Clive Cussler

Apoi intervin curenţii de aer ascendenţi care se rotesc cu viteze de până la 56 km/h sau 33 de noduri. Aceste vânturi tot mai puternice fac ca presiunea aerului de la suprafaţa apei să scadă. Cu cât scăderea presiunii este mai accentuată, cu atât mai intensă devine circulaţia vânturilor, care se rotesc tot mai rapid, până se formează un vârtej.

Alimentat de aceste ingrediente, sistemul, aşa cum este el denumit de către meteorologi, creează o forţă centrifugă explozivă, care roteşte un zid compact de vânt şi ploaie în jurul centrului sau „ochiului”, rămas uimitor de calm. În interiorul acestui „ochi” soarele străluceşte, marea este relativ liniştită şi singurul semn care trădează energia extraordinară a furtunii sunt pereţii înconjurători de culoare alburie, care se ridică până la 15 000 de metri spre cer.

Până în acest moment, sistemul se numeşte depresiune tropicală, dar, după ce vânturile ating viteza de 120 km/h, el devine un uragan în deplinul înţeles al cuvântului. Apoi, în funcţie de viteză pe care o capătă vânturile, uraganului i se dă un număr pe o scară.

Vânturile cuprinse între 95 şi 152 km/h plasează uraganele în categoria 1, a celor de forţă minoră. Categoria a 2-a înseamnă un uragan moderat, cu vânturi de până la 177 km/h. Cele de categoria a treia generează vânturi cu viteze de la 178 până la 210 km/h şi sunt considerate majore. Vânturile de până la 250 km/h sunt extraordinare, aşa cum a fost uraganul Hugo, care în 1989 a şters de pe faţa pământului locuinţele situate pe plajă de la nord de Charleston, Carolina de Sud. Şi, în sfârşit, există tartorul tuturor uraganelor, cel de categoria a 5-a, cu vânturi ce depăşesc 250 km/h, precum uraganul Camille, care a lovit Louisiana şi Mississippi în 1969.

Camille a provocat moartea a 256 de persoane, ceea ce nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu cele 8 000 de persoane ucise în marele uragan din 1900 care a pustiit zona Galveston din Texas. În materie de victime, recordul este deţinut de ciclonul tropical care a bântuit ţărmurile Bangladeshului în 1970 şi care a lăsat în urmă aproximativ o jumătate de milion de morţi.

Din punctul de vedere al pagubelor, marele uragan din 1926 care a devastat sud-estul Floridei şi Alabama a lăsat o notă de plată de 83 de miliarde de dolari (dacă ţinem seama de raţă inflaţiei). În mod uimitor, în acea catastrofă şi-au pierdut viaţa doar 243 de persoane.

Însă nimeni nu-şi închipuise, nici măcar Heidi Lishemess, că uraganul Lizzie părea să aibă o gândire proprie, aproape diabolică, iar furia lui, ce urma să se dezlănţuie curând, avea să facă de ruşine toate uraganele înregistrate anterior în Atlantic. La scurt timp după ce a căpătat forţă, Lizzie şi-a început călătoria ucigătoare către Marea Caraibilor, provocând haos şi distrugeri inimaginabile pe oriunde trecea.

Capitolul 2

Rapid şi puternic, un rechin-ciocan masiv, de aproape cinci metri lungime, se strecura cu graţie prin apa limpede ca aerul, asemenea unui nor cenuşiu care trece pe deasupra unei poieniţe. Ochii bulbucaţi priveau fix de la capetele botului transversal. Au surprins o mişcare şi s-au rotit, concentrându-se asupra unei creaturi care înota prin pădurea de corali de dedesubt. Nu semăna cu nici o fiinţă văzută de rechinul-ciocan până atunci. Avea două aripioare paralele care porneau din partea din spate şi era colorată în negru cu dungi roşii de-a lungul părţilor laterale. Uriaşului rechin nu i s-a părut că acea creatură prezenta vreun interes, aşa că a continuat să caute o pradă mai apetisantă, fără să-şi dea seama că apariţia ar fi fost o bucăţică extrem de gustoasă.

Summer Pitt a observat rechinul, dar nu l-a luat în seamă, examinând cu un aer concentrat recifele de coral din interiorul bancului Navidad, situat la 110 kilometri nord-est de ţărmul Republicii Dominicane. Bancul era o zonă periculoasă de aproape 80 km2, cu adâncimi între 1 şi 30 de metri. De-a lungul secolelor, cel puţin 200 de nave îşi găsiseră sfârşitul în recifele lui neiertătoare, care alcătuiau un soi de creastă a unui munte submarin ce se înălţa din adâncimile abisale ale Oceanului Atlantic.

Coralii din acea secţiune a bancului erau neatinşi şi frumoşi, ridicându-se în unele zone chiar la cincisprezece metri de pe fundul nisipos. Se vedeau corali Gorgonia delicaţi ca nişte evantaie şi uriaşe formaţiuni coraliere Meandrina, asemănătoare unui creier omenesc, iar culorile lor vii şi contururile sculptate se desfăşurau în hăul albastru ca o grădină maiestuoasă cu nenumărate arcade şi grote.

Summer avea impresia că înota printr-un labirint de alei şi tuneluri, unele transformându-se în fundături, altele devenind adevărate canioane şi crevase suficient de late pentru a lăsa să treacă până şi un camion greu.

Deşi apa avea de peste 26 de grade, Summer Pitt era izolată ermetic, din cap până în picioare, într-un costum din cauciuc vulcanizat foarte rezistent, Viking Pro Turbo 1000. Alesese acel costum cu negru şi roşu în locul altuia, mai uşor, nu atât pentru a se proteja de temperatura apei, ci pentru a evita contaminarea chimică şi biologică pe care o anticipa în cursul studiului de evaluare şi monitorizare a formaţiunilor coraliere.

A aruncat o privire spre busolă şi a făcut o uşoară rotaţie spre stânga, lovind apa cu labele şi ţinându-şi în acelaşi timp mâinile în spatele şi dedesubtul buteliilor gemene de oxigen, pentru a reduce rezistenţa apei la înaintare. Costumul greu şi masca AGA Mark II care-i acoperea toată faţa ar fi ajutat-o mai mult să păşească pe fund decât să înoate, însă suprafaţa deseori accidentată a coralilor făcea mersul pe jos aproape imposibil.

Formele corpului şi trăsăturile chipului îi erau ascunse de costumul masiv şi de mască pentru faţă. Singurele indicii ale frumuseţii ei erau ochii de un cenuşiu minunat care priveau prin lentilele măştii şi o şuviţă de păr roşcat care îi scăpase pe frunte de sub mască.

Summer iubea marea şi scufundările în adâncuri. Fiecare intrare în mare reprezenta o nouă aventură într-o lume necunoscută. Îşi închipuia adesea că e o sirenă, prin vinele căreia curge apă sărată. La îndemnul mamei, studiase oceanografia. Studentă eminentă, absolvise Institutul Scripps de Oceanografie, unde îşi obţinuse masteratul în biooceanografie. În acelaşi timp, Dirk, fratele ei geamăn, îşi luase diploma în inginerie oceanografică la Florida Atlantic University.

La scurt timp după ce reveniseră acasă în Hawaii, mama lor, care era pe moarte, le-a destăinuit că tatăl lor, pe care ei nu-l cunoscuseră, era directorul de proiecte speciale de la NUMA din Washington, D. C.

Până atunci nu le vorbise niciodată despre tatăl lor. Abia pe patul de moarte le povestise despre iubirea lor şi despre motivul pentru care îl lăsase să creadă că murise într-un cutremur submarin în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Grav rănită şi desfigurată, considerase că era preferabil ca el să-şi trăiască viaţa netulburat, fără ea. Câteva luni mai târziu, dăduse naştere celor doi gemeni. În amintirea iubirii ei nestinse o botezase pe Summer cu propriul nume şi pe Dirk cu numele tatălui.

După înhumare, Dirk şi Summer au plecat la Washington ca să-l cunoască pe Pitt Senior. Apariţia lor neaşteptată i-a produs acestuia un şoc. Deconcertat că avea în faţă un fiu şi o fiică despre existenţa cărora nu avea cunoştinţă, Dirk Pitt s-a bucurat enorm, deoarece crezuse mai bine de douăzeci de ani că iubirea de neuitat a vieţii lui murise de mult. Apoi s-a întristat profund când a aflat că ea fusese invalidă toţi acei ani, fără să ia legătura cu el şi că murise cu doar o lună înainte.

Îmbrăţişându-şi familia de care nu avusese parte până atunci, tatăl şi-a condus imediat copiii într-un vechi hangar pentru avioane, unde locuia şi unde îşi păstra uriaşa colecţie de automobile de epocă. Când a aflat că mama insistase ca fiul şi fiica să-i urmeze cariera şi să studieze ştiinţele oceanului, a reuşit să le aranjeze angajarea la NUMA.

Acum, după doi ani de activitate în cadrul unor proiecte desfăşurate în întreaga lume, Summer şi fratele ei începuseră o călătorie unică, al cărei scop era cercetarea şi culegerea de date privind contaminarea toxică stranie ce ucidea fragila viaţă marină în zona bancului Navidad şi a altor recife din Caraibe.

Cea mai mare parte a regiunii era încă populată de corali sănătoşi şi de numeroase specii de peşti. Bibani-de-recif în culori strălucitoare se amestecau cu uriaşi peşti-papagal şi cu bibani-de-mare, în vreme ce mici peşti tropicali irizaţi, brăzdaţi cu galben şi mov, ţâşneau încoace şi încolo, dând roată micuţilor căluţi-de-mare, coloraţi în maro şi roşu. Murenele fioroase îşi scoteau capetele din golurile create în corali şi-şi deschideau şi închideau ameninţător fălcile, aşteptând să-şi înfigă dinţii ascuţiţi ca nişte ace în vreo pradă. Summer ştia că murenele arătau înspăimântătoare doar pentru că asta era metoda lor de a respira, întrucât nu aveau branhii în gâtlejuri. Rareori atacau omul, doar atunci când se simţeau ameninţate. Pentru a fi muşcat de o murenă, înotătorul trebuia practic să-şi vâre mâna în gura ei.

Ajunsă deasupra unei adâncituri nisipoase în care nu existau corali, Summer a perceput o umbră şi a ridicat privirea, aproape aşteptându-se să vadă acelaşi rechin, venit să se uite la ea mai de aproape, însă era un grup de cinci pisici-de-mare pătate. Una s-a desprins din formaţie şi, ca un avion, i-a dat roată lui Summer, uitându-se curioasă, după care s-a propulsat în sus, alăturându-se celorlalte.

După ce s-a mai deplasat vreo patruzeci de metri, Summer a trecut peste o formaţie de corali gorgonici cu coarne şi a observat o epavă. O baracudă uriaşă, de peste un metru şi jumătate, plutea pe deasupra resturilor navei, veghind cu ochi negri şi glaciali la tot ce se petrecea pe teritoriul ei.

Vasul cu aburi Vandalia fusese mânat spre bancul Navidad în 1876, de către un uragan fioros. Din cei 180 de pasageri şi 30 de membri ai echipajului nu supravieţuise nimeni. Considerată de compania de asigurări Lloyd's pierdută fără urmă, soarta ei rămăsese un mister până în 1982, când rămăşiţele ei acoperite în parte de corali fuseseră descoperite de scufundători sportivi. Acum era greu de identificat. După 130 de ani, bancul o acoperise cu un strat de corali care, în unele locuri, măsura şi un metru. Singurele indicii care demonstrau că acela fusese cândva un vas cu aburi erau cazanele şi motoarele care ieşeau încă din carcasa şi armătura contorsionate. Cea mai mare parte a lemnului dispăruse, fie putrezit în apa sărată, fie mâncat de diverse creaturi ale mării, care înghiţeau orice materie organică.

Construită pentru West Indies Packet Company în 1864, Vandalia avea 97,5 metri din vârful provei şi până la catargul portdrapel de la pupa, 12,8 metri lăţime, spaţii de cazare pentru 250 de pasageri şi trei magazii pentru cantităţi uriaşe de mărfuri. Naviga între Liverpool şi Panama, unde debarca pasagerii şi descărca mărfurile, care călătoreau apoi cu trenul spre latura dinspre Pacific a istmului, de unde se îmbarcau pe nave cu aburi, continuându-şi drumul către California.

Foarte puţini scufundători recuperaseră obiecte de pe Vandalia.

Camuflată în mijlocul formaţiunii coraliere, era greu de găsit. În acea noapte groaznică, după ce fusese strivită de valurile înalte cât munţii produse de uraganul care o surprinsese în larg, înainte de a putea ajunge la adăpost în porturile din Republica Dominicană sau din Insulele Virgine apropiate, din navă nu rămăsese prea mult.

Purtată de un curent blând, Summer a înotat pe deasupra bătrânei epave şi a privit în jos, încercând să-şi imagineze oamenii care se plimbaseră cândva pe puntea ei. A avut o senzaţie stranie. Era ca şi cum ar fi plutit pe deasupra unui cimitir bântuit, ai cărui morţi i-ar fi vorbit din trecut.

Summer urmărea din ochi baracuda impozantă care stătea nemişcată. Peştele acesta cu înfăţişare feroce nu ducea lipsă de hrană.

Înăuntrul şi în jurul epavei bătrânei Vandalia existau suficiente forme de viaţă ca să umple paginile unei enciclopedii de ihtiologie marină.

Silindu-se să alunge din minte imaginile terifiante ale tragediei navei, Summer a înotat atentă prin apropierea baracudei care o aţintea cu ochii ei ca nişte mărgele. Ajunsă la o oarecare distanţă de ea, Summer s-a oprit câteva clipe ca să citească cifrele de pe manometru, verificând cât aer mai avea în rezervoare şi ca să-şi marcheze poziţia pe minicomputerul conectat la GPS {4}, apoi a aruncat o privire la busolă, ca să ştie unde se afla faţă de locuinţa submarină în care trăiau ea şi fratele ei cât timp aveau să rămână pe bancul Navidad şi a citit pe ecranul ceasului acvatic de când se afla în apă. S-a simţit uşor împinsă în sus de forţa apei şi a reacţionat eliberând puţin aer din vesta compensatoare de pe spatele ei.

După ce a mai înotat aproximativ o sută de metri, Summer a observat cum culorile sclipitoare ale apei şi ale recifelor încep să se estompeze. Cu cât înainta, cu atât coralii deveneau mai sticloşi şi mai bolnăvicioşi, până când, de la un anumit punct încolo, încetară să mai existe. Până şi vizibilitatea în apă scăzuse în mod spectaculos, astfel că Summer nu vedea nimic dincolo de braţele întinse cu degetele în faţă.

Avea senzaţia că pătrunsese într-o ceaţă densă. Era un fenomen misterios, cunoscut drept „mâzga cafenie”, care apăruse în tot bazinul Mării Caraibilor. Apa de la suprafaţă devenise o masă de un cenuşiu bizar, despre care pescarii spuneau că seamănă cu apa uzată din oraşe. Până la acea dată, nimeni nu ştia ce anume provocase sau ce declanşase acest fenomen. Oceanologii considerau că era cauzat de un tip de algă, dar trebuiau să dovedească acest lucru.

Lucru de mirare, mâzga cafenie nu părea să ucidă peştii, precum ruda sa apropiată, mareea roşie. Aceştia scăpaseră de efectele toxice, dar curând începuseră să flămânzească din cauza degradării teritoriilor care le asigurau hrana. Summer a observat că anemonele-de-marc, care aveau de obicei culori strălucitoare şi care îşi ţineau braţele întinse pentru a se hrăni cu microorganismele duse de curenţi, păreau şi ele crunt lovite de ciudatul invadator al tărâmului în care vieţuiau.

Motivul principal pentru care Summer coborâse era prelevarea câtorva mostre preliminare. Examinarea zonei moarte de pe bancul Navidad cu ajutorul camerelor de luat vederi şi cu aparatură de analiză chimică pentru a-i stabili şi a-i măsura compoziţia urma să se desfăşoare ulterior, în speranţa de a găsi măsuri care să rezolve situaţia.

Această primă scufundare avea un simplu rol de explorare.

Summer voia să vadă la faţa locului efectele fenomenului, astfel încât ea şi colegii ei, oamenii de ştiinţă de la bordul vasului de cercetări aflat în apropiere, să poată evalua anvergura problemei şi să elaboreze un plan precis de studiere a cauzelor.

Alarma în legătură cu mâzga cafenie fusese dată pentru prima oară de un scufundător profesionist, după o incursiune în largul coastelor Jamaicăi, în 2002. Pe măsură ce se întinsese din Golful Mexic, înconjurând arhipeleagul Florida Keys, ciudatul fenomen lăsase în urmă o dâră morbidă subacvatică, prea puţin vizibilă şi nereperată de la suprafaţă. Summer începea să-şi dea seama că dâra aceea era total diferită de ceea ce se întâmplă aici. Mâzga de pe bancul Navidad era mult mai toxică. A găsit stele de mare şi animale cu cochilie – creveţi şi homari – care muriseră. A remarcat apoi că peştii care înotau prin apa decolorată păreau letargici, aproape comatoşi.

Summer a scos câteva recipiente din sticlă dintr-un săculeţ legat de o coapsă şi s-a apucat să ia mostre de apă. A mai colectat şi câteva stele de mare şi crustacee moarte şi le-a dat drumul într-un sac din plasă rară legat de centura cu lest. După ce a închis ermetic recipientele şi le-a pus bine în săculeţ, a verificat din nou rezerva de aer. Îi rămăseseră puţin mai mult de douăzeci de minute de petrecut sub apă. A examinat încă o dată busola şi a pornit să înoate în direcţia din care venise, ajungând din nou în ape limpezi.

Privind în trecere către fundul care semăna cu un mic râu de nisip, a remarcat gura unei mici peşteri în recif, pe care n-o observase mai devreme. La prima vedere arăta ca toate celelalte prin dreptul cărora trecuse în ultimele 45 de minute. Intrarea părea cioplită în unghiuri drepte. Şi-a imaginat două coloane acoperite de corali.

Un firicel de nisip ducea înăuntrul micii peşteri. Curioasă şi cum mai avea rezerve suficiente de oxigen, Summer a trecut înot de intrare şi a privit atent în semiîntunericul dinăuntru.

La vreun metru şi ceva în interiorul camerei, culoarea indigo a pereţilor sclipea vag din cauza luminii licărinde a razelor de soare ce pătrundeau prin apă. Summer a înotat încet de-a lungul fundului nisipos şi, treptat, culoarea albăstruie a devenit mai închisă şi, după câţiva metri, s-a făcut cenuşie. Summer s-a răsucit nervoasă şi a privit peste umăr, asigurându-se că încă vede lumina din jurul intrării.

Neavând lanternă, nu putea vedea prea multe şi nu-i era greu să-şi imagineze pericolele pândind din interiorul de un albastru foarte închis. S-a întors fără să se agite şi a înotat, folosindu-se doar de picioare, spre intrare.

Brusc, una din labe i s-a frecat de ceva pe jumătate îngropat în nisip. Era cât pe ce să nu-i dea atenţie, considerându-l o bucată de coral, însă obiectul avea un contur simetric ce sugera că fusese făcut de om. Summer a săpat în nisip şi a eliberat obiectul. Deplasându-se spre lumină, l-a ridicat şi l-a agitat uşor în apă, ca să îndepărteze restul de nisip. Avea dimensiunile aproximative ale unei demodate cutii pentru pălării, doar că era foarte greu, cu toate că se afla în apă.

În partea superioară se vedeau ieşind în afară două mânere, iar partea inferioară lăsa impresia că, sub stratul de coral, avea o bază ca un piedestal. Din câte îşi dădea seama Summer, obiectul era gol pe dinăuntru – un alt indiciu că nu fusese creat de natură.

Prin mască, ochii lui Summer trădară un interes amestecat cu scepticism. A hotărât în cele din urmă să ducă obiectul la locuinţa submarină, unde îl putea curăţa cu grijă şi putea vedea mai precis ce se afla sub stratul de corali acumulat pe suprafaţa lui.

Greutatea suplimentară a misteriosului obiect şi a fiinţelor moarte lipite de el începuse să-i afecteze flotabilitatea, de aceea a adăugat aer în vesta compensatoare. Cu obiectul strâns sub braţ, a înotat alene spre locuinţă, nemaiţinând seama de dâra de bule de aer pe care o lăsa în urmă.

Locuinţa pe care ea şi fratele ei aveau să o cheme „casă” în cursul următoarelor zece zile a apărut la mică distanţă prin apa albăstruie.

Pisces era deseori numită „staţie din spaţiul intraterestru”, dar reprezenta un laborator subacvatic proiectat special pentru cercetări oceanografice. Practic, era o încăpere rectangulară de 65 de tone, rotunjită la unul dintre capete, având 12,5 metri lungime, 3,5 metri lăţime şi 2,65 metri înălţime. Stătea pe nişte picioare prinse de o placă grea, care-i asigura un fundament stabil pe fundul mării, la 16,5 metri sub nivelul oceanului. Ecluza de la intrare servea drept spaţiu de depozitare şi loc în care rezidenţii îmbrăcau şi dezbrăcau echipamentul de scufundare. Camera principală, care menţinea o presiune diferenţială între cele două compartimente, cuprindea un mic spaţiu destinat lucrărilor de laborator, o bucătărie, un spaţiu restrâns pentru servirea mesei, patru paturi înguste, un computer şi un pupitru de comunicaţii conectat la o antenă exterioară, pentru a menţine contactul cu lumea de la suprafaţă.

Summer şi-a scos buteliile de oxigen şi le-a conectat la tancul aflat alături. Ţinându-şi răsuflarea, a înotat în sus şi a intrat în ecluză, unde, încet, a depus săculeţul şi plasa cu mostre şi animale într-un recipient de mici dimensiuni. A aşezat misteriosul obiect acoperit de crusta de marii pe un prosop împăturit. Nu voia să rişte o contaminare. Faptul că suferea de căldură şi transpira din cauza porilor închişi vreme de câteva minute în plus era neînsemnat faţă de avantajul evitării vreunui virus poate mortal.

După ce înotase destul de mult prin mâzga cafenie, o picătură căzută pe piele îi putea fi fatală. Summer încă nu îndrăznea să-şi dea jos costumul Viking cu casca ataşată şi bocancii, mănuşile închise ermetic cu inele de etanşare şi masca de pe faţă. După ce şi-a scos centura cu balast şi vesta compensatoare, a răsucit cele două robinete care puneau în funcţiune un sistem puternic de stropire, spălând costumul şi restul echipamentului cu o soluţie specială de decontaminare, pentru a îndepărta până şi ultimele urme toxice. Convinsă că se dezinfectase suficient, a oprit robinetele şi a bătut la uşa camerei principale.

Deşi faţa bărbatului apărut de cealaltă parte a hubloului aparţinea fratelui ei geamăn, între cei doi erau puţine asemănări. Cu toate că se născuseră la un interval de câteva minute, ea şi fratele ei se deosebeau mult. Dirk o domina cu cei aproape doi metri ai lui, era zvelt, bine făcut şi foarte bronzat. Spre deosebire de ea, care avea părul drept şi roşcat şi ochii cenuşii, el avea părul negru, des şi ondulat, iar ochii îi erau de un verde ca opalul, aproape fascinant, care părea să scânteieze când primea lumină într-un anumit unghi.

Când Summer a intrat în cameră, el i-a scos sistemul de etanşare dintre gulerul costumului şi mască. După licărirea din ochii lui, mai pătrunzători decât de obicei şi după expresia mohorâtă de pe faţă, ea şi-a dat seama că a dat de belea.

Până ca el să apuce să spună ceva, ea şi-a azvârlit braţele în aer şi i-a luat-o înainte:

— Ştiu, ştiu, nu trebuia să plec neînsoţită.

— Ar trebui să ştii cum să te porţi, i-a spus Dirk, aproape exasperat. Dacă nu te-ai fi furişat la crăpatul zorilor, când încă nu mă trezisem, aş fi venit după tine şi te-aş fi adus înapoi de urechi.

— Iartă-mă, a spus Summer, mimând părerea de rău, dar pot face mai multe dacă nu trebuie să-mi bat capul cu un alt scufundător.

Dirk a ajutat-o să-şi desfacă fermoarele groase, impermeabile ale costumului de scufundător Viking. Scoţându-şi întâi mănuşile şi trăgându-şi gluga interioară pe ceafă, Summer s-a apucat să-şi dea jos costumul de pe tors, braţe, apoi picioare şi labele picioarelor, până când a reuşit să iasă din el. Părul i s-a revărsat ca o cascadă de roşu-arămiu.

De dedesubt, Summer avea un costum strâns tip body, din nailon cu polipropilenă, care îi scotea în evidenţă trupul atrăgător.

— Ai pătruns şi în mâzga cafenie? A întrebat-o Dirk pe un ton destul de îngrijorat.

Ea a dat din cap şi a zis:

— Am adus şi nişte mostre.

— Eşti sigură că ai avut costumul perfect etanş?

Ridicându-şi braţele deasupra capului, ea a făcut o piruetă.

— Convinge-te. Nu se vede nici o picătură de noroi toxic sau altceva.

Pitt şi-a lăsat palma pe umărul ei.

— Nu uita ce-ţi spun: nu mai face scufundări de una singură. Nu mai ieşi fără mine, mai ales dacă sunt prin preajmă.

— Da, frăţioare, a zis ea cu un zâmbet îngăduitor.

— Să punem mostrele într-un recipient etanş. Căpitanul Bamum le poate duce laboratorului de pe navă pentru analize.

— Vine căpitanul la noi? A întrebat ea, destul de surprinsă.

— S-a invitat la masă, a răspuns Pitt. A insistat să vină chiar el cu proviziile. A zis că mai scapă câteva ore de funcţia de comandă.

— Să-l anunţi că n-are ce să caute aici dacă nu aduce şi o sticlă de vin.

— Să sperăm că primeşte mesajul prin telepatie, a zis Dirk cu un zâmbet.

Cu înfăţişarea sa uscăţivă, căpitanul Paul T. Bamum putea fi luat drept un frate de-al legendarului Jacques Cousteau, doar că nu mai avea fir de păr pe cap. A sosit purtând un costum scurt de scufundător, pe care şi l-a lăsat pe el când a intrat în încăperea principală. Dirk l-a ajutat să pună pe masa de bucătărie cutia metalică în care se găseau alimente pentru două zile, după care Summer a început să aranjeze proviziile în dulăpior şi în frigider.

— V-am adus un cadou, a anunţat Bamum, arătându-le o sticlă de vin jamaican. Dar nu numai atât. Bucătarul v-a pregătit pentru cină homar termidor cu cremă de spanac.

— Asta explică şi prezenţa ta aici, a spus Pitt lovindu-l uşor pe căpitan cu palma peste spate.