Cazul Pelican



Yüklə 1,7 Mb.
səhifə22/28
tarix17.01.2019
ölçüsü1,7 Mb.
#98897
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   28

Laura se uită în jur. Conversaţia se terminase.

― Îţi mulţumesc foarte mult, spuse Darby.

― Pentru puţin, spuse Laura în drum spre uşă.

La zece şi jumătate fix, se întîlniră din nou în camera 336. Gray o prinsese pe Ellen Reinhart cînd pleca de la cursuri. Lucrase la secţia litigii, sub conducerea unui anume Daniel O'Malley şi stătuse aproape toată vara la Miami, unde se judeca un caz. Lipsise din Washington aproape două luni şi petrecuse puţin timp în biroul de aici. White şi Blazevich avea birouri în patru oraşe, inclusiv Tâmpa. Nu-l recunoştea pe Garcia şi se grăbea.

Judith Wilson nu era acasă, dar colega ei de cameră spu­sese că va veni la unu.

Îi tăiară de pe listă pe Maylor, Kaas şi Reinhart. Îşi făcură planurile în şoaptă şi se despărţiră din nou. Gray tre­buia să-l caute pe Edward Linney, care lucrase două veri la White şi Blazevich. Nu era în cartea de telefon, dar stătea în Wesley Heights, în nordul campusului principal din George­town.

La zece patruzeci şi cinci, Darby era din nou în faţa avi­zierului, sperînd să se întîmple din nou o minune. Akers era bărbat şi avea mai multe posibilităţi să-l agate. Spera că se află în locul unde trebuia să fie ― în camera 201, la cursul de procedură penală. Se îndreptă într-acolo şi aşteptă puţin pînă cînd se deschiseră uşile şi cincizeci de studenţi ieşiră în hol. Nu va putea să fie niciodată reporter. Nu era în stare să

CAZUL PELICAN 317

abordeze pe cineva străin şi să-i pună întrebări. Era stîngace şi nu se simţea în largul ei. Dar se apropie de un tînăr timid, cu ochi trişti şi ochelari cu sticlă groasă:

― Scuză-mă, îl cunoşti cumva pe Michael Akers? Cred că e în grupa asta.

Băiatul zîmbi. Îi făcea plăcere că îl bagă cineva în seamă. Arătă spre un grup care se îndrepta spre ieşire.

― El e, cel în pulover gri.

― Mulţumesc.

Grupul se destramă la ieşirea din clădire. Akers rămase cu un prieten.

― Domnule Akers! strigă ea după el.

Amîndoi se opriră şi se întoarseră zîmbind, în timp ce ea se apropia nervoasă de ei.

― Eşti Michael Akers?

― Eu sînt. Cine eşti?

― Sara Jacobs şi lucrez pentru Washington Post. Putem să vorbim între patru ochi?

― Sigur.

Prietenul înţelese aluzia şi plecă.

― Despre ce? întrebă Akers.

― Ai lucrat pentru White şi Blazevich vara trecută?

― Da. Akers era prietenos şi îi făcea plăcere să vor­bească.

― Unde?


― La „proprietăţi". Plicticos ca dracu', dar era o slujbă. De ce te interesează?

Darby îi dădu fotografia.

― Îl recunoşti? Lucrează la White şi Blazevich. Akers dorea să-l recunoască. Dorea să o ajute şi să stea

mai mult de vorbă cu ea, dar chipul nu-i spunea nimic.

― Suspectă fotografie, nu-i aşa? spuse el.

― Poate. Îl cunoşti?

― Nu. Nu l-am văzut niciodată. E o firmă foarte mare. Asociaţii poartă insigne la adunări. Îţi vine să crezi? Tipii

318


John Grisham

care deţin firma nu se cunosc între ei. Cred că sînt o sută de asociaţi.

Optzeci şi unu, mai precis.

― Ai avut un şef?

― Da, unul numit Walter Welch. Un mucos. Nu mi-a plăcut deloc firma.

― Îţi mai aminteşti şi de alţi studenţi care au lucrat acolo?

― Sigur. Vara, locul e plin de ei.

― Dacă aş avea nevoie de numele lor, mi le-ai da?

― Oricînd. Tipul ăsta a dat de dracu'?

― Nu cred. S-ar putea să ştie ceva.

― Sper să fie toţi daţi afară din barou. O adunătură de vagabonzi. Tare împuţit loc de muncă. Totul e legat de poli­tică.

― Mulţumesc. Îi zîmbi şi-i întoarse spatele:

El admiră priveliştea şi spuse:

― Suriă-mă oricînd vrei.

― Mulţumesc.

Darby-reporterul urcă pe scări, în clădirea de lîngă bibliotecă, pînă la etajul cinci, unde ziarul Georgetown Law Journal avea un şir de birouri aglomerate. Găsi ultima ediţie a ziarului în bibliotecă şi remarcă faptul că JoAnne era redactor-şef adjunct. Bănuia că majoritatea revistelor şi ziarelor cu caracter juridic erau la fel. Studenţii cei mai buni îşi făceau acolo veacul şi-şi pregăteau cursurile şi comen­tariile. Erau superiori celorlalţi studenţi şi formau un clan care aprecia minţile strălucite. Ziarul era a doua lor casă.

Intră şi-l întrebă pe primul-venit unde este JoAnne Ratliff. El îi arătă după colţ. A doua uşă pe dreapta. A doua uşă se deschise spre o cameră de lucru plină cu rafturi de cărţi. Două fete erau adîncite în lucru.

― JoAnne Ratliff, spuse Darby.

― Eu sînt, spuse cea mai în vîrstă.

― Bună. Mă numesc Sara Jacobs şi lucrez la Washington Post Pot să-ţi pun cîteva întrebări?

Puse încet pixul pe masă şi se încruntă spre cealaltă. Făceau ceva teribil de interesant şi această întrerupere era o pacoste. Erau persoane importante.

CAZUL PELICAN 319

Darby fu cît pe ce să zîmbească atotcunoscătoare şi să spună ceva usturător. Era a doua în grupa ei, fir-ar să fie, aşa că să nu facă pe deşteptele cu ea.

― Despre ce scrii? întrebă Ratliff.

― Putem să vorbim între patru ochi?

Iar se încruntară una spre cealaltă.

― Sînt foarte ocupată, spuse Ratliff.

Şi eu, se gîndi Darby. Tu controlezi nişte citate pentru vreun articol fără sens, iar eu încerc să-l încolţesc pe omul care a ucis doi judecători de la Curtea Supremă.

― Îmi pare rău, spuse. Jur că nu ia decît un minut. Ieşiră în hol.

― Îmi pare rău că te deranjez, dar sînt foarte grăbită.

― Şi eşti reporter la Post? Era mai mult o provocare decît o întrebare şi ea fu obligată să mintă încă o dată. Îşi spuse că mai putea să mintă încă două zile, apoi va pleca în Caraibe.

― Da. Ai lucrat vara trecută pentru White şi Blazevich?

― Da. De ce?

Îi arătă fotografia. Ratliff o luă şi se uită la ea.

― Îl recunoşti?

Ea clătină încet din cap.

― Nu cred. Cine e?

O să fie o avocată minunată. Pune atîtea întrebări! Dacă ar fi ştiut cine e, nu ar mai fi stat în coridorul ăsta strîmt şi n-ar mai fi făcut pe reporterul cu încrezuta asta.

E avocat la White şi Blazevich, spuse Darby cît putu de sincer. Credeam că îl cunoşti.

― Nu. Îi dădu fotografia înapoi.

Ajunge!


― Bine, mulţumesc. Iartă-mă că te-am deranjat.

― Nu-i nimic, spuse Ratliff şi dispăru pe uşă.

Sări în maşina nouă Hertz Pontiac care se oprise la colţ şi se angajară în circulaţie. Se săturase de Facultatea de Drept din Georgetown.

― N-am nimerit, spuse Gray. Linney nu era acasă.

320 John Grisham

― Am vorbit cu Akers şi Ratliff şi ambii au spus nu. Din şapte, cinci studenţi nu l-au recunoscut pe Garcia.

― Mi-e foame. Vrei să mănînci ceva?

― Ar fi minunat.

― Cum se poate ca cinci oameni să lucreze trei luni la o firmă şi nici unul să nu recunoască un tînăr avocat?

― Nu numai că e posibil, dar e foarte probabil. Patru sute de avocaţi înseamnă o mie de oameni, dacă adaugi şi se­cretarele, funcţionarii, practicanţii şi tot felul de conţopişti. Avocaţii rămîn între ei, în micile lor birouri.

― Secţiile sînt despărţite?

― Da. E posibil ca un avocat de tranzacţii bancare de la etajul trei să nu vadă cu săptămînile o cunoştinţă de la „liti­gii" de la etajul zece. Sînt oameni foarte ocupaţi, ştii doar.

― Crezi că am greşit firma?

― Poate firma, sau poate facultatea.

― Primul tip, Maylor, mi-a dat două nume de la George Washington, studenţi care au lucrat acolo vara trecută. Hai să-i căutăm după ce mîncăm.

Încetini şi parcă maşina în loc nepermis, în spatele unui şir de clădiri mici.

― Unde sîntem? întrebă ea.

― Aproape de Mount Vernon Square, în centru. Post e la şase blocuri de aici. Banca mea, la patru. Şi putem să

Se îndreptară spre local, care se aglomera repede pentru prînz. Ea aşteptă la o masă de lîngă fereastră, în timp ce el stătea la rînd, ca să comande sandvişurile. Trecuse o jumătate de zi şi ― deşi nu-i plăcuse genul ăsta de treabă ― era agreabil să fii ocupată şi să nu te mai gîndeşti că eşti urmărită. Nu va putea fi reporter şi, deocamdată, cariera de avocat i se părea nesigură. Nu cu mult timp în urmă, se gîndise să devină judecător, după cîţiva ani de avocatură. Las-o baltă! E mult prea primejdios.

Gray aduse o tavă cu mîncare şi ceai cu gheaţă şi înce­pură să mănînce.



CAZUL PELICAN 321

― E o zi tipică pentru tine? întrebă ea.

― Aşa îmi cîştig existenţa, toată ziua îmi bag nasul peste tot, scriu articolele după-amiaza, apoi fac alte cercetări pînă noaptea tîrziu.

― Cîte articole scrii pe săptămînă?

― Uneori trei sau patru, alteori nici unul. Selecţionez, apoi intervine şi supervizarea. Acum e altceva. Nu am mai scris nimic de zece zile.

― Dacă nu poţi să-l prinzi pe Mattiece? Despre ce ai să scrii?

― Depinde cît de departe o să ajung. Am fi putut publica povestea despre Verheek şi Callahan, dar nu merita. Era ceva important, dar nu făcea decît să zgîrie puţin suprafaţa lucru­rilor.

― Şi acum ai să dai marea lovitură.

― Sper. Dacă putem să verificăm micul tău referat, o să publicăm un articol formidabil.

― Parcă şi vezi titlurile, nu-i aşa?

― Da. Simt adrenalina în vine. O să fie cea mai mare lo­vitură de la...

― Watergate?

― Nu. Watergate a reprezentat o serie de articole care au pornit de la ceva neînsemnat, care au tot crescut în im­portanţă. Tipii au urmărit pistele luni de zile şi au tot adunat pînă au pus totul laolaltă. O mulţime de oameni ştiau părţi diferite ale afacerii. De data asta, draga mea, e altceva. E o afacere mult mai importantă şi adevărul e cunoscut doar de un grup foarte mic de oameni. Watergate a fost o prostie, o cîrpăceală. Acum e vorba de crime puse la cale de oameni foarte bogaţi şi inteligenţi.

― Şi acoperirea?

― Asta vine pe urmă. După ce facem legătura dintre Mattiece şi asasinate, publicăm articolul. Atunci, vreo şase cazuri vor fi elucidate peste noapte. Locul ăsta va fi zguduit, mai ales la vestea că Preşedintele şi Mattiece sînt prieteni

322


John Grisham

vechi. În timp ce praful se va aşeza, noi vom încerca să aflăm cine din Administraţie ştia, ce şi cînd.

― Să-l găsim întîi pe Garcia.

― Da. Ştiu că e pe aici. E avocat în oraşul ăsta şi ştie ceva foarte important.

― Dar dacă nu vorbeşte, chiar dacă dăm de el?

― Avem mijloace să-l facem să vorbească.

― De exemplu?

― Tortura, răpirea, ameninţările de tot felul.

Un bărbat îndesat, cu o faţă schimonosită, apăru deodată lîngă masă.

― Mai repede! zbieră el. Vorbiţi prea mult!

― Mulţumesc, Pete, spuse Gray fără să-l privească. Pete se şi îndepărtase în mulţime, dar putea fi auzit zbierînd la altă masă. Darby lăsă sandvişul jos.

― El e proprietarul, îi explică Gray. Face parte din at­mosferă.

― Fermecător. Costă ceva în plus?

― Nu. Mîncarea e ieftină, aşa încît trebuie să vîndă mult Refuză să servească cafea, deoarece nu vrea să se stea de vorbă aici. Vrea să mîncăm ca nişte refugiaţi şi să o şter­gem.

― Am terminat.

Gray se uită la ceas.

― E doisprezece şi un sfert. Trebuie să fim la Judith Wilson acasă la unu. Vrei să scoţi acum banii?

― Cît timp durează?

― Putem să-i cerem acum, dar să venim mai tîrziu după ei.

― Să mergem.

― Cît vrei să scoţi?

― Cincisprezece mii.

Judith Wilson locuia la etajul doi al unei case vechi cu apartamente studenţeşti de două camere. La unu nu venise încă şi trebuiră să mai piardă o oră. Gray o convinse să facă

CAZUL PELICAN 323

un tur al oraşului. Conduse încet pe lîngă Montrose Theatre, încă acoperit cu scînduri şi ars. Îi arătă circul zilnic de la Dupont Circle.

La trei fără zece, erau parcaţi pe stradă, cînd o Mazda roşie se opri pe străduţa strimtă.

― Uite-o, zise Gray şi ieşi.

Darby rămase în maşină.

O prinse pe Judith lîngă scările din faţă. Fu prietenoasă. Statură de vorbă, el îi arătă fotografia, ea o privi cîteva clipe şi începu să dea din cap. Peste cîteva clipe era în maşină.

― Nu îl cunoaşte, zise el.

― Mai rămîne Edward Linney, care e poate cea mai bună achiziţie, a lucrat acolo două veri.

Găsiră un telefon public la un magazin cu trei blocuri mai departe şi Gray formă numărul lui Linney. Nici un răspuns. Trînti telefonul şi se întoarse la maşină.

― La zece dimineaţa nu era acasă şi nu-i nici acum.

― Poate are cursuri, spuse Darby. Ne trebuie programul Iui. Ar fi trebuit să-l notezi cînd l-ai luat şi pe al celorlalţi.

― Nu mi-ai spus atunci.

― Cine e detectivul aici? Cine e reporterul formidabil de la Washington Post? Eu sînt doar o fostă studentă la drept, care te urmăreşte fascinată cum lucrezi, stînd în pri­mul rînd de scaune.

Dar în scaunul din spate? aproape că spuse el.

― N-are importanţă. Acum încotro?

― Înapoi la facultate, spuse ea. O să aştept în maşină, iar tu te duci înăuntru şi iei orarul lui Linney.

― Am înţeles, să trăiţi.

La birou se afla acum altă studentă. Gray ceru orarul lui Edward Linney şi fata se duse să se uite în registru. După cinci minute, secretara veni în cameră şi se uită la el.

El îi zîmbi cuceritor.

― Bună, vă amintiţi de mine? Gray Grantham, de la Post Am nevoie de încă un orar.

324

John Grisham

― Decanul a spus să nu-l mai dăm.

― Credeam că nu e în oraş.

― Nu e. Asistentul decanului a spus să nu mai dăm ora­rele. Mi-aţi făcut deja destule necazuri.

― Nu înţeleg. Doar nu cer date personale.

― Asistentul a spus „nu!"

― Unde e asistentul decanului?

― E ocupat.

― O să aştept. Unde e biroul lui?

― O să fie mult timp ocupat.

― O să aştept mult timp!

Ea îşi încrucişa braţele, rămînînd pe poziţie.

― Nu va permite să vă dăm alte orare. Studenţii noştri au dreptul la intimitate.

― Sigur că au. Ce fel de necazuri v-am făcut?

― Ei bine, vă voi spune.

― Vă rog.

Studenta se strecură afară din cameră.

― Unul dintre studenţii cu care aţi vorbit azi-dimineaţă a anunţat la White şi Blazevich. Ei l-au sunat pe asistentul decanului, iar acesta mi-a cerut să nu mai dau orarele nici unui reporter.

― Dar ce le pasă lor?

― Le pasă! Avem de mult timp relaţii cu White şi Blazevich. Ei angajează mulţi dintre studenţii noştri.

Gray încercă să arate jalnic şi neajutorat.

― Eu încerc doar să dau de Edward Linney. Jur că nu are nici un fel de necazuri. Vreau doar să-i pun cîteva întrebări.

Ea simţi victoria aproape. Învinsese un reporter de la Post şi era mîndră de asta. Îi oferi o fărîmătură.

― Domnul Linney nu mai e înscris la noi. Asta e tot ce vă pot spune.

El se retrase spre uşă şi mormăi:

― Mulţumesc.



CAZUL PELICAN 325

Aproape ajunsese la maşină, cînd îl chemă cineva pe nume. Era studenta de la secretariat.

Domnule Grantham, spuse ea, şi alergă după el. Îl cunosc pe Edward. A abandonat şcoala pentru o vreme. Are probleme personale.

― Undee?


― Părinţii lui l-au internat într-un spital particular. Face o cură de dezintoxicare.

― Undee?


― La Silver Spring. În spitalul Parklane.

― De cînd e acolo?

― Cam de o lună.

Grantham dădu mîna cu ea.

― Mulţumesc. Nu am să spun nimănui că mi-ai dat această informaţie.

― Nu o să păţească nimic, nu-i aşa?

― Nu, jur!

Se opriră apoi la bancă şi Darby plecă cu cincisprezece mii bani gheaţă. O speria faptul că avea banii cu ea. Linney o speria şi el. White şi Blazevich, de asemenea.

Parklane era un centru de dezintoxicare pentru cei bo­gaţi sau pentru cei cu asigurări mari. Era o clădire mică, înconjurată de copaci şi izolată, la o depărtare de opt sute de metri de şosea. Căzură de acord că nu va fi uşor.

Gray intră primul şi întrebă la recepţie de Edward Linney.

― E pacientul nostru, spuse recepţionera cu o morgă oficială.

Puse la bătaie zîmbetul lui cel mai frumos.

― Da, ştiu. Mi-au spus la Facultatea de Drept că e in­ternat. La ce cameră e?

Darby intră şi se duse să bea apă de la fîntîna din hol. Bău îndelung.

― E în camera 22, dar nu puteţi să-l vedeţi.

― La facultate mi-au spus că e posibil.

326 John Grisham

― Cine sînteţi, mă rog? Ce prietenos era!

― Gray Grantham, de la Washington Post La facultate mi-au spus că voi putea să-i pun cîteva întrebări.

― Îmi pare rău că v-au spus asta. Domnule Grantham, aici e un spital, nu o facultate de drept.

Darby luă o revistă şi se aşeză pe o canapea.

Zîmbetul lui se şterse, dar rămase pe loc.

― Înţeleg, spuse el, tot curtenitor. Pot să-l văd pe admi­nistrator?

― De ce?


― Pentru că e vorba de ceva foarte important şi trebuie să-l văd pe domnul Linney azi după-amiază. Dacă dumnea­voastră nu-mi permiteţi, trebuie să vorbesc cu şeful dumnea­voastră. Nu plec de aici pînă nu discut cu el.

Ea îi aruncă privirea cea mai fioroasă de care era capa­bilă şi se depărta de birou.

― O clipă. Luaţi loc.

― Mulţumesc.

Plecă. Gray se întoarse spre Darby. Îi arătă o uşă dublă, care părea să ducă spre un coridor. Ea respiră adînc şi intră repede pe uşă. Ajunse într-un hol de unde se despărţeau trei coridoare sterilizate. O plăcuţă de alamă arăta spre camerele 18 ― 30. Era aripa de mijloc a spitalului, iar holul era întu­necat şi liniştit, cu un covor gros, industrial şi tapet cu flori.

Va fi arestată. O va prinde un paznic sau o soră solidă şi o va depune într-o cameră zăvorîtă; poliţiştii vor fi bădărani cu ea, iar prietenul ei va sta şi va privi neputincios cum o scot afară pe brînci. Numele ei va apărea în ziare, în Post, şi, dacă Butucul era alfabetizat, îl va vedea şi va termina cu ea.

În timp ce se furişa pe lîngă uşile închise, plaja şi pina colada păreau foarte îndepărtate. Uşa cu numărul 22 era închisă şi numele lui Edward L. Linney şi al medicului lui, doctor Wayne McLatchee, erau prinse de ea. Bătu.

Administratorul era mult mai încuiat decît femeia de la recepţie. Dar era bine plătit pentru asta. Îi explică poziţia lor faţă de vizitatori. Pacienţii lui erau oameni foarte delicaţi şi


CAZUL PELICAN 327

foarte bolnavi; trebuia să-i protejeze. Iar doctorii, care erau cei mai buni în domeniu, alegeau cu grijă vizitatorii bolnavi­lor. Vizitele aveau loc numai sîmbăta şi duminica, şi chiar şi atunci numai cei cu grijă aleşi, mai ales familia şi prietenii, puteau să stea cu bolnavul şi numai o jumătate de oră. Aveau datoria să fie foarte drastici.

Erau bolnavi foarte sensibili şi nu puteau suporta să fie interogaţi de un reporter, indiferent cît de grave erau împre­jurările.

Grantham întrebă cînd va ieşi din spital domnul Linney. E absolut confidenţial, îi spuse administratorul. Probabil că la expirarea asigurării, sugeră Grantham, care trăgea de timp, aşteptînd să audă voci furioase în spatele uşii duble.

Faptul că pomenise de asigurare îl duse pe administrator într-o stare de agitaţie. Grantham vru să ştie dacă el, administratorul, îl poate chestiona pe domnul Linney dacă e dispus să răspundă la două întrebări ale sale, totul durînd mai puţin de treizeci de secunde.

Dinăuntru îi răspunse o voce calmă. Intră în cameră. Co­vorul era mai gros decît cel de pe hol, iar mobila era din lemn. El stătea în pat, îmbrăcat cu jeans, fără cămaşă şi citea un roman gros. Fu surprinsă de înfăţişarea lui plăcută.

― Iartă-mă, spuse ea cu căldură, închizînd uşa.

― Poftim, spuse el cu un zîmbet blînd. Era primul chip care nu aparţinea unui cadru medical pe care îl vedea de două zile. Şi era frumos. Închise cartea.

Ea se opri la capul patului.

― Sînt Sara Jacobs şi lucrez pentru Washington Post.

― Cum ai intrat? întrebă el, evident bucuros că reuşise.

― Am intrat, pur şi simplu. Vara trecută ai lucrat la White şi Blazevich?

― Da, şi vara dinainte. Mi-au oferit o slujbă pentru după absolvire. Dacă voi absolvi.

Ea îi dădu fotografia.

― Îl recunoşti?

328


John Grisham

El o luă şi zîmbi.

― Da. Îl cheamă... stai o clipă. Lucrează la secţia petrol şi gaze, la etajul nouă. Cum îl cheamă?

Darby îşi ţinu respiraţia.

Linney închise ochii şi încercă să-şi amintească. Privi fo­tografia şi spuse:

― Morgan. Cred că îl cheamă Morgan. Da.

― Numele de familie e Morgan?

― El e. Nu-mi amintesc numele mic. Ceva cam ca Charles, dar nu e ăsta. Cred că începe cu C.

― Şi eşti sigur că e la „petrol şi gaze"? Deşi nu-şi amin­tea exact, era sigură că erau mai mulţi Morgan la White şi Blazevich.

― Da.


― La nouă?

― Da. Eu am lucrat la secţia falimente de la etajul opt, iar „petrol şi gaze" ocupă jumătate din opt şi tot etajul nouă.

Îi dădu fotografia înapoi.

― Cînd ieşi din spital? întrebă ea. Ar fi fost o necu­viinţă să fugă acum din cameră.

― Sper că săptămîna viitoare. Ce a făcut tipul?

― Nimic. Trebuie doar să vorbim cu el.

Se îndepărtă de pat.

― Trebuie să fug. Mulţumesc şi noroc.

― Da. Mi-a făcut plăcere.

Închise încet uşa după ea şi se îndreptă spre hol. Auzi o voce în spate.

― Hei, ce cauţi aici?

Darby se întoarse şi dădu nas în nas cu un paznic negru, care avea o armă la şold. Părea foarte vinovată.

― Ce faci? o întrebă el din nou; ea se retrase spre pe­rete.

― Îmi vizitez fratele, spuse. Şi nu mai ţipa la mine.

― Cine e fratele tău?

Ea arătă spre uşă.

― Camera 22.

CAZUL PELICAN 329

― Nu ai voie să-l vizitezi acum. Nu e oră de vizită.

― Era ceva important. Acum plec.

Uşa 22 se deschise şi Linney se uită la ei.

― E sora ta? îl întrebă paznicul.

Darby îl imploră din ochi.

― Da, las-o în pace, spuse Linney. Pleacă.

Ea răsuflă uşurată şi-i zîmbi băiatului.

― Mama vine la sfîrşitul săptămînii.

― Bine, spuse Linney.

Paznicul se retrase şi Darby aproape că o luă la fugă spre uşa dublă. Grantham îi ţinea administratorului o predică despre costul sănătăţii. Ieşi repede în hol şi era aproape în faţa ieşirii cînd administratorul i se adresă:

― Domnişoară! Cum vă numiţi?

Darby nu-l băgă în seamă şi se îndreptă spre maşină. Grantham ridică din umeri spre administrator şi ieşi nepăsător din clădire. Se suiră în maşină şi plecară.

― Numele de familie al lui Garcia e Morgan. Linney l-a recunoscut imediat, dar nu-şi aminteşte numele mic, care începe cu C Căută printre notiţele ei din Martindale-HubbelL Zice că lucrează la etajul nouă, la „petrol şi gaze".

Grantham se îndepărtă cu viteză de Parklane.

― Petrol şi gaze!

― Aşa a spus. Găsi ce căuta. Curtis D. Morgan, secţia petrol şi gaze, treizeci şi nouă de ani. Mai e un Morgan la „litigii", dar e asociat şi are cincizeci şi unu de ani

― Garcia e Curtis Morgan, zise Gray uşurat. Se uită la ceas. E patru fără un sfert. Trebuie să ne grăbim.

― Abia aştept.

Rupert îi prinse din urmă cînd ieşiră în şosea. Pontiac-ul închiriat parcă zbura. Conduse ca un nebun ca să nu-i piardă, apoi îi semnală prin radio celor din faţă.


37
Matthew Barr nu mai mersese niciodată cu o şa­lupă. După cinci ore de călătorie pe ocean era ud şi îl dureau toate oasele. Îşi simţea corpul amorţit şi, cînd zări pămîntul, spuse o rugăciune, prima de cîteva zeci de ani. Apoi începu iar să-l blesteme în gînd pe Fletcher Coal.

Acostară într-un mic port de lîngă un oraş pe care îl cre­dea a fi Freeport. Căpitanul spusese ceva de Freeport omu­lui numit Larry, cînd plecaseră din Florida. Nici un alt cuvînt nu mai fu pronunţat în timpul cît duraseră chinurile. Rolul lui Larry nu-i era clar. Avea peste un metru nouăzeci, un gît subţire ca un băţ şi nu făcea decît să-l privească pe Barr, căruia nu-i păsă la început, dar după cinci ore i se păru o pa­coste.


Yüklə 1,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin