rând Irineu din Lyon şi Hippolyt din Roma — pentru care gnosticismul era o erezie diabolică, produsă de deformarea doctrinei creştine sub influenţa filosofici greceşti. Dar într-o lucrare care rămâne încă fundamentală, Hauptprobleme der Gnosis (Gottingen, 1907), Wilhelm Bousset propune o explicaţie total opusă: analizând în perspectivă comparativă temele specific gnostice (dualismul, noţiunea de Mântuitor, ascensiunea extatică a sufletului), el le găseşte o origine iraniană. Gnosticismul este deci, pentru W. Bousset, un fenomen precreştin care a înglobat şi creştinismul. R. Reitzenstein dezvoltă şi precizează această ipoteză în mai multe lucrări, dintre care cea mai importantă este Das iranische Erlosungmysterium (Leipzig, 1921). R. Reitzenstein reface mitul iranian al „Salvatorului salvat", care are cea mai articulată expresie în Imnul Mărgăritarului din Faptele lui Toma (cf. § 230). Originea iraniană a gnosei, criticată de anumiţi orientalişti şi istorici ai religiilor, a fost acceptată, corectată si pusă la punct de G. Widengren; vezi mai ales studiul său „Leş origines du gnosticisme et l'hisloire des religions" (în Le origini dello Gnosticismo, Colloquio di Messina, Leiden, 1967, pp. 28-60), în care savantul suedez examinează si alte ipoteze, mai recente.

Lucrarea lui Hans Jonas, The Gnostic Religion: The message of the Alien Godand the beginnings of'Christianity (Boston, 1958; ediţie adăugită, 1963) este fudamentală pentru pătrunzătoarea analiză filosofică a „fenomenului gnostic". H. Jonas este primul istoric al filosofici care a studiat gnosticismul, după H. Leisegang şi Simone Pctrement; dar Gnosa (Leipzig, 1924; ediţia a 3-a 1941, trad. franceză, 1951) lui H. Leisegang este utilă mai ales datorită citatelor masive de texte. Lucrarea

Tabloul problemelor

736

lui Simone Petrement poartă titlul: /x? dualisme chez Platan, Ies gnostiques el Ies municlu'ens (Paris, 1947), în ceea ce priveşte începuturile mişcării gnostice, H. Jonas distinge două tipuri de gnosa, derivate din două medii culturale diferite: siro-egiptean şi iranian (ipotc/a este criticată de G. Widengren, op. cit,, pp. 38 sq.).



Cartea lui Robert M. Grant, Gnosticism and Early Christianity (New York, 1959) constituie o excelentă introducere în problemă; ea este preţioasă pentru anali/ele pertinente ale câtorva sisteme gnostice. R. Grant explică apariţia gnosticismului prin criza gândirii apocaliptice evreieşti după catastrofa anilor 70. Această ipoteză, acceptată între alţii de Jean Danielou, a fost criticată, inter alia, de Jacob Ncusner, „Judaism in Late Antiquity" (Judaism, 15, 1966, 230-240), pp. 236 sq,

Pentru Giles Quispel, gnosa este o religie universală (cf. Gnosis als Weltreligion, Ziirich, 1951), dar diversele sisteme gnostice din secolul ai lî-lea îşi trag rădăcinile din speculaţiile apocaliptice ebraice si iudeo-creştine (cf. studiile sale reunite în Gnostic Studies, [-II, Leiden, 1973).

Importantele contribuţii ale lui Henri-Charles Puech la istoria şi fenomenologia gnosei, publicate începând din 1934 în diferite reviste savante şi în Annuaire du College de France, au fost reeditate recent sub titlul En quete de la Gnose: I. La Gnose et le Temps, II. Sur l'Evangile selon Thomas (Paris, 1978). O menţiune deosebită pentru studiile asupra lui Plotin şi asupra Gnosei şi Timpului (I, pp. 55-116, 185-214, 215-270).

O bună examinare a problemei a dat R. Mc L. Wilson, The Gnostic Problem (Londra, 1958); autorul analizează mai ales elementele ebraice şi creştine prezente în diversele şcoli gnostice; cf., de asemenea, contribuţia sa la Colocviul din Messina, „Gnosis, gnosticism and the New Testament" (Le Origini dello Gnosticismo, pp. 511-527).

Participanţii la Colocviul internaţional asupra originilor gnosticismului au propus să se delimite/e bine semnificaţiile termenilor de gnosa şi gnosticism: „gnosticismul" desemnează „un anumit grup de sisteme din secolul al II-lea d.Hr., pe care toată lumea e de acord să le numească astfel". Dimpotrivă, „gnosa" semnifică „cunoaşterea misterelor divine rezervată unei elite" (Origini dello Gnosticismo, p. XXIII). Cu ocazia Colocviului de la Messina s-a putut verifica încă o dată numărul şi varietatea ipotezelor privind „originile" gnosticismului, în studiul său „Perspectives de la recherche sur Ies origines du gnosticisme" (Origini, pp. 716-746), Uho Bianchi a schiţat o morfologie a textelor gnostice, analizând totodată distribuirea lor geografică şi eventualele lor relaţii istorice. Vezi, de asemenea, de acelaşi autor. „Le probleme des origines du gnosticisme" (ibid., pp. 1-27).

între numeroasele comunicări la Colocviul de la Messina, semnalăm: H. Jonas, „Delirnitation of the gnostic phenomenon — typological and historical" (Origini, pp. 90-108); A. Bausani, „Letture iraniene per ['origine e la definizkme tipologica di Gnosi" (ibid., pp. 251-264); G.GnoIi,„La gnosi iranica. Per una impostazione del problema" (ibid., pp. 281-290; autorul examinează mai ales maniheismul); R. Grahay, „Elements d'une mytopee gnostique dans la Grece classique" (pp. 323-339); M. Simon, „filcments gnostiques chez Philon" (pp. 359-376); H. Ringgren, „Qumran and gnosticism" (pp. 379-388); H. J. Schoeps, „Judenchristentum und Gnosis" (pp. 528-537); G. Quispel, „Makarius und das Lied von der Perle" (pp. 625-644).

Despre Plotin şi gnosa, vezi studiul lui H. Ch. Puech, En quete de la Gnose, I, pp. 55-116; despre raporturile dintre dualismul platonician (mai ales în interpretarea lui Plotin) şi dualismul gnostic, vezi E. R. Dodds, Păgân and Christian in an Age ofAnxiety. Some aspecis ofreligious experience from Marcus Atirelius to Constantin (Cambridge, 1965), pp. 24 sq., 83 sq.

Descoperirea manuscriselor gnostice într-un urcior la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, istoria destul de zbuciumată a achiziţionării lor, precum şi descifrarea şi publicarea lor au fost relatate de Jean Doresse, Leş livre x secrets des gnostiques d'Egypte. L Introduction aux ecrits gnostiques coptes decouverls ă Khenoboskion (Paris, 1958), pp. 133 sq., şi, cu detalii necunoscute, de John Dart, The Laughing Savoir (New York, 1976). Vezi, de asemenea, Jarnes R. Robinson, „The Jung Codex: The Rise and Făli of a Monopoly", Religious Studies Review, 3, 1977, pp. 17-30. Ediţia completă, The Facsimile Edition of the Nag Hammadi Codices, a fost terminată în 1976. Ediţii critice ale anumitor texte, însoţite de traduceri şi comentarii, au fost publicate treptat, începând din 1956, dar singura traducere completă (din nefericire lipsită de note şi comentarii) este editată sub direcţia lui James M. Robinson, The Nag Hammadi Library (New York, 1977).

Biblioteca descoperiită la Nag Hammadi a dat loc la numeroase scrieri. Vezi David M. Scholer, Nag Hammadi Bibliography 1948-1969 (Leiden, 1971) şi aducerile anuale la zi în periodicul Novum Teslamentum. O analiză extrem de erudită a noilor apariţii — ediţii critice, traduceri şi contribuţii la istoria şi exegeza textelor — a dat Carsten Colpe: „Heidnische, jiidische und christliche Uberlieierung in den Schriften aus Nag Hammadi", în Jahrbuch fur Antike und Chrixtentum, 16, 1973,pp.106-126; 17,1974,pp.109-125; 18,1975,pp. 144-165; 19,1976,pp. 120-138.

Printre lucrările consacrate analizei şi interpretării noilor texte, cităm: W. C. van Unnik, Newlv discovered Gnostic writings (Naperville, 1960); Alexander Bohlig,Mysterion und Wa/irheit (Leiden, 1968), pp. 80-111, 119-161; Exsays on the Nag Hammadi Texts in honour of Alexander Bohlig (editată de Martin Krause, Leiden, 1972); M. Tardieu, Trois mythes gnostiques. Adam, Eros et Ies animaux d'Egypte dans un ecrit de Nag Hammadi (II, 5), Paris, 1974. Vezi, de asemenea, studiile lui Henri Charles Puech, reunite în al doilea volum din cartea sa: FM quete de la Gnose: Sur l'Evangile selon Thomas (Paris, 1978). în acelaşi volum (pp. 11-32), traducerea Evangheliei după Toma (publicată pentru prima oară, cu aparat critic şi comentariu, în 1959). O altă traducere, bogat adnotată, a dat Jean Doresse, L'Evangile selon Thomas ou Ies Paroles Secretes de J e sus (Paris, 1959). Cf., de asemenea, excelentul comentariu al lui J.-E. Menard, L'Evangile selon Thomas (Leiden, 1975). Cu privire îa acest text important, vezi, în plus, Robert M. Grant, The Secret Saying ofJesus (New York, 1960); R. Mc. L. Wilson, Studies in the Gospel of Thomas (Londra, 1960); B. Gartner, The Theology of the Gospel of Thomas (Londra, 1961).

737

Tabloul problemelor



Unul din textele cele mai discutate şi de mai multe ori traduse este Evanghelia Adevărului; cf. traducerii lui W. W. Isenberg.în R. M. Grant, Gnosticism, pp. 146—161; si aceea a lui George W. Mac Rae,în J. M. Robinson, The Nag Hammadi Library, pp. 37—49.

Despre Evanghelia după Filip = Nag Hammadi Library, pp. 131-151, traducere de W. W. Isenberg), vezi R. Mc. L. Wilson, The Gospel of Philip (Londra, 1962); J.-E. Menard, L'Evangile selon Philippe (Paris, 1967).

Mai multe antologii de texte gnostice, traduse şi adnotate, au fost publicate în ultimii cincisprezece ani. Semnalăm: Robert M. Grant, Gnosticism. A Sourcebook of Heretical Writingx from the Early Christian Period (New York, 1961): Werner Foerster, Die Gnosis, I-II (Ziirich, 1969, 1971).

229. Despre Simon Magul, vezi R. M. Grant, Gnosticism and Early Christianity, pp. 70-96; H. Leisegang, Le Gnose, pp. 48-80; L.Cerfaux,„Simon lemagicienâ Sumane,", Recherches de Science religieuse, 27,1937,pp. 615 sq.; L. H. Vincent, „Le culte d'Helene â Samarie", Revue Bihlique, 45, 1936, pp. 221 sq.; H. Jonas, The Gnostic Religiori, pp. 103-111, 346 (bibliografie).

Despre originile legendei Doctorului Faust.cf. E. M. Buttler,77îe Myth of the Magus (Cambridge, 1948);Gilles Quispel, „Faust: Symbol of Western Mân", Eranos Jahrbuch, 35,1966, pp. 241-265, reluat în Gnostic Studies, II (Leiden-lstanbul, 1973), pp. 288-307.

Lucrarea lui Marcion, Antitezele, s-a pierdut, dar substanţa ei ne e cunoscută din tratatul lui Tertullian, Adversus Marcionem. Numeroşi autori ortodocşi au respins marcioaismul; să-i cităm pe Iustin, Irineu şi Dionysie din Corint.

Cartea lui Adolf von Harnack, Marcion: das Evangelium vom fremden Goit (Leipzig, ediţia a 2-a, 1924), nu a fost depăşită. A se vedea, de asemenea, E. C. Blackmann, Marcion and his influence (Londra, 1948); M. Leisegang, La Gnose, pp. 185-191; Hans Jonas, The Gnostic Religion, pp. 130-146; R. M. Grant, op. cit., pp. 121 sq.

Despre iudeo-creştinismul heterodox, vezi J. Danielou, Theologie du Jude'o-Christianisme (Tournai, 1958), pp. 68-98; despre Cerintius, ibid., pp. 80-81. Despre Carpocrat, vezi H. Leisegang, La Gnose, pp. 176 sq.; Morton Smith, Clement of Alexandria and a Secret Gospel of Mark, pp. 261-278. Despre Basilide, vezi M. Leisegang, La Gnose, pp. 136—175; R. Mc. L. Wilson, The Gnostic Problem, pp. 123 sq.; R. M. Grant, op. cit., pp. 142 sq.

Despre Valentin şi şcoala sa, vc/i F. M. Sagnard, La gnose valentinienne et le temoignage de saint Irenee (Paris, 1947); A. Or\x,Estudios valentinianos, 1-FV (Roma, 1955-1961; e vorba, în fond, de un foarte savant studiu comparativ al teologiilor gnostice şi creştine); H. Jonas, The Gnostic Religion, pp. 174—205; cf., de asemenea, bibliografia referitoare la Evanghelia Adevărului. Dintre scrierile aparţinând şcolii valentiniene, trebuie să menţionăm tratatul De Resurrectione (Epistula ad Rheginum); noi folosim traducerea şi comentariul lui Malcolm Lee Peel, The Epistle to Rheginos. A Valentinian letter on Resurrection (Philadelphia, 1969). Acest rnic text (mai puţin de opt pagini) este deosebit de important deoarece constituie primul document gnostic de la Nag Hammadi consacrat eshatologiei individuale (i.e, moartea şi postexistenţa omului).

Valentin este singurul maestru gnostic căruia i se cunosc discipolii pe nume. Unul din aceşti discipoli, Heracleon, a redactat primul comentariu la Evanghelia după loan; Origen i-a răspuns scriind propriul sau comentariu. De altfel, discipolii sunt cei care au dezvoltat sistemul, astfel încât este greu de precizat contururile originare ale doctrinei Iui Valentin. Despre diversele expresii ale teologiei valentiniene, vezi R. M. Grant, Gnosticism and Early Christianity, pp. 134 sq.

Despre sectele gnostice libertine, în primul rând, fibioniţii (ale căror orgii au fost descrise de Epiphanus, Panarion, 26 , 17: l sq.), vezi Stephen Benko, „The Libertine Gnostic Sect of the Phibionites according to Epiphanius", Vigiliae Christianae, 2,1967, pp. 103—119; Alfonso M. di Nola, Parole Segrete din Gesu, pp. 80-90; M. Eliade, Occultism, Witchcraft and cultural fashions (Chicago, 1976), pp. 109 sq., 139-140.

Secta gnostică a rnandeenilor supravieţuieşte încă într-o mică comunitate de 13 000-14 000 de credincioşi, în sudul Irakului. Numele lor derivă de la termenul mandăye („gnostici"). Dispunem de un mare număr de opere: cele două Ginză („Comoară"), Cartea lui loan, o carte canonică de rugăciuni şi alte texte de cult, dobândite mai ales graţie doamnei E. S. Drower. Probabil că practicile religioase (în primul rând botezul şi slujba pentru morţi), cât şi teologia mandeenilor urcă până într-o foarte străveche perioadă, care precede vremea propovăduirii lui lisus Hristos. Totuşi, originea şi istoria sectei suui încă insuficient cunoscute. Este vorba probabil de o sectă eretică evreiască, în opoziţie cu iudaismul ortodox, şi puternic influenţată de ideile gnostice şi iraniene. După cum scrie Kurt Rudolph: „este o ramură, organizată în sectă baptistă, a curentului gnostic iudeo-sirian, devenită o comunitate, de viaţă şi de limbă, închisă, care a păstrat, până în zilele noastre, documente foarte preţioase ale unei credinţe dispărute".

Literatura (texte şi studii critice) este considerabilă: vezi E. S. Drower, The Mandaeans of Irak and Iran (Oxford, 1937; reeditare, Leiden, 1962); K. Rudolph, Mandăische Quellen (în Die Gnosis, ed. W. Foerster, II, Ziirich, 1971, pp. 171-418); id., Die Mandâer, I-II (Gottingen, 1960-1961); vezi.de asemenea, prezentarea de ansamblu, de acelaşi autor: „La religion mandeenne", în Histoire des religions (sub direcţia lui H. Ch. Puech), II (Paris, 1972), pp. 498-522.

230. Imnul Mărgăritarului a dat naştere la o îndelungată discuţie. Originea iraniană a mitului a fost susţinută mai ales de R. Reitzenstein, Das iranische Erlosungsmysterium (Bonn, 1921), pp. 72 sq.; G. Widengren, „Der iranische Hintergrund der Gnosis" (Zeitschrift fiir Religions — und Geisteschichte, 4,1952, pp. 97-114), pp. 105 sq.; id., Religionphanomenologie (Berlin, 1969),pp. 506 sq. Bune analize la H. hmas,The Gnostic Religion, pp. \\6sq.;ErikPeters(.m,Friihkirche,Judentum und Gnosis (Roma-Fribourg, 1959), pp. 204 sq,; Alfred Adam, Die Psalmen des Thomas und das Perlenlied als Zeugnisse vorchristlicher Gnosix, Berlin, 1959; H. Ch. Puech, En Quete de la Gnose H, 118 sq.; 231 sq. Vezi, de asemenea, A. T. J. Klijn,

Tabloul problemelor

738


„The so-called Hymm oi" the Pearl", Vigiliae Christianae, 14, 1960, pp. 154-164; G. Quispel, Makarius, dus Thomasevangelium und das Lied von der Perle (Leiden, 1967).

Despre simbolismul perlei în culturile arhaice şi orientale, vezi M. Eliade, Images et symboles, pp. 164—198; M. Mokri, „Leş symboles de la Perle", JA, 1960, pp. 463-481. în legătură cu identificarea cu „Hrist" la teologii creştini, a se vedea C. M. Edsman, Le bapteme de f eu (Leipzig-Uppsala, 1940), pp. 190 sq.; M. Eliade, Images et symboles, pp. 195 sq. '

Legendele despre Matsyendranăth şi amnezia sa sunt analizate în cartea noastră, Le Yoga, pp. 308 sq.; ve/i bibliografia izvoarelor, ibid., p. 403. Temele exilului, a captivităţii într-o ţară străină, a mesagerului care trezeşte prizonierul si îl invită sa se aştearnă la drum, se regăsesc într-un opuscul de Sohrawardî, Recit de l'exil occidental, strălucit analizată de Henry Corbin, En Islam iranien, II (1971), pp. 270-294.

Despre mitul „Salvatorului salvat", vezi lucrările lui R. Reit/cnstein si lui G. Widengren citate mai sus; ci., de asemenea, criticile avansate de C. Colpe, Die religionsgeschichtliche Schule (Go'ttingen, 1961).

Despre imaginile şi simbolurile specific gnostice, vezi Hans Jonas, The Gnostic Religion, pp. 48-99; G. Mac Rae, „Sleep and awakening in gnostictexts" (Origini dello Gnosticismo, pp. 496-510); H.-Ch. Puech, En quete de la Gnose, II, pp. 116 sq. Vezi, de asemenea, M. Eliade, Aspects du mythe (Paris, 1963), pp. 142 sq. [trad. românească, pp. 125 sq. — nota trad.j.

231. Istoria studiilor despre maniheism constituie un capitol important în istoria ideilor în Europa; n-avem decât să ne reamintim interesul filosofic si controversele pasionate, suscitate de Histoire critique de Manichee et du Manicheisme (2. voi. Amsterdam, 1734—1739) de Isaak de Beausobre şi de articolele lui Bayle în Dicţionarul său; vezi J. Rics, „Introduction aux etudes manicheennes. Quatre siecles de recherches", Ephemerides Theologicae Lovanienses, 33, 1957, pp. 453—482; 35,1959,pp. 362-409; despre lucrările publicate în secolul XX,cf. H. S. Nyberg, „Forschungen iiberdcn Manichai'smus", Zeitschrift fur neutestamentliche Wissenschaft, 34, 1935, pp. 70-91; Raoul Manselli, L'eresia del male (Napoli, 1963), pp. 11-27. Cea mai bună expunere de ansamblu rămâne mereu cartea lui H. Ch. Puech, Le manicheisme. Son fondateur, sa doctrine (Paris, 1949); notele (pp. 98-195) constituie o excelentă documentare. Acelaşi autor prezintă o nouă sinteză în capitolul „Le manicheisme", în Histoire des religions, II, 1972; pp. 523-645. Vezi, de asemenea, G. Widengren, Mani und der Manichăismus (Urban-Biicher 57, Stuttgart, 1962; cităm traducerea engleză, Mani und Manichaeism, Londra-New York, 1965); O. Klima, Manis Zeit und Leben (Praha, 1962); Francois Decret, Mani et la tradition manicheenne (Paris, 1974). Pot fi consultate încă cu folos: A. V. W. Jackson, Researches in Manichaism, with special reference to the Turfanfragments (New York, 1932); A, H. Schaeder, „Urform und Fortbildungen des manichaischen Systems", Vortrăge der Bibliothek Warburg 1924-1925 (Leipzig, 1927), pp. 65-157; U. Pestalozza,„Appunti sulla vita di Mani" (Reale Istituto Lombardo di Lettere, seria a Il-a, voi. 67, 1934, pp. 417-479, reluată în ale sale Nuovi Saggi di religione mediterranea, Firenze, 1964, pp. 477-523). Pentru bibliografia lucrărilor recente, cf. L. J. R. Ort, Mani. A religio-historical description of hispersonality (Diss., Leiden, 1967), pp. 261-277; Puech, „Le manicheisme", pp. 637-645.

Episodul privind vocea auzită de Patek ne-a fost transmis de Ibn an-Nadlm (Fihrist, pp. 83-84, traducere de Fliigel). Despre secta botezătorilor la care s-a convertit Patek, vezi discutarea izvoarelor în H. Ch. Puech, I^e manicheisme, pp. 40-42, şi n. 146-156; G. Widengren, Mani, pp. 24-26.

Descoperirea recentă a unui Codex grecesc, a cărui origine siriacă urcă până în secolul al V-lea, permite identificarea sectei botezătorilor: este vorba de elkasaiţi, mişcare gnostică iudeo-creştină întemeiată de Elkhasal în timpul domniei lui Trăiau. Vezi A. Henrichs şi L. Koenen, „Ein griechischer Mani-Codex"; Zeitschrift f. Papyrologie u. Epigraphik, 5, 1970, pp. 97-216; Hans J. W. Drijvers, „Die Bedeutung des Kolner Mani-Codex fiir die Manichăismusforschung", în Melanges... Henri-Charles Puech, 1974, pp. 471-486; Giles Quispel, „Mani the Apostle of Jesus Christ" (Epektasis. Melanges... Cardinal Jean Danielou, 1972, pp. 667-672); R. N. Frye, „The Cologne Greek Codex about Mani", Ex Orbe Religionum (Festschrift G. Widengren), I, pp. 424-429; F. Decret, Mani, pp. 48 sq.

Cele două revelaţii au fost consemnate de Mani în cartea sa Shabuhragăn (cf. Al-BîrunT, Chronology of'Ancient Nations, traducere de Edward Sachau, Londra, 1879, p. 190). Potrivit mărturiei unui Kephaloîon. copt, Mani a avut o singură revelaţie la vârsta de doisprezece ani: Sfântul Spirit, Paracletul promis de lisus, a pogorât şi i-a revelat „misterul" care a fost multă vreme ascuns, adică lupta dintre Lumină şi întuneric, originea lumii, crearea lui Adam, pe scurt esenţialul a ceea ce va deveni mai târziu doctrina maniheană; cf. Kephalala (= H. J. Polotsky, Manichaeische Handschriften, I, Stuttgart, 1934), cap.l, pp. 14-15.

Despre data întrevederii cu Shăpur I, cf. H.Ch. Puech, op. cit., p. 46 şi n. 179-184; data de 9 aprilie a fost calculată de S. H. Taqizadeh. Despre ultima călătorie a lui Mani, cf. W. B. Henning, „Mani's last jorney", BSOAS, X, 1942, pp. 941-953. în ce priveşte anumite amănunte atroce ale morţii lui Mani (ar fi fost jupuit de viu etc.), autenticitatea lor pare suspectă, cf. H. Ch. Puech, pp. 54-56.

232. Scrierile lui Mani au fost analizate de P. Alfaric, Leş ecritures manicheennes, I-II, Paris, 1918-1919; despre descoperirile ulterioare şi cele publicate de F. W. K. Miiller, E. Chavannes, P. Pelliot, W. B. Henning etc., vezi H. Ch. Puech, Le manicheisme, pp. 144 sq. (n. 240 sq.),id., în Histoire des religions, II, pp. 547 sq., G. Widengren, op. cit., pp. 151-153; cf., de asemenea, Ort, Mani, pp. 32 sq. In afară de Shabuhragăn, dedicat lui Shâpur şi scrisă în persana mijlocie, Mani a scris în siriacă sau în aramaica orientală Evanghelia Vie, Cartea Misterelor, Pragmateia (sau „Tratat"), Comoara Vieţii, Cartea Giganţilor şi Scrisorile (H. Ch. Puech, Le Manicheisme, p. 67 şi n. 262). Printre textele atribuite profetului, cele mai importante sunt Kephalala sau „Capitole". Textele traduse şi comentate se găsesc în A. Adam, Texte zum Manichăismus

739


Tabloul problemelor

(Berlin, 1954); C. R. C. Attbeny,A Manichaean Psalm-Book (Stuttgart, 1938); E. M. BoyccJVz? Manichaean Hymn Cycles inParthian (Oxford, 1954); H. J. Polotsky, Manichăische Homllien (Stuttgart, 1940), F. Decret, Mani, pp. 58 sq. şi passim.

233. Mitul este prezentat de H. Ch. Puech, Le manicheisme, pp. 74-85, G. Widengren, op. cit., pp. 43-69, Hans Jonas, The Gnostic Religion (ediţia a 2-a, Boston, 1963), pp. 209-231. Insistând asupra caracterului iranian al maniheismului (vezi, de asemenea, Leş religions de l'Iran, pp. 331-341), G. Widengren a analizat cu pertinenţă antecedentele mesopotamiene ale anumitor personaje şi episoade ale mitului; cf. Mesopotamian Elements in Manichaeism (Uppsala, 1946), pp. 14-21, 25,53 („Mama Vieţii"),pp. 31 sq. („Prinţul întunericului"), pp. 74 sq. („Mesagerul") etc. Vezi, de asemenea, W. B. Henning, „Ein manichăischer Kosmogonischer Hymnus", NGWG, 1932, pp. 214-228; id., „A Sogdian Fragment of the Manichaen Cosmogony", BSOAS, 12,1948, pp. 306-318; A. V. W. Jackson, „The Doctrine of the Bolos in Manichaean eschatology", JAOS, 58,1938, pp. 225-234; Hans J. W. Drijvers, „Mani und Bardaisan. Ein Beitrag zur Vorgeschichte des Manichaismus" (Melanges... Henri-Charles Puech, pp. 459-469).

Despre „Prinţul întunericului", vezi importantul studiu al lui H. Ch. Puech, „Le Prince des Tenebres ct son Royaume", Satan (Paris, 194H),pp. 136-174. Despre episodul „seducerii arhonauţilor",cf. F. Cumont, Recherches sur le Manicheisme, I (Bruxelles, 1908),pp. 54-68, şi H. Ch. Puech, Le manicheisme, p. 172 (n. 324). Despre echivalenţa lumină (spirit), semen virile, cf. M. Eliade, „Spirit, Light and Seed", History of Religions, 11, august, 1971. Privind mitul despre naşterea plantelor din sămânţa unei Fiinţe primordiale, cf. M. Eliade, „La Mandragore et Ies mythes de la „naissance miraculeuse"", Zalmoxis, 3,1940-42, pp. 3^18; id., „Gayomart et la Mandragore", Ex Orbe Religionum, II, pp. 65-74; id., „Adam, le Christ et la Mandragore", Melanges... H. Ch. Puech, pp. 611-616.

234. Imaginea lui Jesus Patibilis, şi mai ales ideea că facerea pâinii constituie un păcat, pentru că ea implică „torturarea" cerealelor (cf. H. Ch. Puech, Le manicheisme, p. 90), aminteşte de unele credinţe arhaice, solidare religiozităţii agrare (§§Hsq.).

Despre difuziunea maniheismului, vezi U. Pestalozza, „II manicheismo presso i Turchi occidentali ed orientali", Reale htituto Lomhardo di Scieme e Leftere, seria a Il-a, voi. 57, 1934, pp. 417-419 (reluat în Nuovi Saggi di Religione Mediterranee, pp. 402-475); G. Messina, Christianesimo Buddhismo Manicheismo nell'Asia Antica (Roma, 1947); H. S. Nyberg, „Zum Kampf zwischen Islam und Manichaismus", OLZ, 32, 1929, cols. 425-441; O. Maenchen-Helfen, „Manichaens in Siberia" (Univ. uf California Publications in Semitic Philology, XI, 1951, pp. 311-326); M. Guidi, La lotta tra l'Islam et ii Manicheismo (Roma, 1927); W. B. Henning, „Zum zentralasiatischen Manichaismus", OLZ, 37, 1934,col. I-II; id., „Ncue Materialei! zur Geschichte des Manichaismus", ZDMG, 40,1931, pp. 1-18. Cartea lui E. de Stoop, Essai sur la diffusion du manicheisme dans l'Empire Romain (Gând, 1909), este învechită; vezi bibliografiile mai recente în H. Ch. Puech, op. cit., p. 148, n. 257 şi G. Widengren, Mani, pp. 155-157. Cf. P. Brown, „The Diffusion of Manicheism in Roman Empire", Journal of Roman Studies, 59, 1969, pp. 92-103; F. Decret, Aspecîs du manicheisme dans l'Afrique romaine (Paris, 1970). Pentru bibliografiile privind mişcările zise „ncomaniheiste", vezi partea a III-a, cap. XXXVI.


Yüklə 3,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   87   88   89   90   91   92   93   94   ...   104




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin