Cei patruzeci şi cinci



Yüklə 2,96 Mb.
səhifə13/37
tarix05.09.2018
ölçüsü2,96 Mb.
#77315
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   37

Într-adevăr, hărmălaia stârnită la sosire se înteţise, preschimbându-se într-un chiloman drăcesc: vâlva iscată de isprăvile din ajun, fanfaronadele, zornăitul scuzilor de aur şi clinchetul cupelor prevesteau o vijelie în toată pu­terea cuvântului.

Deodată se auzi un zgomot de paşi pe scăriţa ce urca în foişor, apoi vocea coanei Fournichon strigând de jos:

— Domnule de Sainte-Maline! Domnule de Sainte-Maline!

— Ce este? răspunse glasul tânărului gentilom.

— Nu vă duceţi sus, domnule de Sainte-Maline, vă rog din tot sufletul.

— Ce vorbeşti! Şi pentru ce, mă rog, scumpă doamnă Fournichon? După câte ştiu doar, toată casa-i a noastră astă-seară?

— Toată casa, dacă vrei dumneata, dar nu şi foişoarele.

— Ei, asta-i bună? Foişoarele sunt şi ele ale casei! strigară alte cinci-şase glasuri, printre care Ernauton îl re­cunoscu pe cel al lui Perducas de Pincorney şi pe acela al lui Eustache de Miraudoux.

— Ba nu, foişoarele nu! stăruia coana Fournichon. Cu ele-i altă socoteală, foişoarele sunt ale mele; lăsaţi-mi în pace chiriaşii!

— Şi eu sunt chiriaşul dumitale, doamnă Fournichon – întâmpină Sainte-Maline – aşa că fă bine şi lasă-mă şi dumneata în pace.

— Sainte-Maline! şopti Ernauton, îngrijorat, deoarece cunoştea proastele năravuri şi cutezanţa acestui om.

— Dar, vă rog, vă rog frumos! repeta într-una coana Fournichon.

— E miezul nopţii, doamnă Fournichon – spuse Sainte-Maline. Cum bine ştii, la orele nouă, toate focu­rile trebuie să fie stinse, iar sus, la dumneata în foişor, văd că mai arde încă focul; numai nişte slujitori necre­dincioşi ai monarhului sunt în stare să nesocotească porun­cile suveranului. Vreau să ştiu cine sunt aceşti slujitori necredincioşi.

Şi Sainte-Maline urcă mai departe treptele, urmat de mai mulţi gasconi, care se ţineau pas cu pas după el.

— Doamne Sfinte! se nelinişti ducesa. Dumnezeule! Domnule de Carmainges, crezi că oamenii aceştia ar în­drăzni cumva să intre înăuntru?

— În orice caz, doamnă, să fiţi fără grijă.

— Vai de mine, uite că sparg uşile, domnule!

Într-adevăr, Sainte-Maline, care împinsese prea departe lucrurile ca să mai poată da înapoi acum, bătea atât de năpraznic, încât uşa crăpă în două: era făcută din blăni de brad a căror tărie coana Fournichon nu socotise cu cale s-o încerce, cu tot respectul aproape fanatic pe care-l do­vedea pentru iubirile altora.

LX

CUM A REUŞIT SAINTE-MALINE SĂ PĂTRUNDĂ ÎN



FOIŞOR ŞI CE S-A MAI ÎNTÂMPLAT DUPĂ ACEEA
Primul lucru pe care-l făcu Ernauton în clipa când auzi trosnind uşa anticamerei sub loviturile lui Sainte-Maline, fu să stingă făclia ce lumina odaia din foişor.

Această precauţie, care putea fi binevenită, dar care era doar o măsură de moment, nu reuşi totuşi s-o liniştească pe ducesă, când deodată coana Fournichon, care, după ce folosise toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, se ho­tărî să joace şi ultima carte, începu să strige:

— Domnule de Sainte-Maline, să ştiţi că persoanele a căror odihnă vreţi s-o tulburaţi sunt nişte prieteni de-ai dumneavoastră! N-am încotro, dumneavoastră m-aţi silit să mărturisesc.

— Cu atât mai mult atunci, se cuvine să le prezentăm omagiile noastre – îşi dădu cu părerea Perducas de Pincorney cu limba împleticită de băutură, poticnindu-se pe scară în urma lui Sainte-Maline în timp ce punea piciorul pe ultima treaptă.

— Ia să vedem, cine sunt aceşti prieteni? zise Sainte-Maline.

— Da, da, să-i vedem şi noi, să-i vedem! strigă Eustache de Miraudoux.

Biata hangiţă, sperând că va reuşi totuşi să preîntâmpine o ciocnire care, sporind faima Mândrului Cavaler, ar fi pri­cinuit pe de altă parte cele mai mari neajunsuri Trandafi­rului Dragostei, urcă treptele, strecurându-se printre gen­tilomii îmbulziţi pe scară şi şopti numele lui Ernauton la urechea cotropitorului.

— Ernauton! rosti în gura mare Sainte-Maline, asupra căruia această destăinuire avu acelaşi efect ca şi uleiul turnat peste foc. Ernauton! Nu se poate!

— Şi de ce nu? întrebă coana Fournichon.

— Da, de ce nu? repetară mai mulţi după ea.

— Ei, Doamne – spuse Sainte-Maline – pentru că Ernauton este castitatea întruchipată, un model de cum­pătare, un om plămădit din toate virtuţile. Nu, nu, te-nşeli, coană Fournichon, nu-mi vine să cred că cel ce stă încuiat înăuntru e domnul de Carmainges.

Şi se apropie de cea de-a doua uşă, vrând să facă ace­laşi lucru pe care-l făcuse şi cu cea dintâi, când uşa se deschise fără veste şi Ernauton răsări în prag, cu o figură ce nu lăsa câtuşi de puţin să se vadă că răbdarea ar fi una dintre virtuţile pe care, după spusele lui Sainte-Maline, le respecta cu atâta sfinţenie.

— Cu ce drept şi-a îngăduit domnul de Sainte-Maline să spargă uşa de la intrare? întrebă el. Şi cu ce drept, după ce-a spart-o, vrea s-o doboare şi pe-asta?

— Ia te uită! E într-adevăr Ernauton – se minună Sainte-Maline. Îl recunosc după voce; cât priveşte per­soana domniei sale, e atât de întuneric aici, încât să fiu al dracului dacă pot să spun cum arată!

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, domnule – stărui Ernauton.

Sainte-Maline izbucni într-un râs zgomotos, ceea ce avu darul să-i liniştească pe cei Patruzeci şi Cinci, care, auzind glasul atât de ameninţător ce răsunase o clipă mai înainte, socotiseră c-ar fi mai cuminte în tot cazul să co­boare două trepte mai jos.

— Cu dumneata vorbesc, domnule de Sainte-Maline, nu mă auzi? strigă Ernauton.

— Ba da, domnule, te-aud foarte bine – răspunse ce­lălalt.

— Şi-atunci, ce-ai de spus?

— Nimic altceva, camarade dragă, decât că eram cu­rioşi să ştim dacă într-adevăr dumneata locuieşti în acest cuib al dragostei.

— Foarte bine, şi acum, domnule, după ce te-ai convins că sunt într-adevăr eu, deoarece îţi vorbesc şi, dacă e ne­voie, aş putea să pun şi mâna pe dumneata, lasă-mă te rog să mă odihnesc.

— Măi, să fie al dracului! exclamă Sainte-Maline. Cred că nu te-ai călugărit încă şi că nu stai singur ca un huhurez aici?

— În privinţa asta, domnule, îmi vei da voie să nu-ţi spulber îndoielile, dacă te îndoieşti cumva.

— Fugi de aici! spuse Sainte-Maline, încercând să pă­trundă în odaia din foişor. Se poate oare să fii singur? Aha, văd că stai pe întuneric, bravo!

— Destul, domnilor! rosti Ernauton cu semeţie în glas. Îmi dau seama că aţi băut mai mult decât trebuie şi vă iert; dar, oricât de răbdător ai fi cu nişte oameni care şi-au pierdut bunul simţ şi răbdarea are o margine; s-a isprăvit cu gluma, nu-i aşa? Vă rog deci să-mi faceţi plă­cerea să vă retrageţi.

Din păcate, Sainte-Maline în momentul acela era în­veninat de invidie şi răutate.

— Nu mă înnebuni! Să ne retragem, va să zică – rosti el. Cu ce ton ne spui asta, domnule Ernauton!

— V-am spus-o în aşa fel ca nu cumva să înţelegeţi greşit dorinţa mea, domnule de Sainte-Maline, şi, dacă-i nevoie, pot s-o repet: vă rog să vă retrageţi, domnilor!

— În orice caz, numai după ce ne vei fi îngăduit cin­stea de a saluta persoana pentru care ne-ai părăsit.

În faţa stăruinţelor lui Saintc-Maline, grupul gentilo­milor ce era gata să se destrame se strânse din nou în jurul lui.

— Domnule de Montcrabeau – rosti Sainte-Maline. poruncitor – coboară te rog şi adu încoace o lumânare!

— Domnule de Montcrabeau – strigă Ernauton – dacă faci una ca asta, ţine minte că am s-o iau drept o insultă personală.

Glasul tânărului cavaler era atât de ameninţător, încât Montcrabeau se codi.

— Ei, asta e! răspunse Sainte-Maline. Doar am făcut un legământ, şi domnul de Carmainges, pentru care disciplina e sfântă, nu cred că ar dori să-l calce: nu avem voie să încrucişăm spadele între noi; aşa că, adu lumina, Montcrabeau, adu lumina!

Montcrabeau coborî treptele şi, după cinci minute, se întoarse cu o lumânare pe care voi să i-o încredinţeze lui Sainte-Maline.

— Ba nu, ba nu – se împotrivi acesta – ţine-o dum­neata, s-ar putea să am nevoie de amândouă mâinile.

Şi Sainte-Maline făcu un pas înainte, ca şi când ar fi vrut să intre în odaie.

— Vă iau martori pe toţi câţi sunteţi aici – spuse Ernauton – că am fost insultat în chipul cel mai mârşav şi bruscat fără nici un motiv şi, prin urmare (Ernauton trase sabia din teacă), prin urmare, voi împlânta spada aceasta în pieptul celui dintâi care va îndrăzni să facă un sin­gur pas.

Furios, Sainte-Maline, se grăbi la rândul său să pună mâna pe spadă, dar abia apucase s-o scoată jumătate din teacă şi văzu scânteind în dreptul pieptului său vârful spa­dei lui Ernauton.

Cum însă chiar în momentul acela se pregătea să treacă pragul, fără ca domnul de Carmainges să fi fost nevoit să fandeze sau să întindă braţul, Sainte-Maline simţi răceala tăişului şi se trase îndărăt spumegând de mânie, ca un taur rănit.

Ernauton făcu atunci un pas înainte egal cu pasul pe care Sainte-Maline îl făcuse înapoi şi spada se propti din nou, ameninţătoare, în pieptul celui din urmă.

Sainte-Maline se îngălbeni; dacă Ernauton ar fi fan­dat, l-ar fi pironit în perete. Împinse deci la loc, încet, spada în teacă.

— Ai merita să te ucid ca pe un câine, domnule, pentru obrăznicia dumitale – spuse Ernauton – dar jurământul de care vorbeai adineauri îmi leagă mâinile, aşa că nu mă voi atinge de dumneata. Fă-mi loc să trec! Şi se dădu înapoi ca să vadă dacă va fi ascultat. Apoi, cu un gest măreţ ce ar fi făcut cinste şi unui monarh, porunci: La o parte, domnilor! Puteţi ieşi, doamnă, pe răspunderea mea.

O clipă mai apoi, în pragul odăii din foişor se ivi o fe­meie cu o bonetă în cap şi cu obrazul acoperit cu un văl, care, tremurând toată, îl luă de braţ pe Ernauton.

Tânărul cavaler vârî sabia în teacă şi, ca şi cum ar fi fost convins că nu mai are nici un motiv să se teamă, străbătu ţanţoş anticamera ticsită de camarazii săi, neliniştiţi şi curioşi totodată.

Sainte-Maline, căruia lama spadei îi atinsese în trea­căt pieptul, se dăduse între timp înapoi, ieşind afară pe palier, sugrumat de mânie din pricina înfruntării pe care o suferise în faţa camarazilor săi şi a necunoscutei.

Îşi dădea seama că toţi aveau să se alieze împotriva lui, atât zeflemiştii cât şi oamenii serioşi, dacă lucrurile petrecute între el şi Ernauton ar fi rămas aşa cum erau, şi gândul acesta îl îndemnă să săvârşească o faptă necugetată.

În momentul când Carmainges trecea pe lângă el, scoase pumnalul. Avea intenţia să-l lovească pe Carmainges? Sau nu voia să facă nimic altceva decât ceea ce şi făcu de alt­minteri? În privinţa aceasta ne-ar fi cu neputinţă să dăm vreo lămurire, fără să fi cercetat cugetul său neguros, ale cărui gânduri el însuşi nu putea să le desluşească atunci când era cotropit de mânie.

Fapt este că braţul său se abătu asupra perechii de în­drăgostiţi şi că lama pumnalului, în loc să pătrundă în pieptul lui Ernauton, sfâşie boneta de mătase a ducesei şi reteză una din băierile măştii.

Masca se desprinse şi căzu pe jos.

Gestul lui Sainte-Maline fusese atât prompt încât, pe întuneric, nimeni nu apucase să prindă de veste, nici nu putuse să-l stăvilească.

Ducesa dădu un ţipăt. Masca i se dezlipise de pe obraz şi, în aceeaşi clipă simţise lunecându-i de-a lungul gâtului muchia teşită a cuţitului, care totuşi nu-i făcuse nici o zgîrietură.

Sainte-Maline avu deci tot răgazul, în timp ce Ernauton se întorcea îngrijorat de ţipătul ducesei, să culeagă masca de pe jos şi să i-o dea înapoi, în aşa fel încât, la lumina sfeşnicului din mâna lui Montcrabeau, putu să vadă chipul tinerei femei ce rămăsese descoperit.

— Ia te uită! se miră el, ironic şi insolent. Ca de obi­cei, doamna cea frumoasă din litieră! Felicitările mele, Ernauton, văd că eşti foarte răzbătător!

Ernauton se opri locului şi se pregătea tocmai să scoată sabia, pe care acum se căia c-o băgase în teacă, dar ducesa îl trase după ea pe scări în jos, şoptindu-i:

— Vino, domnule de Carmainges, te rog din suflet, vino!

— Ne mai vedem noi, domnule de Sainte-Maline – spuse Ernauton, coborând treptele. Fii pe pace c-ai să-mi plăteşti mişelia asta împreună cu celelalte!

— Bine, bine! răspunse Sainte-Maline. Fă-ţi socote­lile aşa cum mi le fac şi eu; o să vină şi ziua când ne vom răfui împreună!

Carmainges îl auzi, dar nu mai catadicsi să se întoarcă, singura lui grijă fiind s-o ocrotească pe ducesă.

În momentul când ajunse jos, nimeni nu se mai gândi să-i aţină calea; gentilomii care nu găsiseră de cuviinţă să se urce în foişor osândeau, desigur, în sinea lor groso­lănia celorlaţi camarazi din garda celor Patruzeci şi Cinci.

Ernauton o însoţi pe ducesă până la litiera sa ce rămă­sese în paza a doi slujitori.

Simţindu-se, în sfârşit, în siguranţă, ducesa îi strânse mâna lui Carmainges:

— Domnule Ernauton – îi spuse ea – după cele ce s-au întâmplat adineauri, după jignirea suferită de care, cu tot curajul dumitale, n-ai putut să mă fereşti şi care s-ar putea foarte bine să se repete, îţi dai seama că nu mai poate fi vorba să ne întâlnim aici; caută, te rog, undeva în împrejurimi, o casă de vânzare sau care ar putea fi în­chiriată în întregime; şi să n-ai nici o grijă, că foarte curând am să-ţi dau un semn de viaţă.

— Doriţi să mă retrag, doamnă? întrebă Ernauton, înclinându-se în semn de supunere deplină faţă de porun­cile pe care le primise şi care erau mult prea măgulitoare pentru amorul său propriu pentru a mai avea ceva de obiectat.

— Încă nu, domnule de Carmainges, încă nu. Mergi în urma litierei mele până la podul cel nou, ca nu cumva nemernicul acesta, care şi-a amintit de mine fiindcă m-a văzut atunci în litieră, dar care, cu toate că m-a recunoscut, nu ştie încă cine sunt, să nu se ţină cumva după noi şi să afle unde locuiesc.

Ernauton făcu aşa cum i se ceruse, deşi nu se zărea nici o iscoadă pe urmele lor.

Sosind la Pont-Neuf, care pe vremea accesa îşi merita pe deplin numele, deoarece abia se împliniseră şapte ani de când arhitectul Ducerceau îl construise peste Sena, so­sind, aşadar, la Pont-Neuf, ducesa întinse mâna spre bu­zele lui Ernauton, spunându-i:

— Acum poţi pleca, domnule!

— Îmi daţi voie să vă intreb, doamnă, când am să vă mai pot vedea?

— Depinde numai de sârguinţa cu care îmi vei îndeplini rugămintea şi care îmi va dovedi cât de mult sau cât de puţin doreşti să mă vezi.

— O, doamnă, dacă-i aşa, lăsaţi pe mine!

— Foarte bine, du-te acum, dragul meu cavaler.

Şi ducesa îi întinse din nou mâna să i-o sărute, apoi plecă.

"Oricum, e ceva curios – îşi spuse tânărul, întorcându-se înapoi – fără doar şi poate, femeia aceasta are o slă­biciune pentru mine şi totuşi gândul că s-ar putea să fiu omorât de zurbagiul ăsta de Sainte-Maline nu pare s-o în­grijoreze câtuşi de puţin."

Gestul pe care-l schiţă Emauton, dând uşor din umeri, dovedea că tânărul îndrăgostit ştia să apreciere cum se cu­vine asemenea nepăsare.

Puţin după aceea, părăsind această părere, care nu era câtuşi de puţin măgulitoare pentru amorul său propriu, continuă în gând: "Ce vrei? La urma urmei, biata femeie era atât de tulburată, că nu mai ştia ce-i cu ea, şi-apoi teama de a nu se compromite, mai cu seamă când e vorba de o prinţesă, poate îi uneori mai puternică decât orice alt sentiment. Fiindcă – adăugă el, surâzând în sinea lui – e, într-adevăr, o prinţesă".

Şi cum ultima părere era mult mai măgulitoare pentru dânsul, ultima părere izbuti s-o înlăture pe cea dintâi.

Concluzia aceasta nu reuşi totuşi să şteargă din sufle­tul lui Carmainges amintirea jignirii pe care o suferise; se grăbi deci să se întoarcă la ospătărie, ca să nu dea nimănui prilejul să-şi închipuie cumva că s-ar fi temut de urmările acestui incident.

Era cu tot dinadinsul hotărât să treacă peste orice con­semn şi peste orice fel de legăminte şi să sfârşească o dată pentru totdeauna cu Sainte-Maline, la primul cuvânt pe care l-ar rosti sau la primul gest pe care ar îndrăzni să-l facă.

Rănit în dragostea lui ca şi în amorul său propriu, Ernauton se simţea însufleţit de o vitejie atât de năprasnică, încât, înfierbântat cum era în momentul acela, cu siguranţă că ar fi fost în stare să dea piept cu zece oameni deodată.

În ochii săi scânteia o hotărâre nestrămutată în clipa când ajunse în dreptul ospătăriei Mândrului Cavaler.

Coana Fournichon, care-l aştepta cu inima cât un purice să se întoarcă, stătea afară în prag, tremurând toată.

Văzându-l pe Ernauton, îşi şterse ochii ca şi cum ar fi vărsat un potop de lacrimi până atunci şi, aruncându-se de gâtul tânărului cavaler, îl rugă s-o ierte, cu toate stăruin­ţele soţului său, care susţinea că, de vreme ce nu era cu nimic vinovată, nevastă-sa nu avea pentru ce să-şi ceară iertare.

Şi cum biata hangiţă nu era nici pe departe o femeie urâcioasă, pentru ca să-i ţină neapărat supărarea, chiar dacă ar fi avut motive să se plângă de ea, Carmainges căută s-o împace pe coana Fournichon, încredinţând-o că nu-i purta câtuşi de puţină pică şi că singurul vinovat era vi­nul casei.

Soţul părea să împărtăşească şi el această opinie, pen­tru care îi mulţumi lui Ernauton, făcându-i un semn cu capul.

În timp ce afară, la uşă, se petreceau cele arătate mai sus, înăuntru toată lumea se aşezase la masă şi discuta cu aprindere despre evenimentele ce constituiau, fără doar şi poate, punctul culminant al petrecerii din seara aceea.

Mulţi îl socoteau vinovat pe Sainte-Maline, lucru pe care-l mărturiseau fără nici un fel de ocolişuri, sinceritatea fiind trăsătura cea mai caracteristică a gasconilor atunci când discută între ei.

Câţiva însă, văzându-l pe camaradul lor cum şedea încruntat şi cu buzele strânse, ca omul căzut pe gânduri, se fereau să-şi spună părerea.

De altminteri, asta nu-i împiedica pe oaspeţi să se în­frupte cu tragere de inimă din bucatele jupânului Fournichon, numai că, înfruptându-se, toţi filozofau cu glas tare.

— În ce mă priveşte – spunea în gura mare domnul Hector de Biran – eu ştiu că domnul de Sainte-Maline e vinovat, şi să fi fost eu o singură clipă numai în locul lui Ernauton de Carmainges, domnul de Sainte-Maline în mo­mentul de faţă n-ar mai fi stat cu noi la masă, ci dedesub­tul ei, lungit pe podele.

Sainte-Maline înălţă capul şi se uită la Hector de Biran.

— Ştiu ce vorbesc – răspunse acesta – şi, ca să vă convingeţi, uite, acolo, în pragul uşii, e cineva care cred că împărtăşeşte părerea mea.

Toate privirile se întoarseră în direcţia arătată de tânărul gentilom, desluşind chipul palid al lui Carmainges, care şedea în picioare în cadrul uşii.

Dând cu ochii de el, toţi cei de faţă simţiră un fior străbătându-i din creştet până în tălpi, de parcă ar fi văzut o stafie.

Ernauton coborî treapta de la intrare, la fel ca statuia comandorului în clipa când coborâse de pe soclu, şi se duse întins la Sainte-Maline, fără să arate că avea intenţia să-l provoace, dar cu o dârzenie care făcu să bată inimile mul­tora dintre meseni.

De aceea, care mai de care se grăbiră să-l cheme pe domnul de Carmainges:

— Vino aici, Ernauton. Vino încoace, Carmainges, e un loc lângă mine.

— Mulţumesc – răspunse tânărul – vreau să stau lângă domnul de Sainte-Maline.

Sainte-Maline se ridică în picioare; toată lumea era cu ochii la el. În momentul când se ridică însă, chipul lui îşi schimbă cu totul expresia.

— Sunt gata să-ţi fac loc, aşa cum doreşti, domnule – spuse el fără nici un pic de mânie – şi, cu prilejul acesta, ţin să-ţi cer scuze din toată inima şi cu toată sinceritatea pentru grosolănia stupidă de adineauri; eram beat, aşa cum ai spus chiar dumneata; te rog să mă ierţi.

Mărturisirea aceasta făcută în mijlocul tăcerii adânci ce se lăsase nu păru totuşi să-l mulţumească pe Ernauton, deşi nu mai încăpea nici o îndoială că cei patruzeci şi cinci de oaspeţi, care aşteptau cu suflarea tăiată să vadă cum se va termina incidentul, nu scăpaseră nici o silabă măcar din cele rostite de dânsul.

Strigătele de bucurie ce întâmpinară ultimele cuvinte ale lui Sainte-Maline îi dovediră lui Ernauton că trebuia to­tuşi să se arate mulţumit şi că era pe deplin răzbunat.

Bunul său simţ îl sili deci să tacă.

În acelaşi timp însă, privirea pe care o aruncă asupra lui Sainte-Maline îl făcu să-şi dea seama că trebuie să se ferească de el mai mult ca oricând.

"Nemernicul ăsta este totuşi viteaz – îşi zise în sinea lui Ernauton – şi dacă se dă bătut în momentul de faţă, înseamnă că a pus la cale cine ştie ce urzeală mârşavă ce îl încântă mai mult."

Paharul lui Sainte-Maline era plin; se grăbi deci să-l umple şi pe al lui Ernauton.

— Haide, haide! Pace, pace! strigară cu toţii într-un glas. Să închinăm pentru împăcarea lui Carmainges cu Sainte-Maline!

Carmainges se folosi de zgomotul pe care îl stârnise clinchetul paharelor amestecat cu larma glasurilor învăl­măşite şi, aplecându-se spre Sainte-Maline, cu zâmbetul pe buze pentru ca nimeni să nu ghicească tâlcul cuvintelor pe care le rostea, îi spuse:

— Domnule de Sainte-Maline, pentru a doua oară m-ai insultat fără să-mi dai satisfacţie. Bagă de seamă, la cea de-a treia jignire, am să te ucid ca pe un câine.

— N-ai decât, domnule, dacă reuşeşti să dai de urma iubitei dumitale – îi răspunse Sainte-Maline. Căci, pe cuvântul meu de gentilom, şi eu tot aşa aş face dacă aş fi în locul dumitale.

Şi cei doi duşmani de moarte ciocniră paharele ca doi prieteni nedespărţiţi.

LXI


CE SE MAI PETRECEA ÎN CASA MISTERIOASĂ
În vreme ce ospătăria Mândrului Cavaler – care, cu uşile ferecate, dar cu chepengurile pivniţelor larg deschise, părea să fie lăcaşul celei mai desăvârşite armonii – lăsa să se strecoare prin crăpăturile obloanelor sale lumina făclii­lor şi veselia mesenilor, o agitaţie neobişnuită însufleţea casa mistorioasă pe care cititorii noştri n-au avut încă pri­lejul s-o vadă decât pe dinafară în paginile acestei poves­tiri.

Slujitorul cel pleşuv se foia de colo până colo, ducând dintr-o cameră într-alta nişte lucruri împachetate pe care ­le aşeza într-un cufăr de călătorie.

După ce termină cu primele pregătiri de drum, încărcă un pistol şi luă în mână un pumnal cu lamă lată, pe care-l juca în toaca lui de catifea; pe urmă îi agăţă, cu ajutorul unei verigi, de lanţul cu care îşi încingea mijlocul şi de care atârnă apoi pistolul, o legătură de chei şi o carte de rugăciuni legată în piele neagră, şagrinată.

În timp ce el se îndeletnicea cu treburile astea, un pas uşor ca o umbră se prelingea pe podelele încăperilor de la etaj, alunecând apoi de-a lungul treptelor.

Puţin mai apoi, o femeie palidă ce părea o fantomă, aşa cum era înfăşurată în faldurile unui văl alb, se ivi deodată în uşă şi un glas, dulce şi trist ca viersul unei păsări în inima codrului, se auzi.

— Eşti gata, Remy? întrebă ea.

— Da, doamnă, acum nu mai aştept decât să cobor si­petul dumneavoastră aici, lângă al meu.

— Şi cuferele astea crezi că vor putea fi chiar atât de lesne încărcate pe cai?

— Lăsaţi pe mine, doamnă: de altminteri, dacă sunteţi cumva îngrijorată din pricina aceasta, putem foarte bine să lăsăm acasă cufărul meu: n-o să găsesc oare acolo tot ce-mi trebuie?

— Nu, Remy, nu, cu nici un chip n-aş vrea să duci lipsă de ceva ce ţi-ar putea fi de trebuinţă pe drum; şi pe urmă, când vom fi acolo, gândeşte-te că bietul bătrân e bolnav şi că servitorii trebuie să aibă tot timpul grijă de el. O, Remy, abia aştept să ajung la tata; îmi spune inima că s-a întâmplat ceva rău şi mi se pare că au trecut secole de când nu l-am mai văzut.

— Totuşi, doamnă – zise Remy – nu sunt decât trei luni de când v-aţi despărţit de dânsul şi nu cred să fi lăsat să treacă de la ultima dumneavoastră călătorie şi până acum un răstimp mai îndelungat decât între celelalte călă­torii.

— Remy, nu mi-ai spus chiar dumneata, care eşti un medic atât de priceput, ultima oară când am plecat de-acolo, că tata nu mai are mult de trăit?

— Aşa e, aveţi dreptate, dar ceea ce v-am spus nu era decât o temere mărturisită şi nicidecum o prorocire; câteodată bătrânii sunt uitaţi de Dumnezeu şi trăiesc – pare ciudat, dar aşa e – numai în virtutea obişnuinţei; mai mult chiar, uneori bătrânul e ca un copil: dacă se întâm-plă să fie bolnav într-o zi, a doua zi se trezeşte voios.


Yüklə 2,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin