Cel mai iubit dintre pămînteni

Apucai sticla, o înfăşurai în fularul meu şi o izbii de cîteva ori de perete. Dopul ţîşni. "Chiar, zisei, turnînd în pahar, nu eşti curioasă să afli care e salvarea celor învinşi?" "Ţi-am spus, nu sînt curioasă fiindcă nu sînt învinsă." "O să mori, zisei eu atunci, fără să afli vreodată cate e salvarea celor învinşi." "Bine, zise, nu vreau să mor pînă nu aflu care ar fi rodul reflexiilor tare adînci din închisoare."

Se posomorîse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de acea catalepsie psihică a ei din care nu ştiam niciodată cum s-o scot altfel, decît prin mijloace violente şi sin­cere. "Salvarea celor învinşi, zisei: nici o speranţă! Şi continuai violent, în timp ce umpleam iarăşi paharul. Şi acolo pe şantier ai găsit un nou dipsoman care s-a în­drăgostit de tine? Daaa! Şi imitai glasul ei cînd încerca să vorbească în numele plopilor şi al cîrciumioarei care populaseră la început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa zidăriţă, biata de ea, nu e liberă, au condamnat-o pe nedrept, dar iat-o cum munceşte cît trei ca să scape... Şi atunci ne vom căsători şi o s-o fac fericită, eu nu sînt dipsoman, sînt capsoman, dar asta n-o ştie nimeni. De-aia, după ce ai redevenit liberă, continuai cu modulaţiile naturale ale vocii mele, au trebuit să treacă cinci-şase luni (de fapt nouă!) ca să-ţi aminteşti de mine"" "Dacă nu încetezi, ieşi ea brusc din catalepsie, plec imediat!"

E neschimbată, gîndii şi în mod sigur intuiţia mea e exactă: a găsit pe altcineva, sau, şi mai bine spus, se gîndeşte la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. Nu există încă! Dacă continui, va pleca, şi desigur defi­nitiv. Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin nesinceritatea ei şi-a trimis iubitul la puşcărie, nu înţelege că numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos între noi şi să putem astfel să ne construim un viitor, înseamnă că ea va continua să-şi ascundă su­fletul în care nu vrea să intru şi să dorească să-i inventez eu altul mai departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, desigur nu atît de catastrofice ca pierderea civică a libertăţii, dar pierderea afectivă a libertăţii mele ca bărbat, născut nu doar pentru a o inventa pe ea la nesfîrşit. Continuai deci, şi exprimai şi cu glas tare aceste gînduri, într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigînd. "Bineînţeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mă vezi atît de tîrziu şi o să-mi spui ceva tot atît de verosimil cît a fost de verosimilă explicaţia pe care mi-ai dat-o a doua zi la Oraca după ce descoperisem cu o seară înainte în albumul acela chipul tău înconjurat de şapte hăndrălăi. Te-am crezut fiindcă te iubeam foarte tare. Te iubesc şi acum la fel de tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, dar nu te mai cred. Şi nu înţelegi cît de grav e acest lucru şi că după cele întîmplate trebuie să ne apropiem atît de tare unul de altul încît să devenim transparenţi şi tu să vezi prin mine şi eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, cînd cu încerc să mă apropii de tine, în chiar clipa aceea tu te retragi. Aşa ai făcut tot timpul de cînd te-am cunoscut şi aşa vrei să faci şi de-aici înainte." Atunci ea rosti ca o sentinţă: "Aşa sînt."

Dar nu se ridică să plece, cum spusese.

XXI
Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil accepta­rea fără cenzură a ceea ce sîntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu sîntem şi că nici o aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viaţă, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun alt­ceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlă­turată. Toţi sîntem, prin ceva din noi înşine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.

Aşa era! "Da, zic, aşa eşti! Nu vrei să bei un pahar ca să nu te rătăceşti şi alături de mine în speranţe care nu se pot împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? ex­primai rînjind această gîndire anterioară. Omul e o spe­ranţă care nu se poate împlini! aşa gîndeşti. Crezi că te pot urma în această gîndire de care nici măcar nu eşti conştientă, dar te călăuzeşte?" "Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înţeleg şi cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Eşti surescitat şi înţeleg că îmi porţi pică de ceva (nu ,gîndii, simţi, că te-am judecat în lipsă şi te retragi fără curiozitate şi dorinţă să afli de ce te-am ju­decat şi să te aperi...), în timp ce eu m-am pregătit zăpă­cită pentru clipa asta cînd aveam şă te revăd..." "O, da, exclamai, ce lungi sînt pregătirile tale!" "Sînt, îmi răs­punse. Ce îţi puteam oferi dacă veneam mai devreme?" "Nimic, zisei, chipul tău, fiinţa ta, privirea ta, surîsul, glasul tău minunat de altădată, toate acestea n-au însem­nat niciodată nimic!"

Se posomorî iarăşi, se uită într-o parte. "Da, îmi spuse, n-au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, cu cu ce m-am ales din partea ta?! Ai contem­plat vreodată această întrebare?" "E adevărat, nu! stri­gai. Aiurea, am fost obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ţi ofer comori ale fiinţei mele fabuloase. Comori fabuloase aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste indecisă, pe cine să iubeşti mai mult, pe un dipsoman foarte apropat de sufletul tău, dar foarte desagreabil prin violenţele lui, sau pe un individ scos din circulaţie, fost universitar şi eşuat la o oarecare Oraca, în funcţia de contabil... N-am dreptate în nimic din ceea ce îţi spun? continuai să strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorţul după ce ţi-ai dat seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai procopsit?"

Nu-mi răspunse. Se uita iarăşi într-o parte, de astă dată senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo, adică chiar plecase, aşa cum spusese, şi numai pen­tru că era uitucă nu plecase şi fizic. Avui şi eu net sen­zaţia că vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se păru de o naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care era adevărul. Aşi fi vrut să nu fie aşa? De­sigur, aşteptam de la ea o desvăluire, uitînd că ea desvăluiri nu făcea decît ca să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din studenţia ei, în prima noastră noapte de dragoste, dar asta pentru că îi eram străin; generaţie bizară de fete care s-au golit de viaţă interioară, n-au secrete faţă de necunoscuţi), cînd i-am devenit apropiat a apucat-o regretul că s-a "procopsit", că, adică s-a pomenit că iubeşte. Dar nu atît de tare încît să se desvăluie şi să-mi spună în sfîrşit că nu e liberă şi să ceară chiar a doua zi divorţul. Dimpotrivă, i-a trimis dipsomanului un mesaj, să vină adică s-o ia, de ce altceva?

Deodată întoarse capul şi mă fixă îndelung şi avui net senzaţia că îmi ghicise gîndurile. "O să-ţi pară rău de tot ce mi-ai spus şi gîndeşti", îmi şopti cu vechea ei umilinţă şi în aceeaşi clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care şi-i şterse imediat cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că prin aceste lacrimi eu aşi fi putut ghici o desvăluire. Chiar şi ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se aştep­tase ca nici eu să n-o mai iubesc. Îi apăruse poate în suflet vechea şi secreta ei panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaseră eşecul în căsătorie şi apoi o noua iubire care eşuase în puşcărie? Acum era liberă şi venise să-şi vadă iubitul şi iată cum o primise el!

"Bineînţeles, zisei, de astă dată aproape în şoaptă şi avui o bruscă tandreţe care mă copleşi, o să-mi pară rău. Bineînţeles, repetai, te iubesc şi sînt şi eu disperat că..." Nu-i spusei de ce sînt disperat, dar gîndul mi se formulă totuşi în minte... că am devenit străini. Într-o iubire, gîndii eu mai departe, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulînd abando­nul, dar într-o zi se întîmplă cera, nu chiar ceva catastro­fic, cum ni s-a întîmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, îşi părăseşte copiii... "Te iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei părăsi fără şovăire cînd din întîmplare te vei îndrăgosti simplu, fără efort, spontan şi tumultuos de un ins faţă de care nu mai tre­buie să joci nici o comedie. Asta e consecinţa nesincerităţii: neîncrederea! Şi din neîncredere se naşte temerea că nu fericirea te aşteaptă în viitor, ci lovitura: o vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc lo­vituri." "Îţi repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred că e bine să iei hotărîri de unul singur." "Ai dreptate, murmurai surprins, şi valul de tandreţe pentru ea reveni. Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărîri de unul singur."

Se ridică şi se pregăti de plecare. Îi ţinui mantoul şi ea se răsuci apoi şi mă îmbrăţişă şi clipe lungi ne chinui­răm chipurile, lipite strîns, ca şi cînd am fi vrut amîndoi să devenim o singură entitate şi sufletele să ni se conto­pească, cum se întîmplase cu adevărat în acea seară da revelion. Dar nu ne sărutarăm. Nu de sărutări duseserăm lipsă cît timp trăiserăm împreună.

XXII
Da, avusese dreptate, fusesem necruţător: nu trebuia să iau hotărîri de unul singur. Încît, după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult şi curînd ne despărţirăm definitiv. Am spus ca înainte, dar nu se mai putu ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiaşi. Vraja, cum se zice, se spulberase, deşi noi încercarăm la început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că nu fusese, zădărnici acea reînviere şi mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera aceea, care mă fermeca, şi nu pe sincera asta fără vocaţie: nu mai ştia să fie fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate ameţi mult mai tare decît falsul mister al minciunii, dar exerciţiul seducţiei ei nu se făcuse pe sinceritate şi era prea tîrziu, adică era prea bătrînă acum ca să se schimbe. Iar să continui eu ca mai înainte nu se mai putea, nu mai aveam în faţa mea o ingenuă ca atunci cînd o cunoscusem, ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea... Întîlnirile noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.

Într-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să obţină un paşaport, să plece în Italia, unde au chemat-o nişte rude. Rudele, adică, au reuşit să obţină acel paşa­port. "Te mai întorci?", o întrebai. "Bineînţeles că mă întorc", protestă ea. Bineînţeles că minţea. Nu se mai întoarse...

Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că astfel m-aşi fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiin­ţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau dru­mul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gîndit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, ai aces­tei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a în­cetat şi nu va înceta să existe pe pămîntul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atîta timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...

FINE