Coda Bene Gesserit



Yüklə 3,51 Mb.
səhifə6/38
tarix17.03.2018
ölçüsü3,51 Mb.
#45580
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   38

Missionaria Protectiva


Text QIV (dicto)

REBECCA stătea în genunchi pe pardoseala galbenă, după cum i se poruncise, fără a îndrăzni să ridice privirea către Preaonorata Mater care trona, inaccesibilă şi periculoasă, pe podiumul ei. De două ore, aştepta, aproape in centrul imensei săli, în timp ce Preaonorata Mater şi anturajul ei luau masa, servite de slujnice smerite. Rebecca observase atitudinea de ploconire a servitoarelor şi se străduia s-o imite.

Orbitele o dureau încă de pe urma transplantului de globi oculari pe care Rabinul i-l impusese cu mai puţin de o lună în urmă. Ochii ei aveau acum irisul albastru şi sclerotica albă, fără nimic care ar fi putut să trădeze Agonia Mirodeniei prin care trecuse cândva. Era o protecţie vremelnică. În decurs de un an, noii ochi aveau să devină total albaştri.

Durerea oculară era însă problema care-o preocupa cel mai puţin. Un implant organic îi instila doze precise de melanj, ascunzându-i dependenţa. Dar rezerva era calibrată pentru a dura şaizeci de zile. Dacă Onoratele Matres o deţineau mai mult, starea de lipsă avea s-o cufunde într-o agonie pe lângă care cea a mirodeniei avea să pară blândă. Pericolul cel mai apropiat îl reprezenta shere-ul instilat împreună cu mirodenia. Dacă femeile acestea îl detectau, cu siguranţă că aveau să intre la bănuieli.



Deocamdată totul merge bine. Ai răbdare.

Era vocea Celorlalte Memorii. Cele de pe Lampadas. Vocea răsuna molcom în mintea ei. Avea intonaţiile lui Lucilla, dar Rebecca nu putea fi absolut sigură.

Vocea îi devenise familiară în cursul lunilor ce urmaseră Împărtăşirii. I se prezentase drept "purtătoarea de cuvânt a Mohalatei tale".

Târfele astea nu pot rivaliza cu ştiinţa noastră. Nu uita acest lucru şi ai curaj.

Această Prezenţă Interioară a Altora, care nu-i distrăgea câtuşi de puţin atenţia de la ceea ce se întâmpla în jurul ei, o umpluse, la început, de uimire şi teamă. Noi numim asta Flux Simultan, spusese vocea lăuntrică. Fluxul Simultan îţi sporeşte capacităţile de percepţie. Când Rebecca încercase să-i explice faptul Rabinului, acesta reacţionase cu mânie.

― Ai fost pângărită de gânduri necurate!

Se aflau în biroul lui, la o oră târzie din noapte. "Furând timp de la zilele ce ne-au fost hărăzite", cum obişnuia el să spună. Încăperea se afla la subsol şi avea pereţii acoperiţi cu rafturi pline de cărţi vechi, cristale riduliene şi suluri de pergament. Locul era protejat contra sondelor de cele mai bune dispozitive ixiene, pe care specialiştii poporului său le îmbunătăţiseră şi mai mult.

Rebeccăi îi era îngăduit, în asemenea ocazii, să şadă lângă biroul lui, în timp ce el stătea, lăsat pe spate, într-un vechi scaun cu spetează. Un licuriglob plasat la mică înălţime îşi proiecta lumina galbenă pe faţa lui bărboasă, făcând să sclipească lentilele ochelarilor pe care-i purta aproape ca pe un însemn al funcţiei sale.

Rebecca se prefăcuse descumpănită.

― Dar ai spus că aveam datoria să salvăm acest tezaur de pe Lampadas. Bene Gesseritul n-a avut o atitudine onorabilă fată de noi?

Văzu umbra de nelinişte din privirea lui.

― L-ai auzit pe Levi vorbind ieri despre întrebările care se pun aici. Pentru ce a venit vrăjitoarea Bene Gesserit la noi? Asta vor să ştie.

― Versiunea noastră asupra faptelor este coerentă şi credibilă, protestă Rebecca. Surorile ne-au învăţat metode pe care nici măcar Dreptvorbitorii nu le pot desluşi.

― Nu ştiu... nu ştiu, făcu Rabinul clătinând posomorât din cap. Ce-i minciună? Ce-i adevăr? Nu cumva ne condamnăm cu propria noastră gură?

― Pogromul, Rabbi! Trebuie să opunem rezistenţă pogromului.

De obicei, asta avea darul să-l întărească în hotărârile lui.

― Cazacii! Da, ai dreptate, fiica mea. Au existat cazaci în toate epocile şi nu suntem singurii care le-am simţit cnuturile şi săbiile pe când răvăşeau satele, cu ura şi măcelul în suflet.

Era ciudat, îşi spunea Rebecca în sinea ei, cum reuşea să dea impresia că vorbea de evenimente recente, la care asistase cu ochii lui. Să nu iertăm niciodată, să nu uităm niciodată. Lidice fusese ieri. Ce lucru puternic era acesta în memoria Israelului Secret! Pogromul! Aproape la fel de puternic, în continuitatea sa, ca aceste prezenţe Bene Gesserit din conştiinţa ei. Aproape. Asta nu-i era pe plac Rabinului.

― Mă tem că ne-ai fost răpită, rosti el. În ce bucluc te-am băgat? Ce-am făcut? Şi toate astea, în numele onoarei!

Întoarse ochii spre instrumentele care, pe un perete al odăii, măsurau acumularea nocturnă a energiei produse de, eolienele cu ax vertical răspândite de jur-împrejurul fermei. Cadranele arătau că, acolo, sus, maşinile îşi vedeau de treabă, înmaga­zinând cota de energie pentru a doua zi. Acesta era un dar al Bene Gesseritului: neatârnarea de Ix. Independenţa. Ce cuvânt cu rezonanţe aparte...

Fără a se uita la Rebecca, zise:

― Mi-a fost dintotdeauna greu să accept povestea asta cu Celelalte Memorii. Memoria ar trebui să fie un izvor de înţelepciune, dar nu este. Totul stă în felul cum ştim să ne orânduim amintirile şi să ne punem în aplicare cunoştinţele.

Se întoarse pentru a o privi, cu propriu-i chip retrăgându-se în umbră.

― Ce spune cea dinlăuntrul tău, cea despre care crezi că-i Lucilla?

Rebecca îşi dădu seama că Rabinul rostea cu plăcere numele Luciii ei. Dacă Lucilla putea vorbi prin intermediul unei fiice a Israelului Secret, însemna că trăia încă şi nu fusese trădată.

Lăsând ochii în jos, Rebecca răspunse:

― Spune că aceste imagini, voci şi senzaţii lăuntrice pot veni la chemarea noastră sau pot interveni cu de la sine putere, din necesitate.

― Necesitate, da! Şi ce altceva poate fi asta, decât expresia simţurilor unor fiinţe care au fost, poate, acolo unde tu n-ar fi trebuit să fii şi au făcut, poate, lucruri ce ţie nu ţi-ar fi fost îngăduite?

Alte trupuri, alte memorii, gândi Rebecca. Acum, după ce cunoscuse această experienţă, era încredinţată că n-ar mai fi putut s-o abandoneze niciodată de bună voie. Poate că am devenit, într-adevăr, o Bene Gesserit. De asta îi este lui teamă, fireşte.

― Am să-ţi spun un lucru, zise Rabinul. Această "îmbinare fundamentală de conştiinţe vii", cum o numesc ele, nu înseamnă nimic, dacă nu eşti capabilă să vezi în ce fel propriile tale decizii te leagă, ca nişte fire, de vieţile altora.

― Să ne vedem propriile noastre acţiuni în reacţiile celorlalţi. Da, asta-i şi optica Surorilor.

― Cea a înţelepciunii. Şi ce spune doamna aceea că urmăresc ele?

― Să influenţeze maturizarea omenirii.

― Mmmmm... Consideră, deci, că evenimentele nu se situează în afara influenţei lor, ci doar în afara simţurilor lor. Asta-i aproape înţelept. Dar în ceea ce priveşte maturitatea... ahh, Rebecca! Ne amestecăm în ceva care ne depăşeşte pe toţi? Au oamenii dreptul să stabilească limite naturii lui Iahve? Cred că Leto II a înţeles asta. Pe când doamna aceea din tine o neagă.

― Ea spune că Leto II a fost un tiran detestabil.

― Poate, dar au existat tirani înţelepţi înaintea lui şi, cu siguranţă, vor mai exista.

― Ele îl numesc Shaitan.

― A avut, într-adevăr, puterile lui Satan. În privinţa asta, împărtăşesc teama lor. Era nu atât preştient, cât... ciment. Făcea să încremenească tot ce vedea.

― Aşa spune şi ea. Dar adaugă că el a păstrat Graal-ul lor.

― Şi aici, sunt aproape înţelepte.

Rabinul oftă din rărunchi şi, din nou, îşi aruncă ochii spre cadranele din perete.

Energie pentru ziua de mâine.

Reveni cu privirea la Rebecca. Era schimbată. Nu se putea împiedica să nu observe asta. Devenise aidoma celor din Bene Gesserit. Lucru uşor de înţeles. Avea mintea plină de acele prezenţe de pe Lampadas. Dar acestea nu erau porci din ţinutul Gadarenilor, care să poată fi azvârliţi în mare dimpreună cu duhurile necurate.



Iar eu nu sunt un nou Isus.

― Lucrul ăsta pe care zici că ţi l-au spus ele despre Maica Superioară Odrade... că i se întâmplă adesea să-şi blesteme Arhivistele, cu Arhivele lor cu tot... e ciudat! Nu sunt Arhivele asemenea cărţilor în care ne păstrăm noi înţelepciunea?

― Atunci, sunt eu o Arhivistă, Rabbi?

Întrebarea ei era descumpănitoare, dar, în acelaşi timp, lămurea problema. Rabinul zâmbi.

― Am să-ţi mărturisesc, fiica mea, că simt o oarecare simpatie pentru această Odrade. Există întotdeauna ceva supă­rător la toţi arhivarii.

― Asta-i înţelepciune, Rabbi?

Cu câtă sfioşenie avusese grijă să formuleze întrebarea!

― Este, fiica mea, crede-mă. Arhivarii şi-au dat dintotdeauna silinţa să suprime până şi cele mai infime pretenţii de judecată. Cuvânt cu cuvânt. Ce aroganţă!

― Cum fac pentru a şti ce cuvinte trebuie să folosească ei înşişi, Rabbi?

― Ahhh! Văd că un pic de înţelepciune s-a prins şi de tine, fiica mea. Dar aceste Bene Gesserit n-au dobândit încă adevărata înţelepciune şi asta din pricină că Graal-ul lor o împiedică.

Rebecca îi citea intenţiile pe chip. Încearcă să mă înarmeze cu îndoieli în privinţa acestor vieţi pe care le port în mine.

― Dă-mi voie să-ţi spun un lucru în legătură cu Bene Gesseritul, rosti el.

Dar, în momentul acela, nu-i veni în minte nimic. Nici un cuvânt, nici o povaţă înţeleaptă. De ani de zile nu i se mai intâmplase una ca asta. Nu-i rămânea decât o singură cale: să vorbească din inimă.

― Poate că Surorile Bene Gesserit s-au aflat de prea multă vreme pe drumul Damascului fără să fi avut parte de o iluminare, Rebecca. Le aud de mult timp spunând că acţionează pentru binele omenirii. Nu ştiu de ce, dar nu văd asta la ele, şi cred că n-o vedea nici Tiranul.

Când ea dădu să răspundă, el o opri cu un gest al mâinii.

― Maturizarea omenirii? O omenire mai coaptă, adică? Acesta e Graal-ul lor? Fructul cel mai potrivit pentru a fi cules şi mâncat nu este fructul copt?

Stând în genunchi pe pardoseala imensei săli de pe planeta Joncţiune, Rebecca îşi amintea de aceste cuvinte punându-le în legătură nu cu vieţile pe care le purta înlăuntrul ei, ci cu acţiunile celor care o capturaseră.

Preaonorata Mater terminase de mâncat. Îşi şterse mâinile pe rochia unei servitoare.

― Să se apropie, rosti apoi.

O durere ascuţită străpunse umărul stâng al Rebeccăi, făcând-o să se împleticească în faţă, pe genunchi. Cea care se numea Logno se furişase cu paşi de felină în spatele ei şi-i înfipsese în carne o ţepuşă ascuţita.

Râsete răsunară în toată sala.

Rebecca se ridică anevoie şi, ferindu-se pe cât putea de vârful ascuţit care-o urmărea, ajunse până în dreptul primei trepte a podiumului Preaonoratei Mater, unde ţepuşa o făcu să se oprească.

― În genunchi! porunci Logno, punctându-şi ordinul cu o nouă împunsătură.

Rebecca se supuse, cu ochii aţintiţi la treptele din faţa ei. Dalele galbene erau pline de fisuri mărunte. Cumva, defectele materialului avură darul s-o îmbărbăteze.

― Dă-i pace, Logno, spuse Preaonorata Mater. Vreau să aud răspunsuri, nu urlete. Apoi, către Rebecca: Uită-te la mine, femeie!

Rebecca ridică ochii şi privi chipul morţii. Ce faţă întru nimic remarcabilă pentru a conţine o asemenea ameninţare... Cu trăsături atât de... de şterse. Aproape lipsite de expresie. Şi silueta atât de plăpândă. Dar toate astea nu făceau decât să sporească senzaţia de pericol care-o încerca pe Rebecca. Ce puteri trebuie că avea această femeie pirpirie pentru a domni asupra unor fiinţe atât de cumplite!

― Ştii pentru ce te afli aici? întrebă Preaonorata Mater.

Cu cel mai slugarnic ton, Rebecca răspunse:

― Mi s-a spus, Preaonorata Mater, că doriţi informaţii despre ştiinţa Dreptvorbirii şi despre alte lucruri legate de Gammu.

― Ai fost femeia unui Dreptvorbitor!

Era o acuzaţie.

― Care acum e mort, Preaonorata Mater.

― Nu, Logno!

Cuvintele fuseseră adresate aghiotantei, care dăduse să se repeadă cu ţepuşa.

― Amărâta asta nu cunoaşte uzanţele noastre, reluă Prea­onorata Mater. Dă-te mai încolo, Logno, ca să fiu sigură că n-o să mă deranjezi cu excesele tale de zel. Cât despre tine, lepădătură, strigă ea deodată, n-ai să deschizi gura decât ca să răspunzi la întrebările mele sau când o să-ţi poruncesc eu!

Rebecca se făcu mică.

În capul ei, vocea lăuntrică şopti: A fost ceva foarte apropiat de Glas. Fii pregătită.

― Le cunoşti pe cele care-şi zic Bene Gesserit? întrebă Preaonorata Mater.



Ei, asta-i!

― Toată lumea le cunoaşte pe vrăjitoare, Preaonorata Mater.

― Ce ştii despre ele?

Vasăzică de-asta m-au adus aici.

Numai lucruri din auzite, Preaonorata Mater.

― Sunt curajoase?

― Se spune că încearcă întotdeauna să evite riscurile, Preaonorata Mater.



Eşti demnă de noi, Rebecca. Aşa trebuie luate târfele astea. Orice bilă se rostogoleşte la vale prin jgheabul spre care e îndreptată. Sunt încredinţate că ne deteşti.

― Sunt bogate? întrebă Preaonorata Mater.

― Cred că vrăjitoarele sunt nişte sărăntoace în comparaţie cu dumneavoastră, Preaonorata Mater.

― De ce spui asta? Nu-mi răspunde doar ca să-mi faci pe plac!

― Dar, Preaonorata Mater, şi-ar putea permite vrăjitoarele să trimită o navă gigantică de pe Gammu până aici doar ca să mă transporte pe mine? În plus, unde-s ele acum? Se ascund de dumneavoastră.

― Chiar aşa, unde sunt? întrebă Preaonorata Mater.

Rebecca ridică din umeri.

― Erai pe Gammu când cel pe care-l numeau Bashar a scăpat cu fuga? reluă interogatoriul Preaonorata Mater.



Ştie că erai acolo.

― Eram, Preaonorata Mater. Şi-am auzit toate poveştile care-au circulat. Dar nu cred nimic.

― Tu să crezi ce-ţi spunem noi să crezi, netrebnico! Ce poveşti ai auzit?

― Că se mişca atât de iute, încât nu putea fi văzut cu ochiul liber. Că a omorât o mulţime de... oameni, lovind doar cu mâinile. Că a furat o non-navă şi a fugit în Dispersie.

― Poţi să crezi că a dat bir cu fugiţii, neisprăvito!

Uite-o cum îşi dă în vileag frica! Nu poate să-şi împiedice tremurul.

― Spune ce ştii despre Dreptvorbire, porunci Preaonorata Mater.

― Eu nu înţeleg Dreptvorbirea, Preaonorata Mater. Ştiu doar ce spunea despre asta soţul meu, Sholem. Pot să vă repet cuvintele lui, dacă doriţi.

Preaonorata Mater chibzui câteva clipe, privind dintr-o parte în alta la aghiotantele şi consilierele ei, care începeau să dea semne de plictiseală. De ce n-o omora odată pe netrebnica asta?

Rebecca, desluşind violenţa din privirile cu care o fulgerau ochii portocalii, se retrase în ea însăşi. Se gândi la bărbatul ei, cu numele său de alint, Shoel, şi, dintr-o dată, cuvintele lui îi aduseră mângâiere. Manifestase "vocaţia" încă de mic copil. Unii o numeau instinct, dar Shoel nu folosise niciodată acest termen. "Încrede-te în simţul tău visceral. Asta îmi spuneau mereu instructorii mei. "

Era o expresie atât de prozaică, încât, spunea el, îi dezarma pe toţi cei care veneau în căutarea unui "mister ezoteric".

"Nu e nici un secret", îi explicase Shoel. "Nu-i vorba decât de muncă asiduă şi de antrenament, ca pentru orice altceva. Trebuie să-ţi exersezi aşa-zisa «percepţie a infinitului», capacitatea de a detecta variaţii extrem de mici în reacţiile umane. "

Rebecca putea să vadă, în clipa aceasta, asemenea reacţii infime la cele care o fulgerau cu privirea din înaltul estradei.

Îmi vor moartea. De ce?

Vocea interioară se grăbi s-o liniştească.



Celei care comandă îi place să-şi etaleze puterea asupra celorlalte. N-o să facă în nici un caz ceea ce vor ele, ci tocmai contrarul.

― Preaonorată Mater, îşi luă inima în dinţi Rebecca, sunteţi atât de bogată şi de puternică. Nu mi-aţi putea găsi şi mie un loc printre slugile dumneavoastră, pentru a vă fi de folos?

― Vrei să intri în slujba mea?

Ce rânjet de fiară!

― Aş fi cum nu se poate mai fericită, Preaonorată Mater.

― Nu sunt aici ca să te fac fericită.

Logno făcu un pas spre Rebecca.

― Atunci fă-ne pe noi fericite, Dama. Lasă-ne să ne distrăm puţin cu...

― Linişte!



Ahhh, ce greşeală! Să-i spună pe nume, aici, de faţă cu celelalte.

Logno se dădu îndărăt şi fu cât pe ce să scape din mână fierul de îmboldit.

Preaonorată Mater îşi aţinti ochii portocalii asupra Rebeccăi.

― Te vei întoarce la traiul tău mizerabil de pe Gammu, lepădătură. N-am să te omor. Ar însemna să-ţi acord o favoare. Acum, după ce-ai văzut ce ţi-am fi putut oferi aici, du-te şi trăieşte în lipsă.

― Preaonorată Mater! protestă Logno. Avem bănuieli cu privire la...

― Iar eu am bănuieli cu privire la tine, Logno. Expediaz-o înapoi, teafără! Ai înţeles? Crezi că nu suntem în stare s-o găsim dacă o să mai avem vreodată nevoie de ea?

― Nu, Preaonorată Mater.

― O să fim cu ochii pe tine, lepădătură! încheie Preaonorata Mater.



Momeală! Vrea să te folosească drept nadă pentru a captura un vânat mai mare. Interesant. Scorpia asta are cap şi ştie să-l folosească, în pofida firii ei violente. Vasăzică aşa a ajuns la putere.

Pe toată durata călătoriei de întoarcere pe Gammu, închisă într-o cabină urât mirositoare de pe o navă care aparţinuse cândva Ghildei, Rebecca se gândi la situaţia precară în care se afla. De bună seamă că târfele nu se aşteptau ca ea să se înşele în privinţa intenţiilor lor. Sau... mai ştii? Erau atât de obişnuite ca oamenii să se târască în faţa lor, să se umilească...



Se desfată cu asta.

Îşi dădu seama că această remarcă se datora atât unui piculeţ din talentul de Dreptvorbitor al lui Shoel, cât şi povăţuitoarelor de pe Lampadas.

― Poţi să acumulezi o mulţime de observaţii mărunte, pe care le simţi, chiar dacă ele nu trec niciodată adevăratul prag al conştiinţei, spusese Shoel. Acest cumul de observaţii îţi comunică lucruri, însă nu în vreun limbaj propriu-zis. Limbajul nu e câtuşi de puţin necesar.

Rebeccăi i se păruse a fi unul dintre lucrurile cele mai stranii pe care le auzise vreodată. Dar asta fusese înainte de Agonia Mirodeniei. Se aflau în pat, încurajaţi de întuneric şi de atingerea trupurilor lor goale. Făcuseră altceva decât să vorbească, dar pe urmă împărtăşiseră şi cuvinte.

― Limbajul e un obstacol, spunea Shoel. Ceea ce ţi se cere, ca Dreptvorbitor, este să înveţi să-ţi interpretezi propriile reacţii. Uneori poţi găsi cuvinte pentru a le descrie... alteori, nu.

― Nici un fel de cuvinte? Nici măcar pentru a formula întrebări?

― Vrei cuvinte? Am să-ţi dau câteva. Încredere. Credinţă. Adevăr. Cinste. Ce zici de ele?

― Sunt cuvinte frumoase, Shoel.

― Dar care nu-şi ating ţinta. Nu trebuie să te bizui pe ele.

― Atunci, tu pe ce te bizui?

― Pe reacţiile mele lăuntrice. Urmăresc ce se petrece în mine însumi, nu în persoana din faţa mea. Ştiu întotdeauna când cineva minte, fiindcă îmi vine să-i întorc spatele.

― Vasăzică ăsta ţi-e secretul!

Îi împunse uşor braţul gol.

― Alţii procedează în mod diferit. Am cunoscut pe cineva care zicea că ştie să recunoască un mincinos fiindcă simte nevoia să-l ia de braţ şi să se plimbe cu el pentru a-l consola. Poate că ţi se pare un lucru lipsit de noimă, dar te asigur că aşa este.

― Mi se pare foarte înţelept, Shoel.

Vorbise dragostea din ea. De fapt, nu prea înţelegea ce voia el să zică.

Scumpa mea, rosti el legănându-i drăgăstos capul pe braţ, Dreptvorbitorii posedă un Simţ al Adevărului care, o dată ce a fost deşteptat, rămâne tot timpul treaz. Te rog, nu-mi spune că-s înţelept când în tine vorbeşte dragostea.

― Iartă-mă, Shoel. (Îi plăcea cum miroase braţul lui şi-şi îngropă mai adânc faţa, gâdilându-i cu genele. ) Dar aş vrea atât de mult să ştiu şi eu tot ce ştii tu.

El îi ridică uşurel capul într-o poziţie mai confortabilă.

― Ştii ce-mi spunea mereu instructorul meu din Treapta a Treia? "Nu trebuie să ştii nimic! Învaţă să fii total naiv. "

Ea rămase uimită.

― Chiar nimic?

― Trebuie să abordezi totul cu mintea ca o tăbliţă curată. Nimic pe dinafară, nimic pe dinăuntru. Ceea ce trebuie să se înscrie se va înscrie de la sine.

Ea începu să priceapă.

― Fără nici o interferenţă.

― Întocmai. Trebuie să ai inocenţa primitivă a sălbaticului de la origini, să fii de o candoare desăvârşită, până în clipa în care recazi în stadiul ultim al sofisticării. Lucrul ăsta se întâmplă fără a-ţi da seama, ca să zic aşa.

― Iată, într-adevăr, ceva înţelept, Shoel. Sunt sigură că ai fost elevul lor cel mai bun, cel mai ager şi...

― Consideram că totul nu era decât o aiureală incomen­surabilă.

― Nu se poate!

― Până în ziua în care am resimţit un infim freamăt lăuntric. Nu era un spasm muscular sau ceva care-ar fi putut să fie observat de vreo altă persoană. Era doar un... doar un freamăt.

― Unde?

― N-aş putea spune. Dar instructorul din Treapta a Patra ne pregătise. "Când veţi simţi lucrul ăsta, puneţi mâna pe el cu cea mai mare delicateţe, cu toată blândeţea. " Unul dintre elevi a crezut că vorbea la propriu, că se referea la mâinile noastre adevărate. Ce-am mai râs de el!



― Asta n-a fost frumos din partea voastră.

Îi mângâie obrazul, simţind sub degete ţepii bărbii lui negre ce începea să crească. Era târziu, dar ei nu-i venea somnul.

― N-a fost prea frumos, într-adevăr. Dar când freamătul s-a ivit, l-am recunoscut imediat. Am fost însă şi surprins, fiindcă am înţeles, recunoscându-i, că el existase în mine tot timpul. Era familiar. Era freamătul intuiţiei mele de Dreptvorbitor, Simţul Adevărului.

Rebeccăi i se păru că simte şi ea, vibrând înlăuntrul ei, Simţul Adevărului. Vocea lui Shoel, parcă fascinată, stârnise ceva în fiinţa ei.

― De atunci, lucrul acela îmi aparţine, reluă el. Îmi aparţine şi-i aparţin. N-am mai putea fi despărţiţi.

― Ce lucru minunat trebuie să fie!

Cu respect şi un pic de invidie în glas.

― Nu chiar! Detest o bună parte din ceea ce-mi oferă. Când vezi unii oameni în felul acesta e ca şi cum i-ai vedea evisceraţi, cu maţele scoase.

― Dezgustător!

― Da, dar există şi compensaţii, iubita mea. Alţi oameni sunt asemenea unor flori frumoase pe care ţi le întinde un copil. Inocenţa. Propria mea inocentă intră atunci în rezonanţă şi talentul meu de Dreptvorbitor devine şi mai puternic. E ceea ce mi se întâmplă cu tine, dragostea mea.

Non-nava Onoratelor Matres ajunse deasupra Gammu-ului. O debarcară pe Rebecca la capătul Platformei de Aterizare, cu naveta care evacua gunoiul. O lăsară lângă conteinerele cu resturi şi excremente, dar nu-i pasă.

Sunt acasă! Sunt acasă şi Lampadasul supravieţuieşte.

Însă Rabinul nu-i împărtăşi entuziasmul.

Se aflau din nou în biroul lui, dar Rebecca se simţea acum mult mai familiarizată cu Celelalte Memorii, mult mai încre­zătoare. El observă asta numaidecât.

― Semeni cu ele mai mult ca oricând! Ai în tine ceva necurat.

― Rabbi, avem cu toţii strămoşi necuraţi. Mă socotesc norocoasă că îi cunosc pe unii dintre ai mei.

― Cum? Ce tot spui?

― Descinderii cu toţii din oameni care au săvârşit lucruri oribile, Rabbi. Nu ne place să ne gândim că au existat barbari printre străbunii noştri, dar au existat.

― Ce vorbe-s astea?

― Cucernicele Maici şi-i amintesc pe toţi, Rabbi. Nu uita că învingătorii sunt cei ce creează rasa. Înţelegi?

― Nu te-am auzit niciodată vorbind cu atâta cutezanţă. Ce s-a întâmplat cu tine, fiica mea?

― Am supravieţuit, ştiind că victoria se obţine uneori cu un preţ moral.

― Ce înseamnă asta? Astea-s vorbe ticăloase.

― Ticăloase? Barbarie nu-i nici măcar termenul potrivit pentru a descrie unele dintre ticăloşiile comise de strămoşii noştri. Strămoşii noştri ai tuturor, Rabbi.

Rebecca văzu că îl rănise şi simţi cruzimea propriilor ei cuvinte, dar nu se putu opri. Cum ar fi putut Rabinul să nu recunoască adevărul spuselor ei? Era un om de onoare.

Îşi îmblânzi glasul, dar cuvintele tăiară şi mai adânc în carne vie.

― Rabbi, dacă ai cunoaşte unele dintre lucrurile pe care Celelalte Memorii m-au obligat pe mine să le cunosc, ai începe să cauţi noi termeni pentru a descrie ticăloşia. Unele lucruri săvârşite de strămoşii noştri depăşesc cele mai cumplite etichetări pe care ţi le-ai putea închipui.

― Rebecca... Rebecca... ştiu că necesităţile...

― Nu căuta scuze în "necesităţile vremurilor"! Ca Rabin, ştii mai bine decât mine cum se pune problema. Când ne-a lipsit nouă simţul moral? Numai că, uneori, nu vrem să ascultăm.

Rabinul îşi prinse faţa în mâini, legănându-se înainte şi înapoi în scaunul lui vechi, care lăsă să se audă un scârţâit lugubru.

― Rabbi, întotdeauna te-am iubit şi te-am respectat. Pentru dumneata, am înfruntat Agonia Mirodeniei. De dragul dumitale, le-am primit pe cele de pe Lampadas. Nu nega ceea ce am avut de învăţat din toate astea.

El lăsă mâinile jos.

― Nu neg, fiica mea. Dar îngăduie-mi suferinţa.

― Dintre toate lucrurile pe care le-am aflat, Rabbi, cel căruia trebuie să-i fac faţă în viitorul apropiat, şi fără zăbavă, este că nu există nevinovaţi.

― Rebecca!

― Vinovat poate că nu este cel mai nimerit termen, Rabbi, dar strămoşii noştri au făcut lucruri pentru care trebuie să se plătească.

― Asta înţeleg, Rebecca. E un bilanţ care...

― Nu-mi spune că înţelegi când ştiu foarte bine că nu înţelegi, rosti Rebecca ridicându-se şi privindu-l sever. Nu-i vorba de un registru de conturi pe care poţi să-l îndrepţi. Cât de departe ai putea să te întorci înapoi?

― Rebecca, sunt Rabinul tău. Nu trebuie să vorbeşti aşa, mai cu seamă când mi te adresezi mie.

― Cu cât te întorci mai mult în trecut, Rabbi, cu atât mai cumplite sunt atrocităţile şi cu atât mai ridicat este preţul de plătit. Dumneata nu poţi să te întorci prea mult înapoi, însă eu sunt silită s-o fac.

Se întoarse şi ieşi din birou, ignorând glasul lui rugător şi durerea cu care îi pronunţa numele. În timp ce închidea uşa, ii auzi gemând:

― Ce am făcut, Doamne Dumnezeule? Israel, ajut-o!

Scrierea istoriei este, în bună parte, un proces de diversiune. Majoritatea relată­rilor istorice abat atenţia de la influenţele secrete care s-au exercitat asupra eveni­mentelor importante.


Yüklə 3,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin