Căile teologiei ruse

IV
Schisma
Kostomarov³⁴² a notat că „schisma a vânat tradiţia şi a încercat să adere la ea cât mai aproape posibil; totuşi schisma nu a fost un fenomen, nici vechea viaţă.” În aceasta constă paradoxul fatal al schismei: ea nu cuprindea trecutul, ci visa la Vechea Rusie. Schisma reprezintă o plângere a unui vis nerealizat şi irealizabil. „Vechiul credincios” [starover] este un tip duhovnicesc.

Diviziunea şi ruptura constituie schisma. Născut în deziluzie, a trăit şi a fost hrănită de acest sentiment al pierderii şi al lipsei, nu de sentimente de putere şi posesie. Posesia a nimic, pierderea a toate, schisma, mai mult din nostalgie şi tortură decât cu rutină şi obicei, nu putea decât să aştepte şi să înseteze, să scape şi să fugă. Schima a fost excesiv de visătoare şi de aici atracţia ei pentru decadenţii ruşi neoromantici.

Schima, plină de memorii şi premoniţii, avea un trecut şi un viitor dar era fără prezent. Pentru „floarea lor albastră” [goluboi tzvetok]³⁴³ vechii credincioşi au posedat semi-legendarul Oraş Invizibil de Kitezh.³⁴⁴ Tăria schismei nu a izbugnit din sol ci din voinţă; nu din stagnare ci din extaz. Schisma marchează primul paroxism al lipsei de înrădăcinare a Rusiei, ruptură a conciliarităţii, [sobornost] şi exod din istorie.

Nota cheie şi secretul Schismei ruseşti nu a fost „ritualul” ci Antihristul şi astfel poate fi numită o utopie socio-apocaliptică. Tot înţelesul şi patosul primei opoziţii schismatice stă în sublinierea intuiţiei apocaliptice („vremea se apropie”), mai mult decât orice ataşare „oarbă” faţă de diferite ritualuri sau detalii apetisante ale obiceiului. Prima generaţie de raskolouchiteiei [„învăţători schismatici”] a trăit în atmosfera viziunilor, semnelor şi premoniţiilor, a miracolelor, profeţiilor şi iluziilor. Aceşti oameni erau plini de extaz sau posedaţi, mai mult decât pedanţi: „am văzut că era ca şi cum iarna era a minţii ce v-a să vină; inimile noastre au îngheţat şi mădularele noastre tremurau.” (Avacum). Trebuie să citim numai cuvintele lui Avacum, pline de emoţie: „ce Hristos este aceasta? Nu este clar; numai hoarde de demoni.” Nu numai Avacum a fost cel care a simţit că Biserica lui Nicon a devenit o ceată de tâlhari. O astfel de mentalitate a devenit universală în schismă: „centrul este lipsit de sens, jertfa abominabilă.”

Schisma, o izbugnire de ostilitate socio-politică şi opoziţie, a fost o mişcare socială, dar una derivată din conştiinţa de sine religioasă. Este tocmai percepţia apocaliptică a ceea ce a avut loc ceea ce explică înstrăinarea rapidă şi decisivă între schismatici. „Fanatism în panică” ar fi definiţia lui Kliuchevschi, dar era panică în faţa „ultimei apostazii.”

Cum s-a creat şi dezvoltat o astfel de dispoziţie? Ce a inspirat şi a justificat diagnoza lipsită de deznădejde a „Bisericii prezentă nu este o Biserică; Sfintele Taine nu sunt taine; Botezul nu este botez; Scripturile sunt o seducţie; învăţătura este falsă şi toate sunt noroade şi lipsite de evlavie?” Rozanov³⁴⁵ a scris că Tipicul³⁴⁶ mântuirii oferă taina Schismei, nervul central şi o sete torturantă.” Nu ar fi mai uşor să spunem: „mântuirea este tipicul?” Nu numai că tipicul este o carte necesară şi voită pentru mântuire, ci pentru că mântuirea este un tipic, adică un ritm şi o ordine sacră, rit sau ritual, un ritual al vieţii, frumuseţea vizibilă a bunăstării obiceiului. Planul religios înlocuieşte presupunerea primară şi sursa lipsei de încântare a vechiului credincios.

Schisma visa la un Oraş pământesc actual: o utopie şi un hiliasm teocratic. Se spera că visul a fost deja împlinit şi că „împărăţia lui Dumnezeu” a fost realizată în statul moscovit. În est sunt patru patriarhi, dar singurul ţar ortodox este în Moscova.³⁴⁷ Dar acum şi aşteptările lui au fost înşelate şi cutremurate. „Apostazia” lui Nicon nu a perturbat pe Vechii Credincioşi la fel de mult cât a perturbat apostazia ţarului, care în opinia lor a împărţit o lipsă de nădejde finală apocaliptică faţă de tot conflictul.

În acest moment nu exista nici un ţar. A mai rămas un singur ţar ortodox pe pământ şi el nu era conştient, ereticii vestici, la fel ca norii întunecaţi, au împrăştiat acest soare creştin. Nu arată aceasta că înşelăciunea lui Antihrist îşi arată masca?³⁴⁸

Istoria a ajuns la final. Mai precis, istoria sacră a ajuns la final; a încetat a mai fii sacră şi a devenit fără har. De aici lumea părea goală, abandonată, uitată de Dumnezeu şi v-a rămâne aşa. Ar fi trebuit să ne retragem din istorie în slăbăticie. Răul a triumfat în istorie. Adevărul s-a retras în cerurile strălucite, în timp ce Sfânta Împărăţie a devenit împărţia lui Antihrist.

O dezbatere publică despre Antihrist a fost prezentată la izbugnirea schismei. Unii au detectat imediat venirea lui Antihrist în Nicon sau în ţar. Aţii au fost mult mai precauţi. „Ei îi fac lucrarea chiar şi acum, dar ultimul diavol nu a venit deja.” (Avacum). La finele secolului învăţătura despre un Antihrist „mental” sau duhovnicesc s-a stabilit. Antihristul a venit, dar el şi-a exercitat conducerea invizibil. Nici o venire vizibilă nu v-a avea loc în viitor. Antihristul este o persoană simbolică nu una „reală.” Scriptura trebuie interpretată ca o taină. „Când tainele ascunse sunt discutate, taina trebuie înţeleasă cu mintea şi nu cu simţurile.” O nouă mărturie este prezentă. Antihristul se descoperă în Biserică. „Cu impietate pătrude acum în potir şi este proclamat Dumnezeu şi Miel!”³⁴⁹

Totuşi diagnoza, „apropierea ultimei apostazii” nu s-a schimbat. Ruptura din preoţia Bisericii lui Nicon, încetarea tainelor, diminuarea harului au slujit ca prima concluzie pentru o astfel de diagnoză. Ruptura preoţiei din cauza ucenicilor lui Nicon a însemnat un sfârşit al preoţiei în general, chiar şi între aderenţii Schismei. Nici o sursă nu putea „reînvia” acest har diseminat. O „preoţie fugitivă” [begstvuiushchee sviashchentsvo] nu a rezolvat problema, în timp ce curăţia rituală luată de „preoţi fugitivi” a implicat că o preoţie genuină şi neepuizată exista între ucenicii lui Nicon. Neînţelegerile şi dezbaterile despre preoţie s-au dezvoltat destul de timpuriu în schismă. Destul de repede „preoţia” [popovschi] şi „lipsa de preoţie” [bezpopovschi] s-a divizat şi împărţit.³⁵⁰

Segmentul lipsit de preoţie a fost magistral. Compromisurile şi concesiunile nu erau atât de semnificative şi numai cei lipisţi de preoţie îşi duceau ideile la o concluzie logică. Preoţia s-a finalizat odată cu venirea lui Antihrist. Harul s-a retras din lume şi Biserica pământească a intrat într-o altă formă de existenţă: lipsa de preoţie şi taine, preoţia nu a fost negată, dar diagnoza eshatologică a înştiinţat taina sau catastrofa că preoţia se retrăgea. Nu toţi au acceptata această concluzie. Estimaţii variate au fost făcute despre nivelul lipsei de har. În cele din urmă, dacă era necesar, chiar şi laicii puteau boteza (şi „reboteza” sau „corecta”) dar putea fi botezul completat fără ungere? În orice caz, Euharistia era imposibilă: „după calculele teologice, împlinirea celor 666 de ani, sacrificiul şi taina erau luate. Mărturisirea era cu greu neposibilă. Din moment ce nimeni nu putea oferii iertare, era mai prudent să se aşeze pentru iertare mutuală. Căsătoria a generat în mod special dispute violente. Mai putea căsătoria să fie permisă ca o „taină?” Era o căsătorie curată sau un pat curat posibil fără binecuvântarea preotului? Mai mult, se mai putea cineva căsătorii în timpul acestor zile cumplite ale lui Antihrist, în timp ce se potrivea mai mult să fim cu aceste fecioare înţelepte? Decizia „anticăsătorie” a avut o anumită consistenţă şi viabilitate. O problemă mult mai generală s-a ridicat despre dacă liturghia putea fi făcută fără preoţi. Era permisibilă în caz de necesitate ca laici nehirotoniţi şi monahi să îndeplinească sau să consume anumite taine? Cum să procedăm? Putea liturghia să fie săvârşită de laici nehirotoniţi în virtutea unei preoţii „duhovniceşti”? Sau era mai potrivit ne plecăm şi să fim reconciliaţi faptului că harul a dispărut?

Aşa numita mişcare „negativistă” [netovshchina], acel maximalism al respingerii apocaliptice, a oferit cea mai extremă concluzie: harul a fost retras complet şi deplin. Prin urmare, nu numai că tainele nu pot fi îndeplinite, dar sfânta liturghie ca întreg nu putea fi condusă în conformitate cu manualele de slujbă. Rugăciunea orală şi chiar respiraţia erau nepotrivite, căci totul, inclusiv apa care curge a fost profanată. Mântuirea nu mai venea prin har sau credinţă, prin nădejde şi plângere. Lacrimile au fost înlocuite cu comuniunea.

Schisma a creat o nouă antinomie. Odată ce harul s-a retras, totul depindea de om, de lucrări sau mulţumire. Groaza eshatologică şi frica apocaliptică au devenit în curând transformate într-un fel de umanism, o bazare de sine sau pelaghianism practic.³⁵¹ Ritualul a primit o importanţă deosebită în timpul acestei mişcări excepţionale de retragere. Numai obiceiul şi ritualul au rămas atunci când harul a plecat şi tainele şi-au pierdut potenţa. Totul a devenit dependent de fapte, căci numai ele sunt posibile. Participarea neaşteptată a Vechilor Credincioşi în afacerile lumeşti, zelul lor pentru obicei (ca un experiment în mântuire prin relicvele vieţii tradiţionale) derivă din necesitatea dependenţei de fapte. Schisma şi-a făcut pacea odată cu dispariţia harului numai ca să strângă la un ritual cu o mai mare încăpăţânare şi frenezie. Harul a fost diminuat şi epuizat. Făcând aşa, Schisma s-a trădat pe sine, punând mai mare preţ pe taină şi pe valoarea ei. A îndura viaţa fără har a fost mai uşor decât a îndura un nou ritual. Schisma a ataşat o anumită valoare primară independentă pe „slujire” şi pe „rânduială.” Chiar şi în lupta cu Antihrist, disensioniştii au încercat să organizeze o societate ideală, deşi s-au ridicat anumite îndoieli despre posibilitatea de a face acest lucru în zilele apostaziei din urmă. Schisma s-a îndreptat spre sălbăticie, ieşind din istorie şi aşezându-se dincolo de frontierele ei. „Căci Dumnezeu locuieşte numai în sălbăticie şi locuri retrase; aici şi-a îndreptat faţa Sa.”

Schisma s-a organizat ca o mănăstire, ca şi „comunităţi” şi „locuri în deşert” şi a încercat să fie o mănăstire finală sau refugiu în mijlocul unei lumi corupte şi pieritore. Experimentul Vyg – Tebaida şi „utopia evlavioasă a Schismei” – este cât se poate de caracteristică. Comunitatea din Vyg a fost construită de a doua generaţie de Vechi Credincioşi pe baza principiului comuniunii stricte (astfel ca nimeni să nu aibă un ban pe cont propriu) şi în dispoziţia concentrării eshatologice: „nu vă îngrijiţi de cele pământeşti, căci Domnul este aproape de porţi.” Această comunitate reprezintă probabil cel mai înalt punct din istoria schismei.

Pentru această sălbăticie Vyg predicatorii au vorbit, platoni înţelepţi au ieşit afară, au apărut demosteni măreţi, s-au găsit oameni plăcuţi ca Socrate şi au fost descoperiţi oameni bravi ca Ahile.³⁵²

Comunitatea Vyg nu a fost un simplu centru comercial sau industrial (Petru cel Mare a pus mare preţ pe munca celor care s-au aşezat la Vyg şi la minele din Poveneţ şi Oloneţ). „Adunarea sălbăticiei” Vyg a fost de fapt un mare centru cultural, în special în timpul vremii lui Andrei Denisov, care este descris ca „deştept şi dulce în cuvânt” şi în mod sigur cel mai sofisticat şi mai culturalizat dintre toţi scriitorii şi teologii din primii ani ai Schismei. Denisov³⁵³ a fost preocupat de Apocalipsă.³⁵⁴ Totuşi nu şi-a pierdut claritatea gândirii şi în el se poate detecta un mare temperament intelectual. Denisov nu a fost destul de bine citit; dar el trebuie recunoscut ca teolog. Pomorskeie otvety [Replici către locuitorii de pe mal] este o lucrare teologică inteligentă. Vyg a posedat o bibliotecă minunată unde vechii credincioşi studiau Scripturile, Părinţii şi „ştiinţele literare.” Andrei Denisov a „înlocuit filosofia şi teoria lui Ramon Lull” (o carte destul de populară judecând după numărul de copii care au fost păstrate).³⁵⁵ Este interesant că fraţii Denisov, Andrei şi Semen, s-au pus ca să relucreze Marele compendiu de citire sau Menologul [Velikie chet’ minei]³⁵⁶ ca şi o contrabalanţă la muncile aghiografice ale lui Dimitrie de Rostov, care a împtrumutat mult din cărţile occidentale.³⁵⁷ Cărturarii Vyg au lucrat la cărţi liturgice. Vyg a găzduit ateliere pentru pictat icoane şi alte magazine. Suntem puţin justificaţi când vorbim despre „o ignoranţă crasă” între Vechii Credincioşi Vyg. Comunitatea lor era un centru în sălbăticie. Totuşi, Vyg a fost un refugiu, unde membrii puteau fi ascunşi pentru ură şi puteau trăii într-o aşteptare neliniştită până la cel din urmă moment. Toate afacerile lor şi tot „patosul religios democratic” a derivat din acest sens de a abandon al lumii. În absenţa harului, vechii credincioşi ştiu că depindeau de sine şi erau bazaţi de încrederea de sine. Vechii Credincioşi Vyg au plecat din istorie liniştit.

„Noua cale descoperită pentru morţi suicidale” a slujit ca o altă scăpare mult mai violentă. Predica în favoarea sinuciderii a combinat câteva motive: mortificare ascetică (cum ar fi de exmplu flagelanţii, [zapoşchevshi], „frica de ispita lui Antihrist,” idea unui botez prin foc („toţi cer un al doilea botez neprofanat prin foc,” după cum relatează Tiumen preotului Damian, 1679).³⁵⁸ O astfel de predică inovativă a produs oroare şi neînţelegere între mulţi vechi credincioşi. Totuşi, Avacum a lăudat primele sinucideri prin foc când a spus „binecuvânată este această dorinţă a Domnului”. Autoritatea lui a fost citată constant. „Noţiunea de moarte sinucigaşă a fost pentru prima dată expusă de ucenicii lui Kapiton. Astfel de oameni au conceput această practică rea a jertfirii între Viaznichi şi Ponizoev.” (Eufrosin) a fost un fanatic crud care a ţinut posturi riguroase şi purta lanţuri. În 1665 s-a poruncit o investigaţie cu privire la „fanatism” şi pungăşie. Ucenicii lui şi „postitorii,” cunoscuţi ca şi „eremiţi lipsiţi de Dumnezeu” [Bogomerzkie pustynniki] şi-au continuat practicile lor fanatice. Predica în favoarea postului până la moarte a început în condiţiile ridicate din flagelarea şi fanatismul ascetic.

S-au avansat alte argumente. Vasile Hirsute (Volosaty), încunoştinţat ca şi „legislator al sinuciderilor,” nu a predicat mărturisirea sau pocăinţa, dar a încredinţat toate lucrurile focului: curăţiţi-vă de toate păcatele prin foc şi postire, fiind botezaţi cu un adevărat botez.” El nu a predicat mesajul în izolare. Un anumit preot numit Alexandrişche a insistat că „în această epocă Hristos este lipsit de milă; El nu îi v-a primii pe cei ca voi fără pocăinţă.” Un străin sub numele de Vavila³⁵⁹ aparţinea primilor „capitoni.” Via rusă [vinograd rossiiski] îl descrie ca un om „de o rasă străină; de credinţă luterană împlinită în toate artele, care a studiat mai mulţi ani în Academia din Paris ştia mai multe limbii şi cum să vorbească elocvent.”³⁶⁰ Vavila a venit în Rusia în 1630 s-a convertit la ortodoxie, „dovedindu-se a fi un diamant cu o mare îndurare.” Nu a fost atât de important că în entuziasmul lor unii eremiţi lipsiţi de Dumnezeu s-au decis să se sinucidă. Mai important este că multe strate din mişcarea vechilor credincioşi s-au deşteptat în curând cu privire la ideilor lor fanatice. Această „boală purtătoare de moarte” a devenit rapid în curând ceva care se apropia de o epidemie mistică, un sentiment al unei terori apocaliptice şi lipsă de nădejde. „Moartea, numai moartea ne poate mântuii.” Comunitatea din Vyg a fost întemeiată de ucenicii care se jertfeau se sine şi de locuitorii dimprejurul malurilor Mării Albe.

Sentimentul de înstrăinare şi închidere de sine în întregime a constituit Schisma, care a căutat excludere din viaţă şi din istorie. Schisma şi-a tăiat legăturile, dorind să scape, cu scopul de a se întoarce la tradiţie şi la o existenţă mai deplină, dar ca o ruptură apocaliptică şi ca seducţie. Schisma a fost o boală duhovnicească gravă. A fost sensul unei posesiuni. Orizontul Vechilor Credincioşi era îngust: schisma a devenit un donatism rus.³⁶¹