Casa cruplud



Yüklə 3,67 Mb.
səhifə25/31
tarix07.08.2018
ölçüsü3,67 Mb.
#68260
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   31
VISUL
- Până la urmă ajungem la următoarele concluzii, zise Hermione, frecându-şi fruntea. Ori domnul Crouch l-a ata­cat pe Viktor, ori altcineva i-a atacat pe amândoi, când nu erau atenţi.

- Trebuie să fi fost Crouch, zise Ron imediat. De asta nu mai era acolo, când au ajuns Harry şi Dumbledore. O luase la sănătoasa...

- Nu cred, zise Harry, clătinând din cap. Părea foarte slăbit... Nu cred că era în stare să Dispară sau ceva de genul ăsta...

- Nu poţi să Dispari la Hogwarts, nu v-am spus asta de o mie de ori? zise Hermione.

- Bine... Ce ziceţi atunci de asta? zise Ron entuziasmat. Krum l-a atacat pe Crouch - nu, staţi aşa - şi apoi s-a Împie­trit pe el însuşi!

- Şi domnul Crouch s-a evaporat, nu? zise Hermione cu răceală.

- A, da...

Se crăpa de ziuă. Harry, Ron şi Hermione coborâseră foarte devreme din dormitoare şi se duseseră repede la tur­nul bufniţelor ca să-i trimită un bilet lui Sirius. Acum stăteau, uitându-se la împrejurimile castelului, învăluite în ceaţă. Toţi trei erau palizi şi cu ochii umflaţi, pentru că dis­cutaseră despre domnul Crouch până noaptea târziu.

- Mai zi o dată, Harry, spuse Hermione. Ce a spus Crouch, dar cât mai exact...

- V-am mai spus, nu era coerent, zise Harry. A zis că vroia să-l avertizeze pe Dumbledore de ceva. A zis clar ceva de Bertha Jorkins, că sigur e moartă. Tot zicea că era vino­vat de ceva... A zis ceva şi de fiul său.

- Păi, asta chiar a fost vina lui, zise Hermione cu îndărătnicie.

- Îşi pierduse minţile, zise Harry. Jumătate din timp pă­rea să creadă că soţia şi fiul său încă erau în viaţă şi îi tot dădea instrucţiuni lui Percy ce să facă la serviciu.

- Şi... ce-a mai spus despre Ştii-Tu-Cine? zise Ron.

- V-am povestit, repetă Harry monoton. A zis că a de­venit mai puternic.

Urmă o pauză.

Apoi Ron zise cu o voce pe care o dorea încrezătoare:

- Dar îşi pierduse minţile, după cum ai spus, aşa că pro­babil că delira...

- Devenea conştient numai când se apuca să vorbeas­că despre Cap-de-Mort, zise Harry, ignorându-l pe Ron, care tresări la auzul numelui. Îi era foarte greu să lege două cuvinte, dar asta era numai când părea să ştie unde se afla şi ce vroia să facă. Tot spunea că trebuia să-l vadă pe Dumbledore.

Harry se depărtă de fereastră şi se uită în sus, pe stinghii. Jumătate dintre ele erau goale. Din când în când, mai apărea câte o bufniţă pe fereastră, întorcându-se de la vână­toarea de noapte cu un biet şoarece în cioc.

- Dacă nu m-ar fi oprit Plesneală, zise Harry cu amără­ciune, aş fi putut să ajung acolo la timp. „Directorul e ocu­pat, Potter... Ce sunt tâmpeniile astea, Potter?” De ce nu s-a dat la o parte din drumul meu?

- Poate că nu a vrut să ajungi acolo! zise Ron repede. Poate - ia stai puţin - cât de repede crezi că ar fi putut ajunge în Pădurea Interzisă? Crezi că ar fi putut să vi-o ia înainte, ţie şi lui Dumbledore?

- Doar dacă poate să se transforme într-un liliac sau ceva de genul ăsta, zise Harry.

- Eu îl cred în stare, murmură Ron.

- Trebuie să-l vedem pe domnul profesor Moody, hotărî Hermione. Şi să aflăm dacă l-au găsit pe domnul Crouch.

- Dacă ar fi avut Harta Ştrengarilor la el, ar fi fost uşor, zise Harry.

- Dar numai dacă Barty Crouch ar fi rămas în împre­jurimile castelului, zise Ron, pentru că harta nu arată decât şcoala şi împrejurimi, nu...

- Şşt! zise Hermione deodată.

Cineva urca treptele spre turnul bufniţelor. Harry auzi două voci care se certau, în timp ce se apropiau din ce în ce mai mult.

- Ăsta e şantaj, să ştii, am putea să avem mari probleme din cauza asta...

- Am încercat să fim politicoşi, acum a sosit momentul să jucăm murdar, aşa cum face şi el. Nu i-ar plăcea ca Minis­terul Magiei să ştie ce a făcut...

- Îţi mai spun o dată, dacă scrii asta, e şantaj!

- Da, şi nu o să te plângi dacă o să avem parte şi de ceva bănuţi, nu?

Uşa de la turnul bufniţelor se deschise la perete. Fred şi George trecură pragul şi apoi îngheţară la vederea lui Harry, Ron şi Hermione.

- Ce căutaţi aici? ziseră Ron şi Fred în acelaşi timp.

- Trimitem o scrisoare, răspunseră Harry şi George într-un glas.

- La ora asta? ziseră Hermione şi Fred.

Fred zâmbi.

- Bine... Nu vă întrebăm ce faceţi, dacă nu ne întrebaţi nici voi pe noi, zise el.

Avea un plic sigilat în mână. Harry se uită spre el, dar Fred, din întâmplare sau deliberat, îşi mută mâna ca să acopere numele celui căruia îi era adresat.

- Păi, nu vă mai reţinem, zise el, făcând o plecăciune în batjocură şi arătând către uşă.

Ron nu se mişcă.

- Pe cine vreţi să şantajaţi? întrebă el.

Zâmbetul de pe chipul lui Fred dispăru. Harry îl văzu pe George aruncându-i o privire lui Fred, înainte de a-i zâmbi lui Ron.

- Nu fi tont, glumeam, zise el calm.

- Nu părea să fie o glumă, se încăpăţână Ron.

Fred şi George se uitară unul la altul. Apoi Fred spuse tăios:

- Ţi-am mai spus, Ron, nu-ţi mai băga nasul în treburile noastre, dacă îţi place ce formă are... Nu văd de ce ţi-ar plă­cea de nasul tău, dar...

- Este şi treaba mea dacă şantajaţi pe cineva, zise Ron. George are dreptate, aţi putea avea mari probleme din cauza asta.

- Ţi-am spus, am glumit, zise George.

Se duse la Fred, îi luă scrisoarea din mână şi începu să o lege de piciorul celei mai apropiate bufniţe de şură.

- Începi să vorbeşti ca dragul nostru frate mai mare, să ştii, Ron. Dacă o ţii tot aşa, poate o să fii făcut Perfect în scurt timp...

- Ba nu! zise Ron cu patimă.

George duse bufniţa de şură la fereastră şi aceasta îşi luă zborul.

Se întoarse şi îi zâmbi lui Ron.

- Păi, atunci nu le mai spune altora ce să facă. Ne vedem mai târziu.

El şi Fred ieşiră din turnul bufniţelor. Harry, Ron şi Her­mione se uitară unii la alţii.

- Nu credeţi că ştiu ceva despre toate câte s-au întâmplat, nu? şopti Hermione. Despre Crouch?

- Nu, zise Harry. Dacă ar fi ceva atât de serios, ar spune cuiva. I-ar spune lui Dumbledore.

Ron era neliniştit însă.

- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Hermione.

- Păi... zise Ron încet, nu ştiu dacă ar face-o. Sunt... Sunt obsedaţi să scoată bani în ultimul timp, am observat când am stat cu ei... când... ştiţi voi... când...

- Nu vorbeam, termină Harry propoziţia în locul lui. Da, dar şantaj...

- Este ideea aia cu magazinul de glume, zise Ron. Am crezut că au spus-o doar ca să o supere pe mama, dar vor­beau serios, vor să înfiinţeze unul. Nu mai au decât un an la Hogwarts şi vorbesc tot timpul despre ce trebuie să facă pe viitor, fiindcă tata nu îi poate ajuta şi au nevoie de mult aur ca să pună afacerea pe picioare.

Acum Hermione părea şi ea neliniştită.

- Da, dar... nu ar face ceva ilegal ca să facă rost de bani. Nu?

- Oare? zise Ron sceptic. Nu ştiu, zău... De obicei, mai încalcă regulile din când în când, nu?

- Da, dar asta ţine de lege, zise Hermione, părând speri­ată. Nu este o regulă amărâtă a şcolii... Or să fie pedepsiţi mult mai aspru pentru şantaj! Ron... poate că ar trebui să-i spui lui Percy...

- Ai înnebunit? zise Ron. Să-i spun lui Percy? Probabil că ar face ca şi Crouch: i-ar denunţa.

Se uită pe fereastra pe care zburase bufniţa lui Fred şi George, iar apoi zise:

- Haideţi, să mergem la micul dejun.

- Credeţi că e prea devreme ca să mergem la domnul profesor Moody? îi întrebă Hermione, în timp ce coborau scara în spirală.

- Da, zise Harry. Probabil că ne-ar trece prin uşă dacă l-am trezi la ora asta, o să creadă că încercăm să-l atacăm în somn. Hai să mai aşteptăm până la pauză.

„Istoria Magiei”trecuse rareori atât de încet ca atunci. Harry se tot uita la ceasul lui Ron, având în vedere că renun­ţase în sfârşit la al său, dar al lui Ron mergea atât de încet, încât ar fi putut jura că şi al lui se stricase. Toţi trei erau atât de obosiţi, încât ar fi fost fericiţi să îşi pună capetele pe bănci şi să doarmă. Nici măcar Hermione nu-şi lua notiţe ca de obicei, ci stătea cu capul sprijinit într-o mână, privindu-l absentă pe profesorul Binns.

Când în sfârşit sună clopoţelul, alergară pe coridoare către clasa de „Apărare contra Magiei Negre” şi îl văzură pe profesorul Moody ieşind din ea. Arăta la fel de obosit ca şi ei. Pleoapa ochiului său normal era căzută, făcându-i chipul să pară şi mai asimetric ca de obicei.

- Domnule profesor Moody? strigă Harry, în timp ce îşi croiau drum spre el prin mulţime.

- Bună, Potter, mormăi Moody.

Ochiul său magic urmărea nişte elevi din anul întâi care trecură pe lângă ei şi grăbiră pasul, aruncând priviri neli­niştite. Se învârti apoi înspre ceafă şi îi urmări până după colţ, înainte ca Moody să vorbească iar:

- Veniţi aici!

Se dădu la o parte, ca să le facă loc să intre în clasa goală, şi şchiopătă după ei, închizând bine uşa.

- L-aţi găsit? întrebă Harry, fără introducere. Pe domnul Crouch?

- Nu, zise Moody.

Se duse la catedră, se aşeză, îşi întinse piciorul de lemn cu un mormăit încet şi îşi scoase termosul.

- Aţi folosit harta? mai întrebă Harry.

- Desigur, zise Moody, luând o înghiţitură din termos. Ţi-am călcat pe urme, Potter. Am Chemat-o din biroul meu în Pădurea Interzisă. Crouch nu apărea pe hartă...

- Deci, chiar a Dispărut? zise Ron.

- Nu poţi să Dispari la Hogwarts, Ron! zise Hermione. Ar fi putut să se facă nevăzut şi în alte feluri, nu, domnule profesor?

Ochiul lui Moody tremură uşor când se aţinti asupra Hermionei.

- Şi tu ar trebui să te gândeşti la o carieră de Auror, îi spuse el. Îţi merge cum trebuie minţea, Granger.

Hermione se îmbujoră de bucurie.

- Ei bine, nu era invizibil, zise Harry, harţa arată şi oame­nii invizibili... Atunci probabil că a ajuns dincolo de ime­diata vecinătate a castelului...

- Dar pentru că aşa a vrut? zise Hermione nerăbdătoare. Sau pentru că l-a forţat cineva?

- Da, ar fi putut să fie şi asta... Ar fi putut să-l urce pe o mătură şi să zboare cu el, nu? zise Ron repede, uitându-se încrezător la Moody, de parcă spera şi el să i se spună că ar putea să se facă Auror.

- Nu putem să excludem o răpire, mormăi Moody.

- Deci, zise Ron, credeţi că este undeva prin Hogsmeade?

- Ar putea fi oriunde, zise Moody, dând din cap. Singu­rul lucru sigur este că nu e aici.

Căscă de îi trosniră fălcile, astfel încât i se întinseră cica­tricele şi gura lui strâmbă dezvălui mai mulţi dinţi lipsă. Apoi spuse:

- Dumbledore mi-a spus că vă place să investigaţi, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu puteţi face nimic pentru Crouch. Cred că acum îl caută Ministerul, i-a anunţat Dumbledore. Potter, tu ar trebui să te concentrezi asupra celei de-a treia probe...

- Poftim? zise Harry. A, da...

Nici nu se mai gândise la labirint de când plecase de acolo împreună cu Viktor Krum, în seara trecută.

- Ar trebui să ţi se potrivească perfect, ca o mănuşă, nu, Potter? zise Moody, uitându-se la Harry şi frecându-şi bărbia plină de cicatrice. Din câte mi-a spus Dumbledore, te-ai descurcat cu asemenea lucruri de o grămadă de ori. Ai trecut de mai multe obstacole când ai salvat Piatra Filozofală în primul an, nu?

- L-am ajutat şi noi, zise Ron repede. Eu şi Hermione. Moody zâmbi.

- Ei bine, ajutaţi-l să se antreneze şi de data asta şi n-o să fiu surprins dacă o să câştige! zise el. Între timp... vigilenţă continuă, Potter. Vigilenţă continuă!

Mai sorbi o dată din termos şi ochiul său magic se în­dreptă spre fereastra prin care se zărea pânza cea mai înal­tă a corăbiei celor de la Durmstrang.

- Voi doi - ochiul său normal era aţintit asupra lui Ron şi asupra Hermionei - rămâneţi alături de Potter, da? Eu sunt cu ochii în patru, dar cu toate astea... nu poţi fi nicio­dată suficient de atent.

*

Sirius le trimise bufniţa înapoi a doua zi dimineaţă. Ateriză lângă Harry, exact în momentul în care o bufniţă roşcată veni în faţa Hermionei cu un Profetul zilei în cioc. Fata luă ziarul, cercetă primele pagini şi zise:



- Ha! Nu a aflat de Crouch!

Apoi li se alătură lui Ron şi lui Harry ca să citească ce spunea Sirius despre evenimentele misterioase de ieri noapte.


Harry,
Ce-a fost în mintea ta, să te duci în toiul nopţii în Pădurea Interzisă, însoţit de Viktor Krum? Vreau să-mi juri, prin bufniţă-retur, că nu o să te mai plimbi cu nimeni noaptea. Este cineva foarte periculos la Hogwarts. Mie îmi este foarte clar că au vrut să-l împiedice pe Crouch să vor­bească cu Dumbledore şi tu probabil că ai fost la câţiva metri de acest cineva, care stătea ascuns în întuneric. Ar fi putut să te omoare!

Numele tău nu a ajuns din greşeală în Pocalul de Foc. Dacă încearcă cineva să te atace, asta e ultima lor şansă. Stai lângă Ron şi Hermione, nu ieşi din Turnul Cercetaşilor după o anumită oră şi pregăteşte-te pentru a treia probă. Exersează Împietriri şi Dezarmări. N-ar strica nici nişte blesteme. Fii cuminte şi ai grijă de tine. Aştept o scrisoare de la tine, în care să îmi dai cuvântul tău de onoare că nu o să te mai plimbi în afara şcolii!
Sirius
- Ce tupeu are să mă certe că am ieşit din şcoală! zise Harry puţin indignat, în timp ce împăturea scrisoarea lui Sirius şi o punea în buzunarul robei. După tot ce a făcut el când era la şcoală...

- Îşi face griji pentru tine! zise Hermione tăios. Ca şi Moody, ca şi Hagrid! Aşa că ascultă-i!

- Nu a încercat să mă atace nimeni tot anul, zise Harry. Nu mi-a făcut nimeni absolut nimic...

- În afară de faptul că ţi-a fost pus numele în Pocalul de Foc, zise Hermione. Şi probabil că cineva a făcut-o dintr-un motiv anume, Harry. Snuffles are dreptate. Poate şi-a plă­nuit mişcările. Poate că asta este proba cu care vrea să te prindă...

- Fii atentă, zise Harry nerăbdător, să zicem că Snuffles are dreptate şi cineva l-a Împietrit pe Krum ca să-l răpească pe Crouch. Păi, atunci trebuie să fi fost după copaci, chiar lângă noi, nu? Dar au aşteptat până am plecat ca să acţi­oneze, nu? Aşa că nu mi se pare că eu aş fi ţinta, nu?

- Nu ar fi putut să facă să pară totul ca un accident, dacă te-ar fi omorât în pădure! zise Hermione. Dar dacă mori în timpul unei probe...

- Nu le-a păsat când l-au atacat pe Krum, nu? zise Harry. De ce nu m-au eliminat şi pe mine? Ar fi putut să facă să pară că m-am duelat cu Krum sau ceva de genul ăsta...

- Harry, nici eu nu înţeleg, zise Hermione disperată. Ştiu doar că se întâmplă tot felul de lucruri ciudate şi nu-mi place deloc... Moody are dreptate... Snuffles are dreptate şi el... Trebuie să începi să te antrenezi pentru a treia probă ime­diat. Scrie-i lui Snuffles şi promite-i că n-o să mai pleci de unul singur.

*

Împrejurimile castelului Hogwarts nu mai fuseseră nici­odată atât de ademenitoare ca în acel moment, când Harry trebuia să rămână în castel. Următoarele zile îşi petrecu tot timpul liber la bibliotecă, împreună cu Hermione şi cu Ron, căutând blesteme, sau în clase goale, unde se furişau ca să exerseze. Harry se concentra asupra Vrăjii de Împietrire, pe care nu o mai folosise niciodată. Problema era că exersarea ei presupunea şi anumite sacrificii din partea lui Ron şi a Hermionei.



- Am putea s-o răpim pe Doamna Norris, sugeră Ron în timpul prânzului de luni, stând pe spate în mijlocul podelei clasei de „Farmece”, după ce tocmai fusese Împietrit şi tre­zit de Harry a cincea oară la rând. Hai s-o Împietrim şi pe ea un timp. Sau l-am putea folosi pe Dobby, Harry, pun pariu că ar face orice ca să te ajute. Nu că m-aş plânge, sau ceva de genul ăsta - se ridică uşor, masându-şi partea dor­sală - dar mă doare peste tot...

- Păi, dacă nu nimereşti deloc pernele! zise Hermione repede, rearanjând stiva de perne pe care le folosiseră la Vraja de Alungare şi pe care Flitwick le lăsase într-un dulap. Încearcă să cazi pe spate!

- După ce eşti Împietrit, nu prea mai poţi alege, Hermione! zise Ron supărat. De ce nu încerci şi tu?

- Păi, cred că acum a învăţat, oricum, zise Hermione repede. Şi nu trebuie să ne facem griji cu Dezarmatul, pen­tru că Harry poate să facă asta de secole... Cred că ar trebui să începem cu nişte blesteme în seara asta...

Se uită pe lista pe care o făcuseră la bibliotecă.

- Mie îmi place cum sună ăsta, zise ea, Blestemul de Oprire. Ar trebui să încetinească orice încearcă să te atace, Harry. Începem cu ăsta.

Sună clopoţelul. Puseră repede pernele înapoi, în dula­pul lui Flitwick, şi ieşiră din clasă.

- Ne vedem la cină! zise Hermione şi se duse la „Arit­manţie”, în timp ce Harry şi Ron se îndreptau către Turnul de Nord, spre clasa unde se ţineau orele de „Previziuni despre viitor”.

Razele generoase de soare, aurii şi strălucitoare, scăldau coridorul, pătrunzând prin ferestrele înalte. Cerul de afară era de un albastru aşa de luminos, încât parcă ar fi fost smălţuit.

- Cred că o să fierbem în camera lui Trelawney, niciodată nu stinge focul ăla, bombăni Ron, în timp ce începeau să urce treptele scării argintii de sub trapă.

Avea dreptate. Clasa slab luminată era ca o saună. Vaporii proveniţi de la focul aromat erau mai grei ca nici­odată. Harry simţea că i se învârte capul, în timp ce se în­drepta către una dintre ferestrele cu draperiile trase. În timp ce profesoara Trelawney se uita în altă parte, descurcân­du-şi şalul care se prinsese într-o lampă, o deschise câţiva centimetri şi se aşeză în fotoliul său ca o pernă imensă, simţind adierea răcoroasă pe faţă. Era extrem de plăcut.

- Dragii mei, zise profesoara Trelawney, aşezându-se în faţa clasei în fotoliul înaripat şi uitându-se la fiecare dintre ei cu ochii măriţi într-un mod ciudat, aproape că am termi­nat ce aveam de făcut la previziunile la nivel planetar. Astăzi însă avem o ocazie excelentă să examinăm efectele lui Marte, pentru că poziţia sa este extrem de interesantă în acest moment. Vă rog să vă uitaţi toţi aici, voi mai stinge câteva lumini...

Îşi vântură bagheta şi stinse o parte din lămpi. Focul rămăsese singura sursă de lumină. Profesoara Trelawney se aplecă şi scoase de sub scaun un model în miniatură al sis­temului solar, ferecat într-o cupolă de sticlă. Era ceva foarte frumos: câte o Lună strălucea în jurul celor nouă planete şi în jurul soarelui ca de foc, toate suspendate în aer sub sti­clă. Harry o urmări fără prea mare atenţie pe profesoara Trelawney, care începu să arate unghiul fascinant pe care îl făcea Marte în conjuncţie cu Neptun. Vaporii foarte par­fumaţi reuşiră să îndepărteze şi adierea dinspre fereastră care îi atingea uşor faţa. Auzi o insectă bâzâind discret în spatele draperiei. Simţea că încep să îi cadă pleoapele...

Se făcea că zbura pe spatele unei bufniţe, planând pe cerul albastru şi senin către o casă veche, situată pe vârful unui deal şi acoperită de iederă. Zbură din ce în ce mai jos, cu vântul adiindu-i plăcut pe faţă, până când ajunse la o fe­reastră spartă, foarte întunecată, de la un etaj superior al casei, pe care pătrunse înăuntru. Acum zbura pe un coridor sinistru, către o cameră de la capătul acestuia... Intră pe uşă într-o cameră întunecată, ale cărei ferestre erau blocate...

Harry nu mai era pe bufniţă... Acum se uita cum aceasta zbură în partea cealaltă a camerei, către un scaun cu spatele către el... Pe podeaua de lângă scaun erau două siluete în­tunecate... Amândouă se mişcau... Una era a unui şarpe uriaş... cealaltă era a unui om... Un om scund, cu chelie, un om cu ochi umezi şi nas ascuţit... Plângea răguşit pe covorul din faţa şemineului...

- Ai noroc, Şobo, zise o voce rece, foarte ascuţită, din fotoliul în care aterizase bufniţa. Eşti într-adevăr foarte norocos. Gafa ta nu mi-a stricat planurile. Acum este mort.

- Înălţime! strigă omul de pe jos. Stăpâne, sunt... sunt atât de mulţumit... şi îmi pare atât de rău...

- Nagini, zise vocea rece, ai avut ghinion. Nu ţi-l voi da pe Şobo la cină, până la urmă... Dar nu-ţi face probleme... ţi-a mai rămas Harry Potter...

Şarpele sâsâi şi Harry văzu cum îi flutura limba.

- Acum, Şobo, zise vocea rece, poate că ar trebui să-ţi reamintesc de ce nu voi mai tolera gafe din partea ta...

- înălţime... nu... vă implor...

Vârful baghetei apăru de după scaun. Era aţintit către Şobo.

- Crucio! zise vocea rece.

Şobo urlă, de parcă fiecare parte din corp îi luase foc, şi strigătul său umplu urechile lui Harry, iar cicatricea de pe frunte îl ustură mai dureros ca niciodată. Urla şi el... Cap-de-Mort trebuia să-l audă, să ştie că era acolo...

- Harry! Harry!

Harry deschise ochii. Zăcea întins pe podeaua din came­ra profesoarei Trelawney, cu mâinile pe faţă. Cicatricea încă îl ardea atât de tare, încât îi lăcrimau ochii. Durerea fusese reală. Întreaga clasă era în jurul lui şi Ron îngenunchease lângă el, părând îngrozit.

- Ţi-ai revenit? îl întrebă el.

- Nu, încă nu! zise profesoara Trelawney, părând extraordinar de entuziasmată.

Ochii îi căzură asupra lui Harry, privindu-l cu atenţie.

- Ce a fost, Potter? O premoniţie? O viziune? Ce ai văzut?

- Nimic, minţi Harry.

Se ridică. Simţea cum tremură din toate încheieturile. Nu putea să se abţină să se uite în jur, la umbrele din spatele său. Vocea lui Cap-de-Mort i se păruse atât de aproape...

- Aveai mâinile pe cicatrice! zise profesoara Trelawney. Te rostogoleai pe podea, cu mâinile încleştate pe cicatrice! Haide, Potter, am experienţă în domeniu!

Harry se uită la ea.

- Cred că ar trebui să mă duc în aripa spitalului, zise el. Mă doare capul îngrozitor...

- Dragul meu, este evident că ai fost stimulat de vibraţiile extraordinar de clarvăzătoare ale camerei mele! zise profe­soara Trelawney. Dacă pleci acum, ai putea să pierzi ocazia să vezi şi altceva...

- Nu vreau să văd altceva, în afară de vreun leac pentru durerile de cap, zise Harry.

Se ridică. Cu toţii se traseră să îi facă loc. Păreau epuizaţi.

- Ne vedem mai târziu, îi şopti Harry lui Ron, luându-şi geanta şi îndreptându-se către trapă, fără să se uite măcar la profesoara Trelawney, care avea o expresie de frustrare pro­fundă, de parcă tocmai i s-ar fi refuzat o enormă favoare.

Însă când ajunse la capătul scării, Harry nu se îndreptă către aripa spitalului. Nu avea deloc intenţia să se ducă acolo. Sirius îi spusese ce să facă dacă îl durea iar cicatricea şi Harry avea să-i urmeze sfatul: se ducea direct în biroul lui Dumbledore. Merse grăbit pe coridoare, gândindu-se la ce văzuse în vis... Fusese la fel de real ca şi cel din care se tre­zise în Aleea Boschetelor... Trecu în evidenţă toate detaliile, încercând să se asigure că şi le va aminti şi mai târziu... Îl auzise pe Cap-de-Mort acuzându-l pe Şobo de o gafă... Dar bufniţa îi adusese veşti bune, gafa fusese reparată, cineva murise... Aşa că Şobo nu mai fusese dat şarpelui să îşi astâm­pere foamea... El, Harry, urma să fie hrana pentru şarpe...

Harry trecu pe lângă acel gargui de piatră care păzea intrarea spre biroul lui Dumbledore, fără să observe măcar. Clipi, se uită în jur, îşi dădu seama ce se întâmplase şi se în­toarse înapoi. Apoi îşi aminti că nu ştia parola.

- Şerbet de lămâie? încercă el.

Statuia nu se mişcă.

- Bine, zise Harry, uitându-se la el. Plăcintă de pere. Hm... Baghetă de jeleu. Bombe mirositoare. Gumă de mestecat. Jeleuri cu toate aromele... A nu, nu cred că îi plac, nu?... Ah, deschide-te! zise el supărat. Trebuie neapărat să-l văd, e urgent!

Statuia rămase neclintită.

Harry îl lovi, obţinând doar o durere îngrozitoare în picior.

- Broaşte de ciocolată! strigă el mânios, stând într-un picior. Pană de zahăr! Plăcintă de gândaci!

Statuia prinse viaţă şi se dădu la o parte. Harry clipi.

- Plăcintă de gândaci? zise el uimit. Glumisem...

Trecu repede prin spaţiul dintre pereţi şi ajunse la capă­tul scării de piatră în spirală, care se mişcă încet în sus, în timp ce uşile se închideau în spatele lui, ducându-l către o uşă de stejar lăcuită, cu un mâner cu care se bătea într-o uşă de aramă.

Auzi voci din birou, se dădu la o parte de pe scara mişcă­toare şi ezită, ascultând.

- Dumbledore, mă tem că nu văd legătura chiar deloc!

Era vocea Ministrului Magiei, Cornelius Fudge.

- Ludo zice că Bertha este în stare să se rătăcească... Sunt de acord că ar fi trebuit să o fi găsit până acum, dar nu avem nici o dovadă că s-ar întâmpla lucruri necurate, Dum­bledore, deloc. Cât despre legătura dintre dispariţia ei şi a lui Barty Crouch...

- Şi ce credeţi că s-a întâmplat cu Barty Crouch, domnule Ministru? se auzi vocea răguşită a lui Moody.

- Eu cred că există două posibilităţi, Alastor, zise Fudge. Ori Crouch şi-a ieşit din minţi până la urmă - ceea ce este foarte posibil, sunt convins că sunteţi de acord, având în vedere trecutul său - şi s-a dus cine ştie unde...

- S-a dus extrem de repede, dacă aşa s-a întâmplat, Cornelius, zise Dumbledore calm.

- Sau... Ei bine - Fudge părea ruşinat - voi hotărî după ce voi vedea unde a fost găsit... Însă ai zis că a fost în apro­pierea trăsurii celor de la Beauxbatons... Dumbledore, ştii ce este femeia aia?

- Eu o consider o directoare foarte pricepută şi... o dan­satoare excelentă, zise Dumbledore încet.

- Dumbledore, fii serios! zise Cornelius mânios. Nu cumva ai păreri preconcepute despre ea, din cauza lui Hagrid? Nu sunt cu toţii inofensivi... Dacă poţi să-l numeşti pe Hagrid inofensiv, cu obsesia aia a lui pentru monştri...

- Eu o suspectez pe Madame Maxime la fel ca şi pe Ha­grid, zise Dumbledore, tot aşa de calm. Cred că s-ar putea ca tu să fii cel cu prejudecăţi, Cornelius.

- Putem să încheiem discuţia asta? mormăi Moody.

- Da, da, atunci hai să mergem spre Pădurea Interzisă, zise Cornelius Fudge nerăbdător.

- Da, zise Moody, dar Potter vrea să stea de vorbă cu tine, Dumbledore. E chiar în faţa uşii...

Capitolul XXX —


Yüklə 3,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin