Contribuţia traducătorilor

66

OMUL MEDIEVAL

CĂLUGĂRII

67

preocuparea sa, în alegerea locului în care urma să profeseze, fusese de a se asigura că acesta este dotat cu cărţi bune (Patrologia Latina, 146, col. 35A). Catalogul bibliotecii de la Pomposa, de la sfîrşitul secolului al Xl-lea, pe care compilatorul, într-un acces de entuziasm, o consideră mai bogată decît cea de la Roma, înregistrează cu o precizie încărcată de indignare criticile pe care abatele Ieronim şi le atrăsese din partea confraţilor, fiindcă se folosise de resursele mănăs­tirii pentru achiziţionarea de lucrări ale unor autori păgîni. Apărarea sa, chiar dacă nu întru totul convingătoare şi decisivă, este cea scontată: în casa unui potentat nu trebuie să figureze numai vase de aur şi de argint, ci şi de argilă. Ieronim a acţionat cum a acţionat pentru ca fiecare să se delecteze şi să-şi poată exersa mintea conform propriilor înclinaţii şi merite. De altminteri, dacă sînt citite cu gînduri curate, cărţile paginilor sînt edificatoare: nu demonstrează ele, oare, că fastul secular nu înseamnă nimic? (Mercati). în pofida întregului alegorism propus ca grilă de lectură, ca şi a optimismului asimilant al culturii monastice, nu-i uşor totuşi de crezut că orizontul în care un Ovidiu era citit şi apreciat se menţinea între limitele judecăţii cu care era prezentat într-un accessus ad auctores anonim din secolul al Xll-lea: „bonorum morum est instructor, malorum vero extirpator"^l; nici că grila sugerată ar fi fost singura după care se orienta lectura lui. Imposibilitatea de a surprinde concret, în toată importanţa sa, influenţa acestor neajunsuri şi aporii din interiorul vieţii monastice nu poate împiedica relevarea legăturii lor în primul rînd cu mono­polul cultural exercitat de mănăstire. Din acest punct de vedere, articularea ideologică şi instituţională a realităţilor şi nevoilor vieţii religioase şi civile în conformitate cu cele mai diferite şi mai complexe perspective de pietate, de cultură, de instruire şi de gust a frînat expansiunea monastică şi procesul de recrutare, prin eliminarea unuia dintre factorii care îi asiguraseră succesul. însă cele mai evidente breşe deschise în sistemul monastic încă din cursul veacu­rilor sale „de aur" au provenit din chiar pretenţia sa de a întruchipa perfecţiunea creştină în acei termeni şi în acel mod al său de exis­tenţă, de a reprezenta sequela Christi înfăptuită în istorie. Opulenţa atinsă de unele mănăstiri provoacă un impuls de reformă monastică, o accentuare a aspectelor ascetice şi penitenţiale, un efort de reînnoire a fidelităţii faţă de litera şi spiritul regulii. Nu slăbeşte însă exclusi­vismul contradictoriu care îi însoţise expansiunea şi succesul, şi nici nu este contestată pretenţia de hegemonie culturală şi socială care fusese unul dintre aspectele sale cele mai vizibile. Ideea şi practica „sărăciei voluntare", aşa cum fuseseră elaborate şi realizate de expe­rienţa monastică benedictină, rămîn profund inserate în schema ierarhiilor sociale dominante, spre a reclama, pentru pauperes Christi, veneraţia, prestigiul şi recunoaşterea ce constituie o piatră de încercare

în măsurarea pietăţii celorlalţi. O logică internă a instituţiei impune o anumită linie de extindere şi dezvoltare: la o jumătate de secol de la constituire, congregaţia cisterciană tinde deja să se organizeze conform unor moduri de viaţă şi cu un inventar de posesiuni pe care iniţial le reproşase aprig clunisienilor.

Tocmai asemenea aspecte nu mai sînt acceptabile ori suficiente în faţa noilor realităţi şi a noilor exigenţe religioase şi sociale ce se ivesc treptat în acele secole. Sistemul monastic explodează şi se fărîmiţează - dacă putem spune aşa, forţînd termenii, despre un proces lent şi treptat - dintr-un impuls dublu. Primul porneşte din interiorul mănăstirii şi, pe baza gîndirii şi a textelor cu care expe­rienţa monastică se nutrise, îi pune în discuţie viaţa şi rezultatele şi îi contestă, în lumina unor noi exigenţe de creştinare a societăţii, retragerea pe poziţii aristocratice şi închiderea elitistă, evidenţiind întreaga ambiguitate şi insuficienţă a ecuaţiei viaţă apostolică = viaţă monastică, ce constituia un punct fix al ideologiei sale. Petru Venerabilul, scriindu-i lui Bernard de Clairvaux şi ştiind că va găsi la el o încuviinţare deplină, se întreba retoric: „Quid est aliud dicere, «omnia quae habes da pauperibus et veni sequere me», nisi esto monachusT¹ (Ep. 28). Dar ceea ce pentru aceşti oameni era încă o axiomă indiscutabilă, pentru mulţi alţii nu mai era. Deceniile de luptă pentru reformă din secolele al Xl-lea şi al Xll-lea solicitaseră şi impuseseră deja în multe zone o ieşire a călugărilor din mănăstire, exerciţiul activ al predicării, o angajare directă în cura animarum, ce se dovedesc contradictorii şi incompatibile cu tradiţia monastică.

O astfel de mişcare pornită din mănăstiri se întîlneşte şi se împleteşte cu exigenţe şi impulsuri ce răzbat din corpul unei societăţi aflate într-o fază de progresivă articulare şi creştere. Clerul din parohii tinde către o organizare şi o disciplina realizabile în termeni ce nu pot fi epuizaţi în schema monastică a perfecţiunii: o reînnoită nevoie de autenticitate evanghelică duce către descoperirea misiunii şi a propovăduirii ca nişte componente fundamentale pentru vita apostolica. Revendicarea din partea unor grupuri de laici a unei prezenţe mai active în viaţa bisericească nu-şi poate găsi nici expresia şi nici spaţiile adecvate în contextul oferit de modelul monastic. Realitatea pauperismului, pe care însuşi progresul economic îl diversi­fică şi îl accentuează, nu se mai impune numai în termenii asistenţei şi binefacerii, ci şi ca o problemă de mîntuire şi de răscumpărare religioasă şi umană. Conversatio inter pauperes, viaţa de sărac în mijlocul săracilor, se schiţează ca o cale mai autentică şi mai fidelă a mărturisirii evanghelice. Punctul de sosire al acestui proces îl va constitui extraordinara experienţă a sfîntului Francisc din Assisi şi a primilor săi tovarăşi, cu o mare influenţă şi însemnătate şi în

1. „Este un dascăl al bunelor moravuri şi un exterminator al celor rele" (n.t.).

„Ce altceva înseamnă a spune «Dă tot ce ai săracilor şi vino de mă urmează» decît a fi călugăr?" (n.t.).

68

OMUL MEDIEVAL

dezvoltările sale ulterioare, deşi corectate şi reorientate pe nişte făgaşe şi după nişte norme mai apropiate de tradiţia ecleziastică deja consolidată.

Insă tocmai din persistenţa, pentru diferitele forme ale vieţii religioase, a necesităţii organizării lor conform unei „reguli" constituite după un model de ascultare, de angelism, de stabilitate mănăsti­rească, de separare netă de restul oamenilor, de posesie în comun a bunurilor, de ascetism disciplinat, reiese cu claritate influenţa profundă pe care tradiţia monastică a continuat să o exercite asupra modalită­ţilor şi a termenilor prezenţei creştine în societăţile culturii occidentale. Iar dacă mănăstirile şi călugării au fost treptat reduşi la un rol ecleziastic şi social din ce în ce mai puţin central şi predominant, spiritualitatea elaborată de ei şi afirmată în secolele hegemoniei lor a oferit o moştenire decisivă pentru caracterizarea vieţii creştine în raport cu cea seculară: o undă de profunzime ce nu pare să-şi fi pierdut încă puterea. Ar fi hazardat şi prezumţios să pretindem a-i judeca importanţa şi semnificaţia în termeni sumari, după desfăşurarea istorică multiformă a experienţei creştine. Este o realitate că, în deceniile din urmă, nevoia de a depăşi această condiţionare tenace şi subtilă pare să se fi accentuat. Şi nici nu pare întîmplător că acestor încercări le corespund, pe un alt plan, tendinţe şi iniţiative de reînnoire monastică, destinate să redea mănăstirii acea valoare de semn profetic şi eshatologic circumscris, deposedat însă de orice pretenţie exemplară sau de universalitate, urmînd o inspiraţie care la rîndul ei se poate revendica de la un filon profund al tradiţiei antice.

Capitolul II