Cel mai inalt al capitalismului

XLI

Trecu iarna, trecu şi vara şi iată-ne intr-o zi de octombrie, opt luni după despărţirea lui Clare şi

Tess. Situaţia in care se găsea Tess era acum cu totul alta : mireasa cu cufere şi geamantane

duse de alţii se transformase intr-o femeie părăsită, care căra un coş şi o boccea, aşa cum

făcuse odinioară, pe vremea cind nu era incă măritată. in

357

locul sumei frumuşele de bani, pe care soţul ei i-o asigurase pentru vremea asta de incercare

nu mai avea decit o pungă goală.

După ce plecase din nou de acasă şi părăsise satul Marlott, se descurcase toată primăvara şi

toată vara muncind ici-colo, nu prea greu, pe la fermele de lingă Port-Bredy, care se afla la

apus de valea Blackmoor, la distantă egală de Talbot-hp.ys şi de casa părintească. Preferase să

muncească, decit să trăiască din banii lui Angel. Se găsea intr-o stare de totală apatie morală,

pe care munca mecanică mai degrabă o intreţinea decit să-i pună capăt. Gindul ii zbura acum

către alt anotimp şi către altă lăptărie, unde-şi cunoscuse iubitul care, de indată ce-l cuprinsese

in braţe, ca să rămină al ei pentru vecie, se topise ca o nălucă.

De astă dată munca ei la lăptărie nu dură decit pină in momentul cind vacile incepură să dea

mai pu^in lapte, căci Tess nu-şi făcuse un angajament permanent, ca la Talbothays, ci lucrase

doar ca muncitoare sezonieră. Dar, fiindcă incepuse perioada recoltării, Tess n-avea decit să se

mute de Ia păşuni la mirişte, ca să găsească de lucru din plin pină la sfirşitul recoltării.

Cele douăzeci şi cinci de lire care-i mai rămăseseră din banii lăsaţi de Clare, după ce dăduse

alte douăzeci şi cinci părinţilor pentru osteneală şi pentru cheltuielile pe care le făcuse cit

stătuse la ei, erau aproape neatinse. Se porniseră insă nişte nenorocite de ploi aşa că Tess era

nevoită să trăiască din aceşti bani care-i mai rămăseseră.

Nu se putea obişnui cu gindul să-i cheltuiască : Angel ii dăduse chiar el, aşa, noi-nouţi cum ii

scosese de la bancă, şi faptul că trecuseră prin miinile lui ii ridicase la rangul de amintire ;

aceşti bani păreau să n-aibă nici un fel de alt trecut, afară de acela creat de intimplările din iată

ei şi a lui ; şi cheltuindu-i, era ca şi cum

s-ar fi despărjit de o relicvă. Dar, cu toate astea, trebuia s-o facă ; şi astfel, banii se duseră, liră

cu liră.

Din cind in cind, fusese nevoită să-i trimită maică-si adresa, fără să-i spună, insă, ce face.

Tocmai cind era cu banii pe sfirşite, primi o scrisoare de la maică-sa in care-i spunea că se afla

la mare ananghie, că ploile de toamnă pătrunseseră prin stuful de pe acoperiş, şi că trebuia

deci inlocuit ; dar asta nu se putea face pentru că nu plătiseră incă nici acoperişul cel vechi.

Totodată, mai era nevoie de grinzi şi de un tavan nou in camera de sus, aşa că, in cele din

urmă, toată cheltuiala s-ar fi ridicat la douăzeci de lire. Şi Joan o intreba pe Tess dacă nu poate

să le trimită banii, avind in vedere că soţul ei, care se intorsese probabil pină atunci, era om cu

stare.

Puţin după aceea, Tess primi treizeci de lire de la banca lui Angel şi fiindcă situaţia părinţilor

era atit de jalnică, de indată ce primi banii, le trimise cele douăzeci de lire cerute. Din rest, fu

nevoită să cheltuiască o parte pe haine groase, de iarnă, aşa incit suma pe care o puse

deoparte, pentru tot timpul cit va dura vremea rea, era aproape inexistentă. Cind dădu şi

ultima liră, işi aduse aminte că Angel ii spusese că ori de cite ori va avea nevoie de bani, să se

adreseze lui taică-său.

Dar, cu cit se gindea mai mult la această soluţie, cu atit ii venea mai greu s-o adopte. Aceeaşi

delicateţe, aceeaşi mindrie, aceeaşi ruşine nejustificată — sau oricum ai fi vrut să-i spui —

care o făcuseră ca de dragul lui Angel să ascundă faţă de părinţi faptul că despărţirea dintre ei

era de mult mai lungă durată, o impiedică, şi de astă dată, să spună părinţilor lui că o duce

greu, după ce soţul ei ii lăsase atiţia bani. O dispreţuiau probabil şi aşa, şi ar fi dispreţuit-o cu

atit mai mult dacă li s-ar fi adresat ca o cerşetoare. Aşa

S59

că, oricit ar fi incercat, nu s-ar fi putut convinge cu nici un chip să-i impărtăşească socrului ei

starea in care se afla.

Tess işi spuse că poate, cu timpul, se va obişnui cu gindul să comunice cu părinţii lui Angel ;

cu părinţii ei insă procesul era exact contrariu. Cind părăsise ultima oară casa părintească, ii

lăsase sub impresia că avea intenţia să se intil-nească după un timp cu soţul ei ; de atunci nu

făcuse nimic care să le tulbure convingerea că aşteaptă intoarcerea lui, şi că nu duce lipsă de

nimic, căci de fapt nu pierduse incă speranţa că Angel se va intoarce curind din Braziliei ca so

ia cu el, sau că ii va scrie să vină ea acolo. in orice caz, spera că in curind vor putea să apară

in ochii familiilor lor şi a intregii lumi, ca un cuplu unit. Da, tot mai spera. Ar fi fost prea mult

ca după „succesul" unei căsătorii care spălase ruşinea primei incercări, să-i lase pe părinţi să

afle că-i o femeie părăsită, care, după ce-i ajutase să scape de greutăţi, nu se mai putea bizui

decit pe braţele ei, ca să trăiască.

Deodată-şi aminti de briliante. Dar nu ştia unde le depusese Clare, şi oricum, asta n-ar fi avut

importanţă, de vreme ce n-avea voie să le vindă, ci numai să le poarte. Dar chiar dacă-ar fi

fost proprietatea ei absolută, tot s-ar fi simţit mică la suflet dacă s-ar fi imbogăţit de pe urma

unui drept care era in fapt nejustificat.

La rindul lui, Angel trecea şi el prin destule incercări. Zăcea in Brazilia, pe cimpiile argiloase

de lingă Curitiba, mistuit de febră. Boala i se trăgea de pe urma unei furtuni care-l udase pină

la piele, şi de pe urma diferitelor greutăţi prin care trecuse alături de toţi fermierii şi lucrătorii

agricoli din Anglia care emigraseră, lăsindu-se ademeniţi de promisiunile guvernului brazilian

; toţi aceşti oameni care, arind şi semănind pe platourile

patriei, rezistaseră pe orice vreme, căci erau obişnuiţi de mici cu acea climă, işi

inchipui-seră in mod greşit că vor putea să reziste şi intemperiilor de pe cimpiile braziliene.

Dar să ne intoarcem la Tess. Cheltuise şi ultima liră, nu mai avea de unde să ia altele, şi pe deasupra

ii era din ce in ce mai greu să găsească de lucru la acea vreme a anului. Neştiind că inteligenfa,

sănătatea şi bunăvoinţa au căutare in orice domeniu al vierii, nu se apucase să caute

o indeletnicire la oraş, cu atit mai mult cu cit oraşele, casele mari, şi oamenii cu stare şi rafinament,

sau cu alte obiceiuri decit cele de la tară, o speriau. De la această lume aleasă i se trăgea

„neagra suferinţă". Poate că societatea nu era chiar atit de rea cum o vedea Tess, după scurta

ei experienţă. Dar nu avea nici o dovadă că ar putea fi altfel, şi instinctul o indemna să se ferească

de ea.

La micile lăptarii care se găseau inspre apus, dincolo de Port-Bredy, unde lucrase toată primăvara

şi vara ca zilieră, nu mai era nevoie de ajutorul ei. Ar fi găsit poate loc la Talbothays,

dacă nu de,alta, măcar de milă. Dar oricit de bine i-ar fi mers acolo, nu se mai putea intoarce

sub nici un motiv. N-ar fi putut suporta situaţia de decădere in care se găsea, cu atit mai mult

cu cit asta ar fi putut arunca o lumină defavorabilă asupra sofului pe care-l adora. I-ar fi fost

cu neputinţă să indure mila lor şi să-i vadă şoptindu-şi la ureche tot soiul de lucruri in legătură

cu situaţia ei neobişnuită. La urma urmei, ar fi putut să se impace cu gindul că oamenii ii

cunosc povestea, atita timp cit aceasta ar fi rămas izolată in mintea fiecăruia. Dar schimbul de

păreri in ceea ce o privea, o făcea să sufere. De fapt nici nu-şi dădea seama de această

diferenţă, ştia doar că aşa simte.

361

Se ducea acum Ia o fermă care se afla intr-o regiune deluroasă din centrul comitatului, unde

fusese chemată de Marian printr-o scrisoare care rătăcise mult pină să ajungă la ea. Marian

auzise cumva, probabil prin Izz Huett, că Tess se despărţise de bărbatul ei ; fata asta

cumsecade, care, insă, incepuse să tragă la măsea, işi inchipui că Tess n-o ducea prea bine şi

se grăbi să o anunţe că după ce plecase de la Talbotnays se angajase la această fermă şi că ar fi

fost bucuroasă să vină şi Tess acolo, dacă era adevărat că se apucase iar de lucru, ca pe

vremuri, mai ales că la fermă mai era nevoie de braţe de muncă.

Pe măsură ce zilele se scurtau, Tess işi pierdea orice urmă de speranţă că Angel o va mai ierta

vreodată ; şi asemenea animalelor sălbatice care au obiceiul să se mute din loc in loc, Tess

simţea

0 pornire oarbă care o impingea să plece departe, pentru a se detaşa astfel, puţin cite puţin, de

trecutul ei zbuciumat ; acest lucru ii anula identitatea, şi o făcea să nu se mai gindească la

cazurile neprevăzute in care ar putea fi important pentru fericirea ei, dacă nu şi pentru a

altora, să

1 se cunoască locui de restrişte.

Dintre toate dificultăţile cărora Tess, in situaţia ei de femeie singură, trebuia să le facă faţă,

atenţia pe care o atrăgea infăţişarea ei nu era dintre cele mai neglijabile. Pe lingă faptul că era

atrăgătoare, mai avea şi o anumită distincţie in felul de a se purta, pe care o luase de la Clare.

Atita timp cit umblase in hainele cumpărate cind se măritase, nici unul dintre cei care-o

priviseră in treacăt cu interes, n-o supărase ; dar cind fu silită să imbrace halatul pe care-l

purtau femeile Ia cimp, i se iniimplă destul de des să i se spună mojicii. Cu toate astea, pină

intr-o anumită după amiază de noiembrie nu se petrecu nimic care ar fi putut intr-adevăr s-o

sperie.

362

In loc să se ducă la ferma aceea din regiunea deluroasă către care se indrepta acum, ar fi fost

mult mai bucuroasă să se fi stabilit la vest de riul Brit ; in primul rind pentru că era mai

aproape de casa socrilor, şi apoi ideea că ar putea rătăci prin acel ţinut, fără s-o recunoască

nimeni, şi gindul că intr-o zi s-ar putea hotări să se ducă la casa parohială, ii făceau plăcere.

Dar, fiindcă se hotărise să incerce să muncească un pămint mai deluros şi mai uscat, se grăbi

s-o ia inapoi spre răsărit, mergind pe jos, spre satul Chalk-Newton unde voia să petreacă

noaptea.

Drumul era lung şi monoton, iar zilele scurte, aşa că amurgul se ivi pe nesimţite. Ajunse in

vir-ful dealului, in josul căruia drumul şerpuia, apă-rind şi dispărind, cind_ deodată auzi paşi

in spate şi citeva clipe mai tirziu un bărbat o ajunse din urmă. Cind fu lingă ea ii spuse :

— Bună seara, păpuşico. Răspunse cu politeţe. Cu toate că se intunecase aproape de tot, era

incă destulă lumină ca să i se poată vedea faţa. Omul se intoarse şi se uită fix la ea :

— Măi, măi ! Ia te uită ! Nu cumva eşti muie-ruşca aceea care a stat o vreme la

Trantridge... drăguţa domnului d'Urberville cel tinăr ? Locuiam acolo pe atunci... da' acu' mam

mutat.

Tess recunoscu pe ţărănoiul necioplit dar cu parale, pe care Angel il bătuse la han fiindcă

spusese nişte grosolănii pe socoteala ei. O trecu un fior de groază şi nu-i răspunse nimic.

— Fii cinstită şi recunoaşte că ce-am spus atunci era adevărat, cu toate că drăguţul

dumi-tale s-a infuriat. Ei, ce zici, hojomanco ? Dacă-i aşa, ar trebui să-mi ceri iertare pentru

pumnul ăla pe care l-am inghiţit.

Dar nici de astă dată Tess nu-i răspunse. Sufletul acesta chinuit nu avea decit o singură

scăpare. O rupse la fugă, alergind ca vintul, fără să se

363

uite in urma ei. Fugi aşa pină ajunse la o poartă care dădea pe o plantaţie. Intră in plantaţie şi

nu se opri decit in mijlocul vegetaţiei, adăpostită de umbra copacilor, unde nu mai putea s-o

descopere nimeni.

Călca pe covorul de frunze uscate, iar frunzişul verde al tufişurilor de ilice, care creşteau

printre copacii golaşi, era destul de des ca s-o ferească de curent. Adună un morman mare de

frunze moarte şi se ghemui la mijloc, ca intr-un cuib.

Adormi, dar cum era şi de aşteptat, somnul ii fu neliniştit ; i se părea că aude tot felul de zgomote

curioase, dar işi spuse că trebuie să fie vin-tul. Se gindi la Angel, care se afla acum de

cealaltă parte a lumii, pe nişte meleaguri unde işi inchipuia că trebuie să fie foarte cald, in

timp ce aici ea tremura de frig. Şi Tess se intrebă dacă-o fi existind pe lume o fiinţă mai

nenorocită ca ea. Apoi, gindindu-se la viata-i irosită, spuse : „Totul e deşertăciune !" Repetă

cuvintele mecanic pină cind, la un moment dat, ii veni in minte gindul că, la urma urmei,

acestea erau nişte consideraţii foarte nepotrivite pentru epoca modernă. Solomon ajunsese la

asemenea concluzii cu două mii de ani in urmă : şi Tess, cu toate că nu se afla in fruntea

ginditorilor vremii, mersese totuşi mult mai departe. Şi dacă totul ar fi deşertăciune, cui i-ar

mai păsa ? Dar, din păcate, lucrurile stăteau mult mai rău ; totul era nedreptate, pedeapsă,

constringere şi moarte. Soţia lui Angel Clare işi trecu mina peste fruntea bombată şi peste

orbite, şi simţind oasele de sub pielea catifelată, gindi că va veni o zi in care aceste oase vor

rămine goale. „Ce bine-ar fi să fie acum" işi spuse ea.

In mijlocul acestor stranii inchipuiri, auzi deodată printre frunze un foşnet ciudat. Ar fi putut

să fie vintul, dar se simţea doar o slabă adiere.

364

Zgomotul semăna uneori cu o zvicnire, alteori ca un filfiit de aripi, iar alteori părea a fi un fel

de suspin sau de gilgiit. Ajunse curind la convingerea că era vorba de nişte animale sălbatice,

cu atit mai mult cu cit sunetele se auzeau dintre ramurile de deasupra capului ei şi erau urmate

de zgomotul unor corpuri grele care cădeau la pămint. Dacă ar fi fost ascunsă aici in alte

condiţii, mai plăcute, Tess s-ar fi speriat ; dar acum nu se mai temea de nimic, in afară de

oameni.

In cele din urmă, se crăpă de ziuă şi incetul cu incetul se lumină şi pădurea.

De indată ce lumina prozaică şi liniştitoare a orelor in care omenirea e activă se făcu puternică,

Tess ieşi tiriş din movila ei de frunze şi se uită curajoasă in jur. Şi atunci işi dădu seama

ce o neliniştise atit in timpul nopţii. Plantaţia unde se adăpostise se prelungea in locul acela cu

un fel de virf, care se termina ceva mai incolo, iar de partea cealaltă a gardului se intindea pămintul

arabil. Sub copaci zăceau o mulţime de fazani, cu penele lor bogate minjite de singe ;

unii erau morţi, alţii băteau slab din cite o aripă ; unii se uitau cu ochii ficşi la cer, alţii

zvicneau, unii se zbăteau, alţii stăteau intinşi la pămint ; toţi se chinuiau in agonie, cu excepţia

citorva mai norocoşi ; suferinţa acestora se sfirşise in timpul nopţii, căci natura este incapabilă

de a depăşi un anumit grad de suferinţă.

Tess işi dădu imediat seama ce se intimplase. in ajun, fazanii fuseseră alungaţi in colţul acela

de nişte vinători ; păsările care căzuseră moarte de cum fuseseră atinse, sau cele care muriseră

inainte de căderea nopţii, fuseseră căutate şi ridicate de vinători ; altele insă, şi acestea erau

multe la număr — fuseseră greu rănite şi scăpaseră pitindu-se sau urcindu-se printre crăcile

groase ale copacilor, unde rămăseseră toată noap-

365

iea, cind, din cauza pierderii de singe, slăbiseră şi căzuseră una cite una la pămint, făcind

zgomotul pe care-l auzise Tess.

Cind era mică, Tess văzuse uneori asemenea oameni ; ii văzuse uitindu-se peste garduri sau

prin tufişuri, imbrăcaţi curios, cu puşca indreptată spre o anumită ţintă, cu privirea insetată de

singe. 1 se spusese că păreau aspri şi brutali dar că nu erau aşa tot anul, şi că de fapt erau nişte

oameni foarte civilizaţi, cu excepţia citorva săp-tămini, toamna şi iarna, cind, asemenea

malaiezilor, erau apucaţi de amok, şi-şi făceau un scop din a distruge viaţa ; de data aceasta

distruseseră viaţa unor fiinţe inaripate, nevătămătoare, aduse pe lume prin mijloace artificiale,

numai pentru a satisface pornirile unor cetăţeni care se purtau atit de grosolan şi de puţin

cavalereşte faţă de semenii lor mai slabi, din fecunda familie a naturii.

Cu impulsul acelor suflete care pot suferi pentru aproapele lor la fel ca pentru ele insele, primul

gind al lui Tess fu să sfirşească cu mina ei chinul păsărilor care mai trăiau incă. De aceea

ie suci la toate gitul, lăsindu-le să zacă acolo pină cind vor veni paznicii vinătoreşti — care

aveau să vină cu siguranţă — să le caute a doua oară.

„Bietele păsărele ! Auzi, să mă socotesc cea mai nenorocită fiinţă de pe pămint, cind văd

asemenea nenorocire !'* exclamă ca cu lacrimile curgin-du-i şiroaie, in timp ce ucidea păsările

plină de iubire. „Şi cind te gindeşti că nu simt nici o durere in trup, că nu sint nici sfişiată in

bucăţi, nici plină de singe, şi am două miini care să mă hrănească şi să mă imbrace !" ii era

ruşine de ea, de descurajarea care o cuprinsese in noaptea aceea, descurajare care nu se bazase

pe nimic altceva decit pe sentimentul de a fi condamnată de o lege socială arbitrară, şi care nu

avea nici un fundament in natură.

366

XLII

Se luminase de-a binelea şi Tess o porni din nou, ieşind cu băgare de seamă in drumul mare.

Dar nu era nevoie de nici o băgare de seamă, căci prin apropiere nu se vedea ţipenie de om.

Tess işi urmă drumul plină de hotărire şi curaj, fiindcă amintirea păsărilor care suferiseră in

tăcere o noapte de agonie o făcuse să se gindească cit de relativă e durerea in general şi cit de

uşor i-ar fi fost să indure suferinţa ei, dacă s-ar fi putut ridica deasupra opiniei publice,

dispreţuind-o. Dar nu putea face asta atit timp cit Clare credea şi el acelaşi lucru ca şi ceilalţi

despre ea.

Ajunse la Chalk-Newton şi se opri să mănince ceva la un han. Acolo, nişte tineri o necăjiră,

spu-nindu-i cit e de frumoasă. Dar asta ii dădu şi oarecari speranţe, făcind-o să se gindească

dacă nu se putea totuşi ca intr-o zi, soţul ei să-i spună şi el din nou, asemenea lucruri. Dar

tocmai de aceea trebuia să aibă grijă şi să indepărteze aceşti curtezani de ocazie. Se hotări deci

să nu mai rişte nimic din cauza frumuseţii ei şi de indată ce ieşi din sat, intră intr-un cring şi

scoase din coş una din cele mai vechi rochii ; era o rochie pe care n-o mai purta decit la

munca cimpului, dar pe care n-o mai pusese nici chiar la lăptărie ; o imbrăcase ultima oară pe

vremea cind lucrase la Marlott, in mirişte. Apoi, cuprinsă de o idee fericită, scoase din boccea

o batistă şi-şi infăşură faţa pe sub bonetă, acoperindu-şi bărbia şi jumătate din obraji şi timple,

de parcă ar fi durut-o măselele, iar cu ajutorul unei oglinjoare de buzunar şi a unei forfecuţe,

işi ciopirţi fără milă sprincenele. Şi astfel, la adăpost de orice admiraţie agresivă, işi continuă

drumul ei chinuitor.

— Ia te uită la fata asta ! Ce momiie ! spuse primul bărbat cu care se intilni, către un altul.

367

Auzindu-l, Tess simţi că i se face milă de ea insăşi iar ochii i se umplură de lacrimi.

„Nu-mi pasă ! işi spuse. Ah nu... nu-mi pasă ! De acu-ncolo, o să fiu mereu urită, că Angel nui

aici şi n-am pe nimeni să-mi poarte de grijă. Cel care mi-a fost bărbat s-a dus şi n-o să mă

mai iubească niciodată. Dar eu tot il iubesc... şi urăsc pe toţi ceilalţi bărbaţi şi-mi pare bine căi

pot face să mă dispreţuiască !"

Şi astfel, Tess işi urmă drumul — o siluetă ce părea a face parte din peisaj, o simplă ţărancă şi

nimic mai mult, incotoşmănită din pricina frigului cu o pelerină de serj cenuşiu, un şal de lină

roşu, la git, o fustă de stofă acoperită cu un şorţ aspru de un cafeniu albicios şi mănuşi din

piele groasă. Toată această imbrăcăminte veche era complet roasă şi decolorată de mult ce

fusese udată de ploaie, arsă de soare şi bătută de vint. in toată fiinţa ei nu mai era nici urmă de

pasiune tinerească.

Gura fecioarei s-a răcit!

Cută peste altă cută Şi capul imbrobodit.

Dar sub această infăţişare, care nu atrăgea privirile, ca şi cind ar fi fost un lucru lipsit de importanţă,

aproape neinsufleţit, se ascundea experienţa unei fiinţe care simţea prea de timpuriu

amărăciunea existenţei, cruzimea poftelor şi caracterul efemer al iubirii.

Cu toată vremea rea de a doua zi, Tess işi continuă drumul greu, fără să ia seama la duşmănia

elementelor naturii, cinstite, directe şi imparţiale.

Voia să-şi găsească o ocupaţie şi o locuinţă pentru iarnă, aşa incit n-avea timp de pierdut. Ştia

bine ce inseamnă să munceşti cu ziua, aşa că hotărise să nu mai accepte asemenea

angajamente pe viitor.

368

Şi astfel merse inainte, din fermă in fermă, spre locul de unde ii scrisese Marian ; doar in

ultimul moment se hotărise să se angajeze aci, deoarece auzise că la această fermă erau

condiţii aspre, departe de a fi atrăgătoare. La inceput umblase după munci mai uşoare, dar pe

măsură ce pierdu nădejdea să găsească aşa ceva, se oferi să facă şi munci mai grele ; in cele

din urmă, după ce incepuse prin a căuta de lucru la lăptarii sau la crescătorii de păsări —

ocupaţii care-i plăceau mai mult decit altele — ajunse să caute de lucru intr-un domeniu mai

greu şi mai aspru, care-i plăcea mai puţin ; se oferi să muncească la cimp, o muncă atit de

aspră, incit, dacă n-ar fi fost obligată, nu s-ar fi apucat niciodată s-o facă.

A doua zi, pe seară, ajunse la un platou sau podiş calcaros şi neregulat, care avea nişte protuberante

in formă de jumătăţi de sferă, ca şi cum s-ar fi tolănit acolo zeiţa Cibele1, cea cu mulţi

sini. Podişul se intindea intre valea unde Tess se născuse, şi cea unde iubise.

Aerul de aci era uscat şi rece, astfel incit doar la citeva ore după ploaie drumurile lungi de ţară

erau din nou albe şi prăfuite. Rareori vedeai cite un copac, căci chiar dacă s-ar fi intimplat să

crească printre garduri, arendaşii l-ar fi indoit fără milă şi l-ar fi impletit cu gardurile vii, căci

arendaşii sint duşmanii fireşti ai arborilor, tufişurilor şi mărăcinilor. in faţa ochilor, departe,

Tess zări virfurile Bulbarrow şi Nettiecombe Tout, care păreau prietenoase. Privite de aici, de

sus, erau joase şi neinsemnate, cu toate că in copilărie, cind le privea din partea cealaltă, de la

Blackmoor, i se păreau nişte bastioane semeţe, profilate pe cer.

Citeva mile mai la sud, spre coastă, peste dealuri şi coline, Tess zări o suprafaţă netedă şi lu-

1 in mitologia antică, soţia lui Saturn, mama lui Jupiter, Neptun, Pluton : zeiţa pămintulul, a agriculturii.

Tess d'Urbervilte

3fi9

cioasă ca otelul. Era Marea Minecii, care se intindea departe, spre coasta Franţei.

In fa^a lui Tess, intr-o depresiune, se găseau ruinele unui sat. Ajunsese la Flintcomb-Ash, locul

unde se afla Marian. Se părea că nu mai avea altă scăpare — soarta o minase aici. Uitinduse

la pămintul sterp din jur, işi dădu seama că aci va avea de muncit din greu ; dar, obosită de

atita căutare, se hotări să rămină, cu atit mai mult cu cit incepuse să plouă. La intrarea in sat,

văzu o căsuţă al cărei fronton ieşea puf in in afară, şi pină să-şi caute o locuinţă Tess se

adăposti acolo, privind cum se lasă seara.

„Cine-ar crede că sint doamna Angel Clare ?" işi spuse.

Zidul ii incălzea spatele şi umerii, şi Tess descoperi că imediat in dosul frontonului se găsea

vatra, a cărei căldură pătrundea prin zid. Cărămida era caldă ca o mingiiere şi Tess işi lipi de

ea miinile şi obrazul rumen şi umezit de burniţă. Zidul părea singurul ei prieten. Dorea atit de

puţin să plece, incit ar fi rămas acolo toată noaptea.

Din casă se auzeau vocile oamenilor — strinşi laolaltă după o zi de muncă — şi zgomotul pe

care-l făceau farfuriile. Dar pe uliţă nu văzu nici ţipenie de om, pină cind, in cele din urmă, in

toată pustietatea asta apăru o femeie ; cu toate că era o seară friguroasă, femeia purta o rochie

de stambă şi o bonetă cu pelerină, de vară. Tess işi zise că ar putea să fie Marian, şi cind

silueta se apropie destul ca s-o poată vedea prin intuneric, işi dădu seama că nu se inşelase.

Marian era mai voinică şi mai rumenă ca oricind, şi mult mai jerpelit imbrăcată. in nici un alt

moment al vieţii ei, Tess nu s-ar fi grăbit, in situaţia in care se afla, să reia prietenia cu

Marian, dar acum se simţea atit de singură, incit ii răspunse la salut din toată inima.

Marian se dovedi a fi destul de respectuoasa in intrebările pe care i le puse ; cu toate că auzise

vag de despărţire, părea totuşi foarte impresionată de faptul că Tess se găsea intr-o situaţie tot

atit de nenorocită ca inainte.

— Tess !... Doamnă Clare, soţia iubită a iubitului nostru. Zi, chiar atit de rău o duci, fata

mea ? Ce-ai făcut cu chipul tău frumos ? De ce te-ai legat aşa ? Nu cumva te-o fi bătut

cineva ? N-o fi chiar el ?

— Nu, Marian ! Nu ! Am făcut-o numai ca să nu se mai lege nimeni de mine.

Şi Tess işi smulse cu scirbă bandajul care fusese in stare să-i dea lui Marian nişte ginduri atit

de năstruşnice.

— Şi... ai uitat să-fi pui guleraşul. (Pe vremea cind lucra la Talbothays, Tess avea obiceiul să

poarte un guleraş alb la git).

— Ştiu, Marian !

— L-ai pierdut pe drum ?

— Nu, nu I-am pierdut. Da' nu-mi pasă cum arăt, aşa că nu l-am mai pus.

— Şi văd că nu porţi nici verighetă.

— Ba da, da' nu fată de lume. O port la git, atirnată de o panglică. Nu vreau să ştie nimeni cu

cine sint măritată, şi nici măcar că sint măritată. Ar fi foarte neplăcut, cu viata pe care o duc

eu.

Marian tăcu un timp, apoi spuse :

— Bine, dar eşti nevasta unui om de neam şi zău dacă mi se pare drept să induri o asemenea

viată !

— Ba da, e drept să fie aşa... cu toate că sint foarte nenorocită.

— Ia te uită... s-a căsătorit cu el şi totuşi e nenorocită !

— Poţi fi nenorocită uneori şi cind eşti măritată... şi asta nu din vina bărbatului, ci din vina ta.

85*

371

— Dar ce vină să ai tu, drăguţo ? Nu poţi avea nici un fel de vină. Şi nici el nu are. Aşa că

trebuie să fie ceva care nu vine de la voi.

— Marian, draga mea, vrei să-mi faci un bine, fără să-mi pui nici un fel de intrebări ?

Bărbatu-meu a plecat pe alte meleaguri şi nu ştiu cum s-a intimplat de-am cheltuit mai mult

decit mi-a lăsat, aşa ca trebuie să mă apuc din nou să muncesc ca mai inainte, măcar un timp.

Şi nu-mi mai spune doamnă Clare, spune-mi Tess, ca pe vremuri. Au nevoie de lucrători aici ?

— Cum să nu. Tocmesc pe oricine, mai ales că nu se prea bate nimeni să vină aici, in locul

ăsta unde pofi foarte bine să mori de foame. Nu se cultivă decit griu şi napi. E drept că eu stau

aici, dar o fată ca tine e păcat să stea intr-un loc ca ăsta.

— Bine, dar la lăptărie erai tot atit de pricepută ca şi mine.

— Asta aşa-i, dar de cind m-am apucat să trag la măsea, nu mai sint bună de nimic. Atita

min-giiere mai am şi eu acum ! Dac-o să te tocmească aici, o să te pună să smulgi napi... Eu

asta fac. Dar ţie n-o să-ţi placă.

— Ah... fac orice ! Vrei să le spui de mine ?

— Mai bine să le spui singură.

— Bine. Da' să nu uiţi, Marian... dacă mă angajează... să nu sufli o vorbă despre el. Nu vreau

să-i tirăsc numele in noroi.

Marian, care era o fată de nădejde, deşi mai necioplită, făgădui tot ce-i ceruse Tess.

— Astă seară se fac plăţile, spuse ea, şi daca-ai veni cu mine lucrurile s-ar lămuri

imediat. Tare-mi pare rău că nu eşti fericită. Dar asta-i pentru că a plecat, las-ca ştiu eu. Dacă

el ar fi aici, n-ai fi nenorocită, chiar dacă nu ţi-ar da nici o leţcaie sau dacă te-ar ţine ca pe-o

roabă.

— Da, asta aşa e. N-aş mai fi nenorocită.

372

O porniTă impreună şi puţin mai tirziu ajunseră la fermă. Ferma era atit de tristă şi de dezolantă,

incit aproape că atingea sublimul. Cit vedeai cu ochii, nici un copac, nici o pajişte verde

la vremea asta a anului, nimic decit pămint lăsat in paragină şi napi, cimpii intregi, despărţite

de garduri vii indoite toate la acelaşi nivel.

Tess aşteptă la uşa fermei pină cind lucrătorii işi luară banii ; apoi Marian o duse inăuntru. Li

se spuse că fermierul nu era acasă, dar nevasta lui, care in seara aceea ii ţinea locul, incuviinţa

s-o angajeze pe Tess, care consimţi să rămină pină la „buna vestire" după stil vechi. Se găseau

destul de greu femei care să fie gata să muncească la cimp şi apoi erau atit de prost plătite,

incit devenea rentabil să le foloseşti la nişte munci pe care le făceau cu tot atita bunăvoinţă ca

şi bărbaţii.

După ce semnă contractul, nu-i mai rămase altceva de făcut decit să-şi caute un adăpost, pe

care-l găsi tocmai la casa unde se incălzise ; era o existenţă destul de mizerabilă, ce-i drept —

dar in orice caz ciştiga destul pentru a petrece iarna la adăpost.

in aceeaşi noapte, le scrise părinţilor, trimiţin-du-le noua ei adresă, pentru cazul cind Clare iar

fi trimis vreo scrisoare. Nu le spuse insă nimic despre situaţia tristă in care se găsea, căci

asta i-ar fi făcut, poate, să-l judece aspru pe Angel.