Clive Cussler



Yüklə 1,85 Mb.
səhifə25/38
tarix07.01.2019
ölçüsü1,85 Mb.
#91706
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   38

— Ţine-l bine, i-a spus Pitt cu un surâs crispat. Doar nu vrei să mai suim o dată.

Mai bine mor, a spus Giordino, făcându-şi curaj. A continuat operaţiunea de tăiere vreme de zece minute, după care Pitt i-a luat locul.

Le-a trebuit o oră să taie o deschizătură suficient de largă pentru a se strecura prin ea. După ce au trecut de plasa de sârmă care obliterase lumina din exterior, Pitt a rămas aproape orbit de razele soarelui care l-au învăluit. Punându-şi ochelarii ca să reducă strălucirea dureroasă pentru ochii obişnuiţi cu beznă, s-a trezit într-o încăpere circulară, ai cărei pereţi erau din sticlă de la podea şi până în tavan.

În timp ce Giordino se chinuia să treacă prin gaură, Pitt a dat ocol încăperii cu pereţi din sticlă şi a văzut priveliştea panoramică impresionantă a unui lac uriaş şi a câtorva insule.

— Unde am ieşit? A întrebat Giordino.

Pitt s-a răsucit şi l-a privit cu o expresie amuzată.

— N-o să-ţi vină a crede, dar suntem în vârful unui far.

— Far! A exclamat Sandecker, când Pitt i-a descris locul în care ajunseseră. Glasul lui trăda bucuria că Pitt şi Giordino erau în viaţă şi teferi.

— Da, domnule, a insistat Pitt. Specter l-a construit ca pe un vestigiu.

— Vestigiu? Cum adică?

— Adică l-a făcut să arate precum ruinele unui vechi castel sau cine ştie ce construcţie istorică, i-a explicat Gunn.

Sandecker s-a aplecat asupra microfonului.

— Spuneţi că acest far a fost ridicat pentru a masca puţul de ventilaţie ce se ridică din tunel, da?

— Întocmai, a confirmat Pitt.

Sandecker a răsucit între degete unul dintre trabucurile care îi aduseseră faima.

— Povestea asta pare fantastică.

— Dar adevărată până la ultimul amănunt, a zis Pitt.

— Un utilaj de forat tuneluri care poate înainta 1,5 kilometri pe zi prin rocă?

— Doar aşa se explică modul în care Specter a reuşit să excaveze patru tuneluri, fiecare de câte aproape 240 de kilometri, în numai patru ani.

— Iar dacă nu e vorba de o cale ferată, la ce vor servi tunelurile? A întrebat Gunn.

— Nu putem decât să emitem ipoteze. Pompele de la capetele tunelurilor sugerează că vor fi folosite ca să elimine apa, dar asta pare absurd.

— Am înregistrat raportul vostru, i-a informat Sandecker şi i-l voi da lui Yaeger, pentru a găsi posibile utilizări ale construcţiei până când sosiţi voi pentru a efectua o analiză mai cuprinzătoare.

— Am şi nişte fotografii făcute cu o cameră digitală.

— Foarte bine, avem nevoie de orice dovezi pe care ni le puteţi pune la dispoziţie.

— Dirk? A spus Gunn.

— Da, Rudi.

— V-am identificat poziţia la 46 de km de San Carlos. O să trimit un elicopter. Va ajunge deasupra farului în care vă aflaţi peste două ore.

— Abia aşteptăm să ne spălăm şi să mâncăm ceva omeneşte.

— N-avem vreme de mofturi, l-a pus Sandecker la punct. Aparatul vă va duce direct la aeroportul din Managua, unde vă va aştepta un supersonic NUMA. Vă spălaţi şi mâncaţi după ce sosiţi aici.

— Vă purtaţi cam dur cu noi, domnule amiral.

— Poate înveţi şi tu ceva, a zis Sandecker, cu un surâs atotcunoscător. Într-o bună zi s-ar putea să stai pe fotoliul ăsta.

În clipa în care a întrerupt legătura, Pitt nu a ştiut cum să interpreteze insinuarea lui Sandecker. S-a aşezat alături de Giordino, care moţăia şi s-a simţit nu tocmai încântat că era nevoit să-şi anunţe prietenul că trebuia să mai aştepte până va avea ceva de mâncare în faţă.

Capitolul 31

După ce a încheiat discuţia cu Pitt, Sandecker a aşteptat cu răbdare până când Gunn a aranjat ca un elicopter să îl recupereze pe directorul de proiecte speciale de la farul ce mască puţul de aeraj. Apoi au ieşit din biroul amiralului şi au coborât un etaj până la sala de şedinţe, unde Sandecker organizase o întâlnire pentru a discuta despre descoperirile făcute pe bancul Navidad.

Hiram Yaeger, Dirk şi Summer Pitt, precum şi St. Julien Perlmutter erau aşezaţi la uriaşa masă ovală din lemn de tec care amintea de puntea unei nave. Apoi, lângă Summer a luat loc doctorul John Wesley Chisholm, profesor de istorie antică la Universitatea Pennsylvania, un om cu o înfăţişare ce nu impresiona prin nimic. Era de greutate şi înălţime medie. Părul castaniu se armoniza cu ochii căprui. Însă personalitatea sa nu era deloc obişnuită. Zâmbea permanent şi era extrem de curtenitor şi de prietenos. Iar inteligenţa lui ieşea din tipare.

Toţi l-au ascultat cu o atenţie deplină pe doctorul Elsworth Boyd, care, stând lângă un monitor de dimensiuni mari pe care a apărut un montaj cu fotografii, le-a ţinut o prelegere despre artefactele şi imaginile cioplite în piatră recuperate şi înregistrate pe bancul Navidad. Concluzia care se închega era atât de şocantă, de incredibilă, încât toţi cei prezenţi la masa aceea au rămas muţi de uimire cât timp Boyd a prezentat artefactele, vechimea şi originea lor. Şi încă nu ajunsese la desenele zgâriate de pe ziduri.

Boyd, un bărbat mlădios, cu corp de acrobat, musculos şi agil, plin de vigoare, trecut puţin de patruzeci de ani, stătea drept, dându-şi din când în când la o parte câte o şuviţă de păr blond spre roşcat care îi alunecă pe frunte şi îi privea pe ascultătorii săi fascinaţi cu ochi cenuşii ca aripa unei porumbiţe sălbatice. Profesor emerit de istorie clasică la Trinity College, Dublin, el îşi dedicase toate eforturile studierii istoriei vechi a celţilor. Publicase numeroase cărţi privind toate aspectele complexei societăţi celte. Când fusese invitat de amiralul Sandecker să vină la Washington pentru a studia artefactele puse la conservat, îşi rezervase loc în primul avion care părăsea Dublinul. După ce a văzut cu ochii lui toate relicvele recuperate şi un montaj foto al imaginilor cioplite de pe ziduri, a fost cât se poate de şocat.

La început, a refuzat să creadă că obiectele pe care le avea în faţa ochilor nu erau nişte falsuri realizate cu mare măiestrie, dar, după ce le-a examinat aproape două zile, s-a convins de autenticitatea lor.

Summer a simţit un fior de emoţie ascultând concentrată fiecare cuvânt rostit de Boyd, în timp ce transcria totul cu o viteză uimitoare pe un carneţel, folosindu-se de artă de mult uitată a stenodactilografiei.

— Spre deosebire de egipteni, greci şi romani, explica Boyd, celţii au fost relativ ignoraţi de majoritatea istoricilor, în ciuda faptului că au fost fundamentul civilizaţiei occidentale. O mare parte a moştenirii noastre – tradiţii religioase, politice, sociale şi literare – provin din cultura celtă. Vorbim aici şi de industrie, fiindcă ei au fost primii care au produs bronz şi apoi fier.

— Şi atunci de ce nu cunoaştem mai multe despre influenţa celtă? A întrebat Sandecker.

Boyd a râs.

— Aici e buba. În urmă cu trei mii de ani, celţii îşi comunicau informaţiile, bârfele şi cunoştinţele pe cale orală. Ritualurile, obiceiurile şi etica lor s-au transmis de-a lungul generaţiilor doar prin viu grai. Abia în secolul al VIII-lea d. Hr. au început să folosească scrisul. Mult mai târziu, când a ajuns să domine întreaga Europă, Roma i-a considerat barbari. Iar puţinele mărturii scrise despre celţi ce ne-au rămas de la romani nu sunt deloc măgulitoare.

— Cu toate acestea, au fost foarte inventivi, a adăugat Perlmutter.

— În ciuda a ceea ce crede mai toată lumea, celţii erau mai avansaţi decât grecii în multe domenii. Rămăseseră cumva în urmă în ceea e privea limba scrisă şi arhitectura complicată. În realitate, cultura şi civilizaţia lor sunt cu câteva sute de ani mai vechi decât ale grecilor.

Yaeger s-a aplecat în faţă şi a spus:

— Rezultatele procesului de datare a obiectelor găsite pe care l-ai citat se potrivesc cu cele obţinute de mine pe computer?

— În mare, da, i-a răspuns Boyd, dacă facem abstracţie de o eroare de 100 de ani în plus sau în minus. Pe de altă parte, cred că pictogramele sunt un mijloc excelent de a calcula vârsta Naviniei.

— Îmi place cum sună acest nume, a spus Summer şi a zâmbit. Boyd a apăsat pe un buton al telecomenzii şi pe monitorul uriaş, al cărui ecran se întindea pe tot peretele sălii de şedinţă, a apărut o imagine. Era o privire de ansamblu, tridimensională, asupra edificiului scufundat, aşa cum trebuia să fi arătat când fusese construit.

— Interesant este, a continuat Boyd, că edificiul nu a fost doar locuinţa unei femei de rang înalt, poate o regină de trib sau o înaltă preoteasă, ci a devenit şi mormântul ei.

— Când spui „înaltă preoteasă”, a intervenit Summer, ai în vedere religia druidică?

— Da, druidică, i-a răspuns Boyd, întărindu-şi spusele cu un gest din cap. Designul foarte minuţios al ornamentelor ei din aur arată că probabil a deţinut o poziţie superioară în lumea sacră a druidismului celt. Extrem de revelatoare este cuirasa din bronz a armurii. Se mai cunoaşte doar una care să fi aparţinut unei femei, iar data confecţionării aceleia a fost stabilită undeva între secolele al VIII-lea şi al XI-lea d. Hr. Se poate ca femeia să fi participat la vreo bătălie. Cât a fost în viaţă a fost probabil venerată ca zeiţă.

— O zeiţă în viaţă, a spus încet Summer. Cred că a dus o viaţă fascinantă.

— Mai există un aspect interesant, a spus Boyd şi a scos o fotografie ce înfăţişa picioarele patului funerar, cu imaginea stilizată a unui cal sculptat în piatră. Denumit Calul Alb din Uffington, a fost sculptat într-un deal calcaros din Berkshire, Anglia, în secolul I d. Hr. O reprezintă pe Epona, zeiţa cailor la celţi. A fost venerată în întreaga lume a celţilor şi apoi în Galia.

Summer a examinat imaginea calului.

— Crezi că zeiţa noastră a fost Epona? Boyd a clătinat din cap.

— Nu, nu cred. Epona a fost venerată ca zeiţă a cailor, a măgarilor şi a boilor pe vremea ocupaţiei romane. Se crede că înainte cu o mie de ani a fost poate o zeiţă a frumuseţii şi a fertilităţii, având puterea de a arunca farmece asupra bărbaţilor.

— Aş vrea să am şi eu o asemenea putere, a zis Summer râzând.

— Ce anume a dus la dispariţia druizilor? A întrebat Dirk.

— Pe măsură ce a prins rădăcini şi s-a răspândit în întreaga Europă, creştinismul a luat în derâdere religia celtă, considerând-o păgână. Femeilor nu li se acorda respectul pe care îl avuseseră pe vremea druizilor. Capii bisericii nu puteau îngădui nici o rezistenţă sau răzvrătire împotriva autorităţii deţinute de bărbaţi. Romanii au declanşat o adevărată cruciadă pentru a sugruma religia druidă. Druidele au fost categorisite drept vrăjitoare. Femeile cu anumite puteri s-au văzut aruncate în tagma reprezentanţilor răului, care se însoţeau cu diavolul. Căpeteniile femei au devenit ţinta persecuţiilor, fiind doborâte din poziţia de zeiţe-mamă şi ajungând sub dominaţia bărbaţilor.

Gunn asculta cu sfinţenie fiecare cuvânt rostit de Boyd.

— Păi şi romanii credeau în zei păgâni. De ce au ţinut atât de mult să îi şteargă pe druizi de pe faţa pământului?

— Pentru că îi considerau potenţiali revoltaţi împotriva Romei. Şi, pe de altă parte, erau dezgustaţi de sălbăticia ritualurilor druide.

— Şi cum se manifesta această sălbăticie? A întrebat Sandecker.

— La început, druizii au iniţiat sacrificii umane. Se afirmă că acest cult păgân nu cunoştea limite în ceea ce privea barbaria. Sacrificiile sângeroase nu reprezentau un lucru ieşit din comun. O altă legendă cu o proastă reputaţie privea pe „bărbatul-răchită”. Romanii au descris situaţii în care oamenii, atât bărbaţi, cât şi femei, condamnaţi la moarte erau puşi în cuşti uriaşe, împletite din stuf şi arşi de vii.

Summer l-a privit neîncrezătoare.

— Chiar participau druidele la asemenea ritualuri barbare? Boyd a făcut un gest echivoc din umeri.

— Nu putem decât presupune că ele participau alături de druizi la aceste ritualuri.

— Asta ne readuce la întrebarea pe care ne-am pus-o de o sută de ori, a spus Dirk. Cum s-a întâmplat ca o druidă de rang înalt să fie înmormântata pe o insulă din Caraibe la o depărtare de opt mii de kilometri de căminul ei din Europa?

Boyd s-a întors şi i-a făcut un semn din cap lui Chisholm.

— Cred că John Wesley, colegul meu, are nişte răspunsuri extraordinare la întrebările voastre.

— Mai întâi, a intervenit Sandecker – şi s-a întors către Yaeger – tu şi Max aţi aflat cum de-a ajuns acea construcţie la adâncimea de cincisprezece metri?

— Nu există dovezi arheologice vechi privind geologia Mării Caraibilor, a răspuns Yaeger, răsfirând filele unui dosar pe masă. Se cunosc mai multe lucruri despre căderile de meteoriţi şi dislocările de mase continentale din urmă cu milioane de ani decât despre evoluţia geologică de acum 3 000 de ani. Supoziţiile cele mai bune făcute de geologi de frunte pe care i-am consultat presupun că bancul Navidad, cândva o insulă, s-a scufundat în timpul unui cutremur între anii 1100 şi 1000 î. Hr.

— Cum au ajuns la aceste date? A întrebat Perlmutter, foindu-se pe scaunul pe care abia încăpea.

— Prin diferite analize biologice şi chimice, oamenii de ştiinţă pot stabili cât de vechi sunt depunerile şi cât le-a luat ca să se formeze pe pereţi din piatră, amploarea corodării şi a deteriorării artefactelor şi vârsta coralilor care înconjoară structura.

Sandecker a dus o mână spre buzunarul de la piept ca să-şi scoată un trabuc şi, găsindu-l gol, a început să bată uşor cu un pix în tăblia mesei.

— Unii vor profita de ocazia asta minunată ca să susţină că am descoperit Atlantida.

— Nu Atlantida, a spus Chisholm şi, zâmbind, a clătinat din cap. Am distrus mitul acesta cu ani de zile în urmă. După părerea mea, Platon a prezentat o relatare fantezistă, folosind erupţia vulcanului Santorini din 1650 î. Hr. Pentru a crea poveştii un cadru credibil.

— Nu crezi că Atlantida a existat în Marea Caraibilor? A întrebat Summer cu un aer uşor infatuat. Unii susţin că au descoperit drumuri şi oraşe scufundate la mare adâncime.

Chisholm n-a părut amuzat de această remarcă.

— E vorba de formaţiuni geologice şi nimic altceva. Dacă Atlantida a existat undeva în zona Mării Caraibilor, de ce nu s-a descoperit – şi a făcut o pauză semnificativă – nici un artefact de origine antică? Îmi pare rău, Atlantida nu a existat în acea zonă a oceanului.

— Potrivit evidenţelor paleontologice pe care le posed în biblioteca mea, a intervenit Yaeger, indienii Arawak descoperiţi de spanioli când au sosit în Lumea Nouă au fost primii oameni care au ajuns în Indiile de Vest. Ei migraseră din America de Sud în jurul anului 2500 î. Hr. Sau cu 1400 de ani înainte ca această femeie să fie depusă în mormântul ei.

— Întotdeauna s-a găsit cineva care să ajungă acolo primul, a spus Perlmutter. Columb a afirmat că a văzut corăbii mari, construite în Europa, abandonate pe plaja unei insule.

— Nu vă pot spune cum a ajuns femeia asta acolo, a zis Chisholm. Dar aş putea lămuri cât de cât cine a fost ea.

A apăsat un buton de pe telecomandă şi pe monitor a apărut primul desen din şirul celor descoperite de Dirk şi Summer. Scena înfăţişa ceea ce părea a fi o flotă compusă din corăbii care trăgeau la ţărm. Aveau o înfăţişare similară corăbiilor lungi folosite de vikingi, însă erau mai scurte, cu fundul plat, ceea ce le permitea să navigheze în apele puţin adânci din apropierea coastelor şi pe fluvii. Catargele unice aveau pânze rectangulare care păreau să fi fost făcute din piei de animale, ca să nu fie sfâşiate de vânturile puternice şi de furtunile din Atlantic. Provele şi pupele erau înalte, permiţând călătoria în condiţii de mare agitată. Şirurile de vâsle ieşeau din corpul navei la nivelul balustradelor de pe punte.

— Prima scenă cioplită în piatră ne prezintă o flotă din care coboară războinici, cai şi care de luptă. A apăsat un alt buton. Scena doi, armata duşmană se vede ridicându-se dintr-o tranşee uriaşă din jurul unei citadele aşezate pe un deal cu pante abrupte. În următorul panou îi vedem pe războinicii citadelei gonind de-a curmezişul câmpiei şi atacând inamicul înainte ca acesta să poată debarca. Scena patru reprezintă bătălia pentru alungarea flotei.

— Dacă n-ar fi tranşeele de pământ şi citadela care pare construită din lemn, a spus Perlmutter, aş crede că avem imagini din războiul troian.

Chisholm avea în ochi expresia unui lup care urmăreşte o turmă de oi apropiindu-se de bârlogul lui.

— Păi chiar aveţi în faţă imagini ale războiului troian. Sandecker a căzut în capcana întinsă de Chisholm.

— Dar grecii şi troienii ăştia arată cam ciudat. Ştiam că poartă bărbi, nu mustăţi stufoase.

— Asta pentru că nu erau greci sau troieni.

— Atunci cine au fost?

— Celţi.

Pe faţa lui Perlmutter a apărut o expresie de sinceră mulţumire.

— Şi eu am citit cartea lui Iman Wilkens. Chisholm a dat din cap.

— Atunci cunoşti remarcabilele lui revelaţii privind marile erori de interpretare ale istoriei antice.

— N-ai putea să ne luminezi şi noi? A întrebat Sandecker, destul nerăbdător.

— Cu mare plăcere, i-a răspuns Chisholm. Bătălia pentru Troia…

— Da?

— Nu s-a purtat pe coasta vestică a Turciei, la Mediterana. Mirat, Yaeger a rămas cu ochii aţintiţi asupra lui.



— Atunci unde a fost, dacă nu în Turcia?

— Cambridge, Anglia, i-a răspuns Chisholm cu simplitate, în apropierea Mării Nordului.

Capitolul 32

În afară de Perlmutter, ceilalţi l-au măsurat pe Chisholm cu priviri în care se citea îndoiala.

— Scepticismul din ochii voştri este evident, i-a provocat Chisholm. Lumea s-a înşelat vreme de 126 de ani, de când un comerciant german pe nume Heinrich Schliemann a declarat sus şi tare că a descoperit Troia, luând Iliada lui Homer drept ghid. El a afirmat că movila care se chema Isarlâk era locul perfect pentru cetatea întărită a Troiei.

— Dar majoritatea arheologilor şi a istoricilor au susţinut ipoteza lui Schliemann, nu? A întrebat Gunn.

— Disputele pe acest subiect sunt încă aprinse, a zis Boyd. Homer a fost un om foarte misterios. Nu există nici o dovadă că a existat cu adevărat. Legendele ne spun doar că un bătrân pe nume Homer a preluat poemele epice despre un mare război care circulau şi care fuseseră transmise prin viu grai vreme de sute de ani şi le-a inclus într-o serie de relatări care au devenit primele opere literare în formă scrisă. A fost vorba de un singur om sau de un grup care, de-a lungul secolelor, a prelucrat acele poeme până când Iliada şi Odiseea au devenit clasici ai literaturii universale? Adevărul nu va fi cunoscut niciodată. Pe lângă enigma legată de identitatea lui, marea şaradă pe care ne-a lăsat-o moştenire este dacă războiul troian a fost adevăr sau ficţiune. Şi, dacă a fost purtat într-adevăr în Epoca Bronzului timpuriu, erau grecii adevăraţii duşmani ai troienilor sau Homer a scris cumva despre un eveniment care s-a petrecut la aproape două mii de kilometri depărtare?

Perlmutter a zâmbit cu gura până la urechi. Boyd şi Chisholm afirmau ceea ce el crezuse mereu.

— Până la Wilkens nimeni nu s-a gândit că poate Homer nu era grec, ci un poet celt care a scris despre o bătălie legendară purtată cu patru sute de ani mai înainte, dar nu în Mediterana, ci în Marea Nordului.

Gunn părea debusolat.

— Şi atunci, călătoria epică a lui Ulise…

— A avut loc în Oceanul Atlantic. Summer a simţit că i se învârte totul în cap.

— Adică nu din cauza frumuseţii Elenei a pornit acel război?

— Tocmai voiam să sugerez, a intervenit Boyd cu un zâmbet obosit, că adevărul care stă la baza mitului nu priveşte un conflict stârnit de furia unui rege care a dorit să se răzbune pentru răpirea soţiei lui de către iubitul acesteia. Nu mi se pare un motiv prea temeinic ca să împingi la război şi la moarte mii de bărbaţi, totul pentru o femeie de moravuri îndoielnice, nu credeţi? Înţeleptul Priam, regele Troiei, n-ar fi primejduit regatul şi viaţa poporului său doar pentru a îngădui unui fiu neascultător să recupereze o femeie care, dacă acela era adevărul, îşi părăsise soţul pentru un alt bărbat. Şi n-a fost vorba nici de un război pentru dobândirea bogăţiilor Troiei. Conflictul a pornit de la ceva mai palpabil, adică de la un metal moale, cu structură cristalină, care se cheamă staniu.

— St. Julien i-a vorbit lui Summer despre felul în care celţii au grăbit sosirea Epocii Bronzului şi a Fierului, a spus Dirk, ridicând ochii de la notiţele pe care şi le lua.

Chisholm l-a aprobat.

— Sigur, ei au inventat acea industrie, dar nimeni nu poate spune absolut precis cine a descoperit că amestecând 10% staniu cu 90% cupru se obţinea un metal de două ori mai dur decât oricare altul cunoscut pe vremea aceea. Până şi data precisă e învăluită în ceaţă. Se poate însă presupune că asta s-a întâmplat pe la anul 2000 î. Hr.

— Turnarea cuprului era cunoscută încă din anul 5000 î. Hr. În Turcia centrală, a spus Boyd. Cuprul se găsea din belşug în întreaga lume antică. Mineritul era practicat pe scară largă în Europa şi în Orientul Mijlociu. Dar, când s-a inventat bronzul, au apărut necazurile. Minereul de staniu se găseşte greu în stare naturală. La fel ca oamenii porniţi mai târziu în goană după aur, căutătorii şi negustorii s-au răspândit în toată lumea antică în căutarea lui. În cele din urmă, cele mai bogate zăcăminte au fost găsite în sud-vestul Angliei. Triburile celtice au prins imediat de veste şi au înfiinţat un soi de piaţă internaţională pentru a comercializa staniul pe care îl extrăgeau, îl făceau lingouri şi îl vindeau astfel în întreaga lume antică.

— Datorită cererii mari, vechii britoni au creat imediat un monopol şi au cerut preţuri grele neguţătorilor străini, a adăugat Chisholm. Deşi neguţătorii veniţi din imperii întinse precum Egiptul îşi permiteau să dea la schimb mărfuri scumpe, celţii din Europa Centrală puteau oferi doar obiecte manufacturate şi cantităţi mari de ambră. Fără o industrie a bronzului, speranţele lor de a depăşi faza de agricultori erau reduse.

— De aceea au hotărât să se alieze şi să pună mâna pe minele de staniu ale britanilor, a ghicit Yaeger.

— Întocmai, a răspuns Boyd. Triburile celte de pe continent au alcătuit o alianţă cu scopul de a invada sudul Angliei şi a cuceri minele de pe un teritoriu cunoscut sub numele de Troada, care s-a numit ulterior Troia. Capitala acelei provincii era Uium.

— Aşadar, aheenii nu au fost greci, a spus Perlmutter. Boyd a încuviinţat discret din cap.

— Aheu a fost un termen general pentru aliaţi. Troienii se autodenumeau de obicei dardanieni. Aşa cum şi Egiptul nu însemna Ţara Faraonilor.

— Staţi puţin, a intervenit Gunn. Atunci de unde a apărut numele de Egipt?

— Înaintea lui Homer, ţara era cunoscută ca Al-Khem, Misr sau Kemi. La sute de ani după aceea, când a văzut piramidele şi templul de la Luxor, istoricul grec Herodot a numit Egipt imperiul pe cale de dispariţie, după o ţară descrisă de Homer în Iliada. După aceea, numele a rămas.

— Dar ce dovezi aduce Wilkens în sprijinul ipotezei lui? A întrebat Sandecker.

Boyd s-a uitat politicos către Chisholm.

— Doctore, vrei să preiei subiectul?

— Probabil ştii la fel de multe ca mine, a spus Chisholm, cu un zâmbet de încântare.

— Pot să-mi aduc şi eu contribuţia? A întrebat Perlmutter. Am studiat cartea lui Wilkens, locul în care s-a înălţat Troia.

— Eşti invitatul nostru, a întărit Boyd.

— Există dovezi cu carul, a început Perlmutter. Pe de o parte, aproape nimic din cele descrise de Homer în epopeile lui nu rezistă la o analiză mai atentă. El nu spune nicăieri că invadatorii sosiţi în corăbii erau greci. La anul 1100 Î. Hr., când se presupune că s-a purtat războiul, Grecia era slab populată. Nu existau cetăţi mari care să poată construi o flotă de corăbii de război şi să asigure echipaje. Grecii antici nu au fost consideraţi călători pe mare. Descrierea pe care Homer o face corăbiilor şi vâslaşilor veniţi de peste mare se potriveşte mai curând vikingilor care au apărut două mii de ani mai târziu. De asemenea, descrierea mării ne duce cu gândul mai curând la Atlantic decât la Mediterana. Nici prezentarea climei nu se prea potriveşte. Homer vorbeşte de ploi torenţiale, ceţuri dese sau umede şi lapoviţă. Acestea sunt condiţii meteorologice mai potrivite Angliei decât sudului Turciei, care este relativ aproape de deşertul Sahara.


Yüklə 1,85 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin