Charles Dickens

Omul roşu la faţă, după ce lovi zdravăn cu pumnul în masă ca să dea greutate cuvintelor lui, trase cu nădejde din trabuc.

Păi – făcu omul cu nas ascuţit, încet, cu o voce foarte blândă, adresându-se celor de faţă, în general – totdeauna am spus şi spun că dintre toţi domnii cu care am avut bucuria să mă întâlnesc în această încăpere, n-a existat niciunul a cărui vorbă să-mi fi plăcut într-atât s-o ascult, ca pe cea a domnului Rogers… sau o societate aşa de instructivă.

Societate instructivă! exclamă domnul Rogers, pentru că acesta, pare-se, era numele omului roşcovan la faţă. Vrei să spui că eu sunt o societate instructivă, deoarece v-am instruit pe toţi într-un anumit scop, deşi, cât despre conversaţia mea de acum, de care pomenea prietenul meu, domnul Ellis, eu unul n-am nimic de zis. Dumneavoastră, domnilor, sunteţi cei mai buni judecători în această chestiune; doar atât vreau să spun, când am venit în parohia asta şi am intrat pentru prima oară în această încăpere, acum zece ani, nu cred să fi fost cineva aici care să fi ştiut că era sclav… acum toţi staţi şi vă zbateţi din pricina asta. Săpaţi aceste cuvinte pe mormântul meu şi voi fi mulţumit.

Eh, cât despre săpatu' pe mormânt, rosti un zarzavagiu mărunţel, bucălat la faţă, sigur, orice poţi zmângali, dacă plăteşti, treaba dumitale, dar când începi să vorbeşti de sclavi şi asta aşa netam-nesam, mai bine le-ai păstra vorbele astea în familie, că mie unu' nu prea-mi place să fiu numit astfel zi şi noapte.

— Dumneata eşti un sclav, zise roşcovanul, şi încă cel mai de compătimit dintre toţi sclavii…

Dacă sunt, cu atât mai rău, îl întrerupse zarzavagiul, pentru că n-am profitat de loc de cele douăzeci de milioane plătite pentru imancipare.

Un sclav de bunăvoie! strigă roşcovanul, înroşindu-se şi mai tare la faţă în focul discursului şi din pricina împotrivirii – renunţi la cel mai scump drept al copiilor căpătat prin naştere… calci în picioare cuvântul sacru de Libertate… care, stând în genunchi dinaintea dumitale, face apel la cele mai calde simţăminte pe care le nutreşti şi arată spre copilaşii dumitale fără sprijin, dar degeaba.

Dovedeşte, spuse zarzavagiul.

Să dovedesc! rânji roşcovanul. Ce să dovedesc! Că pleci grumazul sub jugul unei oligarhii deşucheate, covârşit de povara unor legi crude, gemând dc tiranie şi obidă, la tot pasul, pretutindeni. Să dovedesc!

Roşcovanul curmă vorba brusc, rânji melodramatic şl îşi îngropa obrazul şi indignarea laolaltă, într-o stacană.

Ah, fără îndoială, domnule Rogers, rosti un misit vânjos, într-o haină largă, care stătuse cu ochii aţintiţi asupra acestui om luminat tot timpul cât vorbise. Ah, fără îndoială, mai spuse misitul oftând, ce-i drept nu-i păcat!

Fireşte, fireşte, se alăturară şi alţii dintre cei prezenţi, care înţelegeau despre ce era vorba aproape la fel de bine ca şi misitul.

N-ar strica să nu te piu cu el, Tommv, adăugă misitul – era un soi de sfat pe care-1 dădea zarzavagiului – ăsta-i în stare să-ţi spună cât e ceasul fără să se uite la minutar, zău. Caută şi schimbă vorba, Tommy, cu ăsta n-o scoţi la capăt.

— Ce e omul? reluă ipochimenul roşcovan la chip, smulgându-şi pălăria din cuierul de pe perete. Ce e englezul? Unul pc care să-l calce-n picioare orice asupritor? Să-l pună cu botu' pe labe cui i se năzare? Ce e libertatea? Nu o armată pe picior de luptă. Ce e o ar mată pe picior de luptă? Nu libertatea. Ce e fericirea generală? Nu mizeria universală. Libertatea nu înseamnă birul pe ferestre nu-i aşa? Lorzii nu sunt Camera Comunelor, nu-i aşa? Şi roşcovanul, după ce, treptat, ajunse să profere sentinţe fulminante în care adjective ca „mişel”, „asupritor”, „violent” şi, sângeros” erau cuvintele cele mai frecvente, îşi trânti indignat pălăria pe un ochi, părăsi încăperea şi buşi uşa în urma lui.

Minunat om! exclamă cel cu nas ascuţit.

— Splendid orator! adăugă misitul.

Mare forţă! au strigat cu toţii, în afară de zarzavagiu.

Spunând acestea cei de faţă scuturară din cap a taină, şi, unul câte unul se retraseră lăsându-mă singur în salonul vechi.

Dacă aş fi urmat procedeul stabilit în atâtea exemple anterioare ar fi trebuit să cad, desigur, pe gând uri. Aspectul străvechi al încăperii – panelul vechi de pe pereţi, căminul înnegrit do fum şi ani – s-ar fi cuvenit să mă poarte cel puţin o sută de ani în urmă şi aş fi fost într-atât furat de visuri că vasul din cositor dc pe masă, ori micuţul recipient pentru răcit berea de pe cămin ar fi prins viaţă şi mi-ar fi istorisit o poveste lungă despre timpuri apuse. Dar, dintr-un motiv sau altul, nu eram dispus să visez, şi cu toate că am încercat din răsputeri să insuflu mobilierului vitalitate, a rămas absolut neclintit, îndărătnic şi mohorât. Fiind astfel silit, din păcate, să reflectez la lucruri obişnuite, gândurile mi-au zburat la roşcovan şi la expunerea lui de orator.

Te loveşti la tot pasul de astfel de roşcovani – nu există salon ori club, societate de binefacere sau adunare oricât de umilă, fără să fie şi un roşcovan. Sunt nişte neghiobi ca vai de ei, şi oricât de nobilă ar fi cauza lor, nn fac decât s-o deservească. Aşadar, pentru a avea o mostri9 spre înţelegerea celorlalţi, i-am reprodus numaidecât chipul aici. Astfel se explică faptul că am scris această istorioară.

DOMNUL JOHN DOUNCE CALCĂ IN STRĂCHINI CU PASIUNEA LUI.

Dacă ar fi să fac o clasificare a societăţii, atunci o categorie de oameni ar trebui neapărat să-i menţionez la rubrica „Holtei bătrâni'1, pentru care ar fi necesară o coloană de dimensiuni uriaşe. Nu pot preciza anume căror pricini se datorează sporul rapid al populaţiei de flăcăi bătrâni. Ar fi un studiu interesant şi bizar dar, cum nu am destul spaţiu spre a-i consacra aici, notez doar faptul că numărul burlacilor a sporit ti'eptat în ultimii câţiva ani şi că astăzi se află într-o creştere alarmantă.

Trecând în revistă acest subiect fără a, intra prea mult în amănunte aş dori să-i subîmpărţesc pe holteii bătrâni în două clase distincte: în holtei de viaţă şi holtei aşezaţi. Holteii de viaţă sunt nişte babalâci pântecoşi care fac pe tinerii – frecventează ziua Quadrant şi Regent Street, iar noaptea teatrele (mai ales cele administrate de doamne), şi care adoptă toate extravaganţele şi nestatornicia flăcăilor, fără a avea scuza că sunt tineri sau lipsiţi de experienţă. Holteii aşezaţi sunt nişte domni robuşti şi în vârstă, curăţei ca înfăţişare, care pot fi văzuţi mereu în aceleaşi birturi, la aceleaşi ore, seară de seară, fumând şi bând cu aceeaşi oameni.

Cândva, exista un mănunchi plăcut de flăcăi bătrâni, nelipsiţi în fiecare noapte dimprejurul unei mese circulare, la Offey, între orele opt jumătate şi unsprezece jumătate. De un timp încoace nu i-am mai văzut. Mai erau, şi după câte ştiu sunt şi astăzi, două specimene splendide, în floarea vârstei, la birtul „Curcubeul* din strada Fleet, stând de obicei în boxa cea mai de lângă foc şi fumând nişte pipe lungi din lemn de cireş care ajungeau până sub masă, cu capătul pe duşumea. Halal holtei bătrâni… graşi, rumeni la chip, cu capul nins… totdeauna prezenţi… faţă în faţă la masă… pufăind şi bând nevoie mare. Cine nu-i ştia, ba unii spuneau chiar că amândoi ar fi nemuritori.

Domnul John Dounce era un bărbat tomnatic din a doua categorie (adică nu nemuritor ci „aşezat1”), fabricant de mănuşi şi bretele, retras din afaceri, văduvoi, locuind cu cele trei fiice – toate copticele şi nemăritate – în strada Cursitor, Chancery Lane. Era un om mărunţel, ca un butoi, rubicond, lătăreţ la chip, pălărie cu boruri largi, haină ajustată pe corp şi avea mersul acela grav, sigur pe sine, întâlnit în general la bărbaţi tomnatici. Punctual ca un ceasornic… gustarea de dimineaţă la nouă… toaleta şi puţin titiritul… o raită pe la birtul, Sir Somebody's Head„… un pahar cu bere şi ziarul… înapoi acasă, plimbare cu fetele… masa de prânz la trei… un pahar cu grog şi pipa… un somnuleţ… ceaiul… o scurtă plimbare… din nou o raită pe la „Sir Somebody's Head”1… splendid soi de om… minunate seri. Se întâlnea cu domnul Harris, papetarul avocaţilor, domnul Jennings, croitorul de robe (doi tinerei drăguţi ca şi el) şi Jones, secretarul unui avocat… băiat de viaţă Jones ăsta… splendidă societate… ce de snoave! şi stăteau acolo în fiecare noapte până hăt, la douăsprezece fără zece, bând rachiu cu apă, fumând pipă, puşi pe taclale şi distrându-se cu un fel de veselie solemnă, deosebit de caracteristică.

Câteodată Jones propunea o escapadă la Drury Lane sau Covent Garden, cu jumătate bilet, să vadă două acte dintr-o piesă de cinci acte ori poate o nouă farsă, vreun balet, la care cei patru se duceau împreună – nu se grăbeau, mai întâi îşi luau în tihnă rachiul îndoit cu apă, şi după ce comandau câte o friptură sau ceva stridii pentru cină, intrau gravi în teatru, se aşezau la parter, după ce mulţimea se potolise, aşa cum fac toţi oamenii aşezaţi şi cum făcuse domnul Dounce încă din tinereţe, cu excepţia vremii când maestrul Betty era în culmea gloriei sale, şi pe atunci domnule… pe atunci… domnul Dounce îşi aducea aminte perfect cum odată, când avusese o zi liberă de la slujbă, s-a înfiinţat la unsprezece dimineaţa la uşa parterului, cu câteva sandvişuri în batistă şi ceva vin într-o sticluţă şi a aşteptat până la şase după-amiază – şi unde mai pui că de căldură şi de oboseală a leşinat înainte de a începe piesa. In halul ăsta a fost luat pe sus şi sc os din sală; l-au dus într-o cabină, domnule, de către cinci dintre cele mai drăguţe femei de pe atunci, domnule, care l-au compătimit pentru situaţia în care se găsea şi i-au administrat întăritoare şi au trimis a doua zi dimineaţă un slujitor negru, de vreun metru optzeci şi doi înălţime, îmbrăcat într-o livrea albastră cu argint, să-i prezinte complimente din partea lor şi să afle cum se simţea, zău, domnule! între acte domnul Dounce, domnul Harris şi domnul Jennings, aveau obiceiul să se ridice în picioare şi să privească prin sală, iar Jones… pe cine nu cunoştea Jones ăsta… toată lumea o cunoştea… făcea semn spre celebra şi eleganta doamnă cutare şi cutare, din lojă şi, când îi auzea numele, domnul Dounce, după ce se pieptăna şi îşi potrivea lavaliera, se uita atent la numita doamnă cutare şi cutare, printr-un binoclu imens şi remarca fie că era o „femeie bine… foarte bine femeie” zău, fie că „mă aşteptam să arate mai acătării, ce zici, Jones?” de la caz la caz. Când începea spectacolul, John Dounce şi ceilalţi holtei tomnatici ardeau de nerăbdare să ştie ce avea să se petreacă pe scenă, iar Jones – afurisit tip, Jones ăsta – făcea în şoaptă unele observaţii critice la urechea domnului John Dounce, pe care John Dounce le transmitea domnului Harris, iar domnul Harris domnului Jennings; apoi tuspatru râdeau până le dădeau lacrimile.

După ce cădea cortina se întorceau împreună, doi câte doi, la fripturi şi stridii şi când ajungeau la al doilea pahar de rachiu îndoit cu apă, Jones – mare pişicher Jones ăsta – se apuca să înşire că a băgat de seamă cum o doamnă cam deocheată, dintr-o lojă de la parter s-a uitat stăruitor la domnul Dotince toată seara, şi cum l-a prins pe domnul Dounce, ori de cite ori acesta credea că nimeni nu-1 priveşte, aruncând la rândul său ocheade înfocate spre doakma cu pricina; la care domnul Harris şi domnul Jennings se porneau pe un râs în hohote, iar John Dounce hohotea mai tare decât toţi, recunoscând, totuşi, că sosise limpid să se ţină şi de aşa ceva, la care domnul Jones avea obiceiul să-l înghiontească şi să-i spună că a fost cam trist la viaţa lui, ceea ce domnul John Dounce, chicotind, încuviinţa, şi după ce domnul Harris şi domnul Jennings optau şi ei pentru ideea că au fost trişti la viaţa lor, se despărţeau în perfectă armonie şi o luau spre casă.

Tainice şi de nepătruns mai sunt verdictele soartei şi căile prin care ajung la îndeplinire! John Dounce dusese această viaţă mai bine de douăzeci de ani, fără dorinţa de a şi-o schimba, fără vreo pornire de diversificare… când întreaga ordine a lucrurilor a fost dintr-o dată răsturnată cu susul în jos, nu de un cutremur sau de alte vicisitudini naturale, cum ar putea fi înclinat să creadă cititorul, ci de simpla acţiune a unei stridii – întocmai aşa s-a întâmplat.

Domnul John Dounce se întorcea într-o noapte de la birtul „Sir Somebody's Head”, îndreptându-se spre locuinţa dumisale din strada ('ursitor – nu cherchelit ci mai degrabă bine dispus, pentru că era ziua de naştere a domnului Jennings şi la cină se înfruptaseră din câteva potârnichi stropite apoi fie ceva pahare în plus, iar Jones avusese mai mult haz ca de obicei – când îi căzură ochii pe o prăvălie de stridii recent deschisă, cu stridii de crescătorie aşezate frumos la vitrină în vase circulare de marmură, alături de nişte butoiaşe cu stridii destinate lorzilor, baronilor, coloneilor şi căpitanilor de pretutindeni pe globul ăsta unde există suflare omenească.

Dedesubtul stridiilor de crescătorie se aflau butoiaşele, iar dinapoia butoiaşelor o doamnă tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, toată în albastru, singură-singurâca – splendidă făptură, ce chip fermecător, ce corp drăguţ! Ar fi greu de spus dacă obrazul îmbujorat al domnului John Dounce, luminat de lampa do gaz pâlpâitoare din vitrina dinaintea căreia zăbovise, a stârnit râsul acestei doamne, ori dacă dintr-o exuberanţă firească ea n-a putut rezista canoanelor rigide pe care societatea le impune. Cert este însă că doamna a zâmbit; apoi şi-a pus un deget pe buze, amintindu-şi brusc cum se cădea să se poarte – în cele din urmă se retrase, cu un soi dc sfială de stridie, în capătul cel mai îndepărtat al tejghelei. Un simţământ de tristeţe puse vârtos stăpânire pe domnul Dounce; rămase locului – doamna în albastru nu făcea nici un semn. Tuşi – dar tot nu venea. Intră în prăvălie.

Vrei să-mi desfaci o stridie, draga mea? spuse domnul John Dounce.

Cum de nu, domnule, răspunse doamna în albastru, zglobiu.

Domnul John Dounce înghiţi o stridie, apoi se uită la tânăra doamnă, mai mâncă una, pe urmă strânse mâna acesteia în timp ce desfăcea pe a treia, şi aşa mai departe, până ce înfulecă o duzină de stridii, de opt gologani bucata, cât ai bate din palme.

Ai mai putea să desfaci încă jumătate duzină, draga mea? întrebă domnul John Dounce.

Am să văd, domnule, ce pot face pentru dumneavoastră, replică tânăra doamnă în albastru şi mai ispititoare ca înainte. Domnul John Dounce mai mâncă jumătate de duzină de stridii, de opt gologani bucata.

Ce zici, draga mea, n-ai putea face rost de un pahar de rachiu îndoit cu apă? glăsui domnul John Dounce după ce-şi isprăvi stridiile, pe un ton care cât colo dezvăluia credinţa lui că ar fi putut.

Să văd, domnule, şi o zbughi pe uşă, afară din prăvălie, pe stradă, cu zulufii ei castanii în vânt, în chipul cel mai încântător, se înapoie apoi trecând sprintenă ca o zvârlugă peste chepengul de deasupra pivniţei de cărbuni, aducând un păhărel cu rachiu îndoit cu apă, din tare domnul John Dounce stărui să bea şi ea, deoarece era o băutură potrivită pentru doamne – cald, tare, dulce şi îndeajuns de mult.

Aşa că tânăra doamnă se aşeză împreună cu domnul John Dounce într-o boxă micuţă, roşie, cu perdea verde; sorbi scurt din rachiu, aruncă o ocheadă scurtă spre domnul John Dounce, apoi întoarse capul şi începu să cocheteze fascinant în fel şi chip, aducându-i aminte domnului John Dounce, vrând nevrând, de prima oară când i-a făcut curte nevestei lui dintâi, fapt care îl făcu să se simtă mai aprins ca oricând. Ca urmare a acestei afecţiuni şi îmboldit de acest simţământ, domnul John Dounce făcu sondaje în privinţa angajamentelor matrimoniale ale tinerei doamne, iar aceasta tăgădui că ar exista vreun astfel de angajament – nu-i putea suferi pe bărbaţi, erau atât de amăgitori. Atunci domnul John Dounce întrebă dacă această învinuire nimicitoare se aplica şi altora, în afară de bărbaţii foarte tineri, la care tânăra doamnă roşi până în vârful urechilor – în cele din urmă întoarse capul şi spuse că domnul John Dounce o făcuse să roşească, de aceea, fireşte, a roşit – iar domnul John Dounce a stat până târziu să-şi bea rachiul. In sfârşit, John Dounce se duse acasă la culcare şi o visă pe prima lui nevastă, po-a doua, pe tânăra doamnă, potârnichi şi stridii, rachiu îndoit cu apă şi legături sentimentale dezinteresate.

A doua zi dimineaţă, John Dounce era cam agitat după rachiul băut în plus noaptea trecută; şi, atât din dorinţa să se răcorească înghiţind vreo stridie, cât şi în scopul de a se convinge că nu cumva rămăsese cu ceva dator tinerei doamne, se duse din nou la prăvălia de stridii. Dacă doamna fusese frumoasă noaptea, ziua era absolut irezistibilă şi din acea clipă avu loc o schimbare în sufletul domnului John Dounce. îşi cumpără butoni de cămaşă, purta un inel în degetul al treilea, citea versuri, plăti un pictor-miniaturist de duzină ca să-i eternizeze o vagă asemănare cu ceea ce se cheamă un chip juvenil, cu o draperie deasupra capului, şase cărţi voluminoase în fundal, iar în depărtare o privelişte deschisă (acesta numea el un portret); se „purta1- în general într-un mod atât de turbulent, îneât cele trei domnişoare Dounco au trebuit să-şi „poarte'1 paşii către o pensiune modestă, căci el făcuse locuinţa de pe strada Cursitor prea furtunoasă ca să mai poată rămâne sub acelaşi acoperământ. Pe scurt, felul lui de comportament, atitudinea lui în toate privinţele era aceea a unui babalâc zănatic insuportabil.

În ce-i priveşte pe vechii lui prieteni, ceilalţi holtei tomnatici de la „Sir Somebody's Head”, s-a îndepărtat de ei treptat-treptat, deoarece chiar şi când se ducea pe acoio, Jones – parşiv tip, Jones ăsta – îl întreba străruitor „pe când o să aibă loc?” sau „dacă avea nevoie de mănuşi?” şi câte şi mai câte alte iscodeli de acelaşi soi – cu care prilej nu numai Harris râdea, ci şi Jennings. Aşa că a rupt-o cu ei şi s-a ataşat doar de doamna tinerică în albastru, de la prăvălia arătoasă de stridii.

Ei, dar acum vine şi morala acestei istorii – pentru că există şi o morală, în sfârşit. Tânăra doamnă de care am pomenit mai sus, după ce a profitat berechet de pe urma afecţiunii domnului John Dounce, nu numai că a refuzat – când lucrurile au ajuns la un deznodământ – să-l ia în serios, dar a şi declarat deschis, folosind pro priile ci vorbe, că „nu l-ar lua sub nici un preţ”. Domnul John Dounce, după ce şi-a pierdut vechii prieteni, după ce s-a înstrăinat de familie şi a ajuns de râsul lumii, a făcut rând pe rând propuneri unei învăţătoare, unei proprietărese cu camere de închiriat, unei tutungerese, unei gospodine şi fiind refuzat direct de fiecare în parte şi de toate laolaltă, a fost acceptat de bucătăreasa lui, cu care trăieşte şi astăzi, sub papucul nevesti-si, sărman monument de melancolie şi jalnică bătrâneţe, pildă vie pentru toţi holteii tomnatici ahtiaţi după fuste.

MODISTA O FACE BOACĂNĂ. POVESTIRE DESPRE AMBIŢIE.

Domnişoara Amelia Martin era palidă, înăltuţă, subţire, de treizeci şi doi de ani – răuvoitorii o socoteau slută, iar rapoartele poliţiei, interesantă. Era modistă şi croitoreasă, trăind din meseria ei, fără să cheltuiască mai mult decât câştiga. Dacă erai o tânără fata-n casă şi aveai nevoie de serviciile domnişoarei Martin, aşa cum aveau nevoie multe tinere fete-n casă, n-aveai decât să te duci seara la numărul patruzeci şi şapte de pe strada Drummond, colţ cu strada George, piaţa Euston, şi după ce-ţi aruncai ochii pe placa de alamă fixată în uşă, cam de treizeci şi cinci centimetri pe patruzeci şi cinci – împodobită cu câte un buton de alamă la cele patru colţuri – purtând inscripţia Miss Martin; modistă şi croitoreasă universală, şi băteai de două ori la uşa care dădea în stradă, cobora domnişoara Martin în persoană, într-o rochie din lână merinos, croită 'lupă ultima modă, cu brăţări fine de catifea neagră şi alte mici podoabe care mai de care mai frumoase.

Dacă domnişoara Martin o cunoştea pe tânăra care i se adresa sau dacă tânăra fusese recomandată de o altă tânără pe care domnişoara Martin o cunoştea, domnişoara Martin o conducea sus în camerele din faţă şi stăteau de vorbă – atât de amabil, atât de tihnit – ca şi cum n-ar fi fost vorba de afaceri, aşa de prietenoasă era. Apoi domnişoara Martin, după ce studia silueta şi, în general, înfăţişarea tinerei la dispoziţia ei, cu vădită admiraţie, spunea ce bine i-ar sta, zău, într-o rochiţă scurtă cu mâned scurte, foarte bogată la poale, cu patru rânduri de volane; tânăra fata-n casă răspunde în termeni care exprimau întreaga ei încuviinţare, cu o virtuoasă indignare la adresa tiraniei „doamnelor” ce nu îngăduie fetelor să poarte mâneci scurte după-amiaza… nu, nimic elegant, nici măcar o pereche de cercei, cerându-le să-şi ascundă capul cu păr cu tot în bonetele alea groaznice. La sfârşitul acestei plângeri, miss Amelia Martin aduce pe departe vorba despre anumite bănuieli sumbre cum că unele cucoane ar fi fost geloase din cauza propriilor lor fiice şi că se vedeau silite să cam ţină în frâu fetele-n casă cu graţiile lor, de teamă ca nu cumva să le-o ia înainte cu măritişul, lucru care nu s-a întâmplat numai o dată – ştia cel puţin două sau trei fete-n casă care s-au căsătorit cu mult mai bine ca stăpânele lor, fără să fie nici ele prea acătării. Apoi tânăra o înştiinţa pe miss Martin, în taină, că una din domnişoarele ei era logodită cu un tânăr şi pe cale să se mărite şi stăpâna nu mai putea de mândrie – dar că nu avea de ce să ţină capul prea sus deoarece băiatul la urma urmelor nu era decât un funcţionăraş. Şi după ce îşi dezvăluiau dispreţul, pe drept cuvânt, în general pentru funcţionari şi pentru funcţionarii logodiţi în special, precum şi excelenta părere despre ele însele şi fiecare despre cealaltă, iar miss Martin şi tânăra fata-n casă îşi urau noapte bună una alteia, într-un chip prietenos dar cu o desăvârşită cuviinţă – una se ducea la „locul unde lucra” cealaltă în odaia ei de la etajul doi.

Nu se poate spune cât timp domnişoara Amelia Martin ar fi dus aşa viaţa asta – cât de puternice legături ar fi avut cu fetele în casă, sau la cât s-ar fi ridicat până la urmă drepturile cuvenite artei ei din câştigurile lor săptămânale – dacă un lanţ întreg de împrejurări neprevăzute nu i-ar fi îndreptat gândurile către o sferă de acţiune foarte diferită ele aceea de croitoreasă ori modistă.

O prietenă de-a domnişoarei Martin, care de multă vreme se afla în relaţii de amiciţie cu un pictor ornamentist şi decorator ambulant, consimţi în cele din urmă (pentru că i se ceruse să se hotărască o dată) să fixeze ziua când avea să-l facă pe numitul pictor un soţ fericit. Într-o luni se stabilise celebrarea căsătoriei şi domnişoara Amelia Martin fusese invitată, printre alţii, să onoreze masa de nuntă eu prezenţa ei. A fost o petrecere fermecătoare în localitatea Somers Tovvn, un salon frontal dintr-un apartament. Pictorul ornamentist şi decorator ambulant luase casa – nu o odaie închiriată, nici vorbă de aşa ceva, ci o casă cu patru odăi frumoase şi o bucătărie micuţă, delicioasă, la capătul coridorului, lucrul cel mai la îndemâna din lume, pentru că domnişoarele de onoare puteau sta în salonul din faţă şi întâmpina oaspeţii, iar apoi să se repeadă în goană până la micuţa bucătărie să se uite în tingiri cum merg budinca şi rasolul de porc, şi pc urmă ţuşti înapoi în salon, cit se poate de lesnicios şi comod. Dar să fi văzut salonul! Covor frumos de Kidderminster – şase scaune băiţuite, nounouţe, cu fund de trestie, cite trei pahare de vin şi o stacană de fiecare parte a mesei – o ţărăncuţă şi un ţărănuş pe poliţa căminului: fata sare un pârleaz, băiatul scuipă în palme ca să apuce coada unei furci – la ferestre perdele lungi, albe, din muselină – pe scurt, totul cit se pcate de atrăgător.

Apoi, masa! Friptură de pulpă de berbec, în capul mesei, rasol de pulpă de berbec la celălalt capăt, pasăre şi jambon de porc în mijloc, stacane cu bere Porter în colţuri; piper,. muştar şi oţet în centru! garnitură de legume – budincă de prune, plăcintă de mere, şi tarte cu nemiluita – ca să nu mai vorbim de brânzeturi, de salate de ţelină şi de lăptucă şi câte şi mai câte. Dar comesenii! Chiar miss Amelia Martin a declarat mai apoi că deşi auzise multe despre pictorul decorator ambulant n-ar fi crezut că este nici pe jumătate atât de gentil. A fost şi taică-su, ce om hazliu! dar maică-sa, cumsecade bătrâna… şi soră-sa, fermecătoare fată… şi frate-su, ce tânăr cu înfăţişare virilă… ce oebi! Dar chiar şi aceştia nu erau nimic în comparaţie cu prietenii lui muzicienii, domnul şi doamna Jennings Rodolph de la White C'onduit, cu care pictorul ornamentist ambulant avusese baftă să se împrietenească pe când fusese angajat pentru decorarea sălii de concert din acea nobilă instituţie. Să-i fi auzit cântând separat, părea ceva divin, dar când ajungeau la duetul tragic „Pungaş roşcat, păzea!” era, aşa cum a remarcat miss Martin pe urmă, „zguduitor”. Şi de ce (după cum a observat domnul Jennings Rodolph), de ce nu fuseseră angajaţi la unul din teatrele cu notorietate?) Dacă i s-ar fi spus că vocile lor nu erau îndeajuns de puternice ca să umple sala, singurul lui răspuns ar fi fost că pariază pe orice că e în stare să umple piaţa Russel – declaraţie pe care comesenii, după ce ascultaseră duetul, o încuviinţară pe de-a-ntregul, aşa că toţi au recunoscut că erau ruşinos nedreptăţiţi; amândoi, domnul şi doamna Jennings Rodolph, au spus că fuseseră nedreptăţiţi în chip ruşinos. Domnul Jennings Rodolph părea foarte grav şi susţinea că ştie cine erau vrăjmaşii lui de moarte, dar că mai bine ar băga de seamă până unde puteau merge, căci de l-or călca prea mult pe coadă… încă nu se hotărâse dacă să prezinte cazul în Parlament. Toţi erau de acord că „aşa le-ar trebui şi că s-ar fi cuvenit ca astfel de oameni să slujească drept exemplu.” Domnul Jennings Rodolph a spus că are să se mai gândească la asta.