Contribuţia traducătorilor

SFÎNTUL

291

celor ce îi vedeau trăind, un deosebit prestigiu de ordin supranatural, dreaptă răscumpărare a unei existenţe sacrificate.

Concepţiile orientale asupra sfinţeniei au fost repede cunoscute şi răspîndite în întreaga lume romană. Sub înrîurirea lui Hilaire de Poitiers şi a prietenilor aquitani ai sfintului Ieronim, urmaţi apoi de Cassian de Marsilia şi de călugării provensali din Lerins, influenţele ascetice venite din Egipt şi Siria au pătruns în Occident în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi au obţinut un succes reflectat de opera hagiografică cea mai importantă, Vita Martini (Viaţa sfintului Martin de Tours, mort în 397), scrisă de Sulpicius Severus la începutul secolului al V-lea. Această operă, ce avea să marcheze profund hagio­grafia medievală, îşi propune, într-adevăr, să-şi înfăţişeze eroul ca pe un Antonie al Occidentului. Aici triumfă idealul de perfecţiune al ascetismului galo-roman conceput, după expresia lui Paulinus de Nola (Ep. 2, 12), ca un „martiriu nesîngeros". La fel ca schimnicii din pustia Egiptului, slujbaşul panonic a fost iniţiat în ştiinţa ascezei de către un „abate", în ocurenţă Hilaire de Poitiers, şi a trăit la Liguge o experienţă de eremitism cenobitic. Devenit episcop de Tours în 371, el porneşte cu energie lupta împotriva tuturor formelor răului: erezia ariană, păgînismul rural, cultul falşilor martiri veneraţi pe alocuri de popor, fiind susţinut în acţiunea sa misionară de numeroase miracole. Dar tocmai prin aceste ultime aspecte, Vita Martini se desprinde de modelele sale orientale: viaţa dusă de Martin este una „mixtă", în măsura în care a fost, deopotrivă, un călugăr iubitor de singurătate şi un apostol implicat în evanghelizare. în plus, spre deosebire de hagiografia orientală, ai cărei eroi sînt rareori preoţi, Sulpicius Severus pune accentul pe dimensiunea sacerdotală a perso­najului său — iar mănăstirea din Marmoutier, întemeiată de el pe malurile Loarei, a fost o pepinieră de episcopi. Astfel, de la origine, sfinţenia occidentală capătă un caracter ecleziastic, care a deosebit-o de cea a Orientului, unde, în afară de cîţiva mari prelaţi, clericii nu au fost consideraţi personaje charismatice.

Sfinţii apărători ai poporului şi întemeietori de biserici

într-adevăr, de la sfîrşitul secolului al V-lea, locurile şi persoanele în care era concentrată puterea spirituală nu mai sînt aceleaşi în cele două părţi ale vechiului Imperiu Roman, ce evoluează de acum încolo în direcţii diferite: pe cînd în Orient prestigiul sacru al împăra­tului, conducător al poporului creştin, sporea în paralel cu prestigiul eremiţilor şi al călugărilor, în Occidentul bîntuit de invadatorii ger­manici şi împărţit în mai multe regate barbare, episcopii, păstrătorii relicvelor şi apărătorii cetăţilor, devin figurile centrale ale vieţii bisericeşti. Fie că este vorba de sfîntul Leon la Roma, de sfîntul Aignan la Orleans sau de sfîntul Didier la Cahors, şeful Bisericii locale se situează încă din timpul vieţii în prim-planul actualităţii

292

OMUL MEDIEVAL

politice, sociale şi religioase şi tinde în mod firesc să rămînă, după moarte, referinţa obligatorie prin intermediul căreia oraşul îşi mani­festă unitatea şi voinţa colectivă de a trăi. A trecut vremea martirilor; cea a eremiţilor de tip oriental nu va fi fost, în Occident, decît o modă literară, iar penitenţii singuratici şi săraci vor fi în curînd rău văzuţi de o Biserică ierarhică ce concepe practica ascetismului numai în cadrul monahismului cenobitic.

In vreme ce sfîntul din Antichitatea tîrzie era un adept al vieţii pasive (vita passiva), căutînd desăvîrşirea prin renunţarea la lume, Occidentul din Evul Mediu timpuriu a fost marcat cu precădere de figurile unor conducători religioşi şi ale unor întemeietori profund angajaţi în viaţa activă. într-adevăr, pe atunci Biserica devenise animatoarea societăţii, în special în oraşe, unde episcopii buni se distingeau prin rîvna lor în apărarea locuitorilor împotriva arbitra­rului regelui şi al agenţilor săi. Reprezentant al lui Dumnezeu într-o societate profană şi brutală, sfîntul prelat din această vreme apare, înainte de orice, ca omul milei active şi eficace. Ajutîndu-i pe săraci, el luptă împotriva oprimării şi a încălcărilor dreptului; el devine astfel un sprijin contra arbitarului pentru populaţiile civile şi nu ezită să-i ameninţe cu pedeapsa divină pe mai-marii lumii. Evoluţia s-a tradus în fapte prin stabilirea dreptului de refugiu în biserici, spaţii de libertate unde fugarii se aflau sub protecţia relicvelor acelui slujitor al lui Dumnezeu care era venerat acolo. Ea a fost favorizată de trecerea în sarcina Bisericii a ceea ce am putea numi, în termeni moderni, servicii sociale: aziluri (xenodochia) şi ospicii, case pentru copii găsiţi, liste - sau registre - de săraci asistaţi de comunitatea locală. Dar intervenţia sfinţilor se exercită în principal în asistenţa acordată prizonierilor, transformaţi adesea în robi: sfinţi asemenea lui Cesaire d'Arles sau Germain din Paris şi-au vîndut vesela preţioasă şi chiar podoabele ecleziastice pentru a răscumpăra prizonieri, iar această trăsătură a milosteniei pare să fi fost unul din elementele aşa-numitei fama sanctitatis ce nu a întîrziat să-i însoţească. Nu numai prizonierii de război erau vizaţi: Viaţa sfîntului Didier de Cahors (t 655) ni-l înfăţişează deschizînd porţile închisorilor, fără a face deosebire între vinovaţi şi nevinovaţi şi asumîndu-şi răspunderea de a-i reintegra în viaţa socială pe cei cărora le-a redat astfel liberta­tea, determinîndu-i să se boteze dacă nu erau botezaţi şi împărţindu-i între bisericile şi mănăstirile sale. Unii misionari - ca sfîntul Amand (f 679) - nu ezitau să-i educe pe sclavii eliberaţi, pentru a face din ei clerici sau călugări. Fireşte, în aceeaşi epocă, abaţii şi episcopii se numărau printre cei mai mari proprietari de servi, dar posibila contradicţie între cele două atitudini nu era percepută pe atunci.

Chiar dacă sfîntul devine o salvare pentru dezmoşteniţii şi victimele nedreptăţii, totuşi el nu se erijează - cu excepţia cîtorva „martiri" preponderent politici, ca sfîntul Leger d'Autun (t 678) - în adversar

SFÎNTUL

293

al puterii pămînteşti. Dimpotrivă, una din caracteristicile epocii este simbioza între clasele conducătoare ecleziastice şi laice. Uneori, s-a folosit termenul de hagiocraţie pentru a desemna perioada cuprinsă între sfîrşitul secolului al Vl-lea şi sfîrşitul secolului al VUI-lea, într-atît sînt de numeroşi sfinţii asociaţi - cîteodată foarte strîns -cu puterea, ca sfîntul Eloi în Franţa sau sfîntul Grigore cel Mare la Roma, care a luat locul autorităţii imperiale, foarte slabe, şi s-a ocupat de apărarea şi administrarea oraşului. Este vorba aici de un caz-limită, iar la nord de Alpi situaţia era vizibil diferită: nu personalul bisericesc are acces la putere, ci aristocraţia francă, anglo-saxonă sau germanică îşi întind stăpînirea asupra Bisericii, ajutînd-o în acelaşi timp să se implanteze în regiunile rurale ce scăpaseră pînă atunci de influenţa lor şi animînd acţiunea de creştinare dusă în rîndurile popoarelor germanice - încă păgîne - de către misionari ca sfîntul Bonifaciu în Thuringia şi sfîntul Corbinien de Freising în Bavaria.

Principala consecinţă a strînsei colaborări între cler şi mediile conducătoare a fost, după cum a arătat K. Bosl, legitimarea religioasă a situaţiei sociale de excepţie a aristocraţiei în raport cu ceilalţi oameni, liberi sau nu. Credinţa apărută atunci, potrivit căreia un sfînt nu poate fi decît nobil, iar un nobil are mai multe şanse de a deveni sfînt decît nimeni altul, nu era — cel puţin la origine - o suprastructură ideologică impusă de clasele dominante sau de Biserică. Ea îşi avea obîrşia în convingerea - comună creştinismului din Anti­chitatea tîrzie şi păgînismului germanic şi împărtăşită deopotrivă de dominatori şi dominaţi - că desăvîrşirea morală şi spirituală putea anevoie să se dezvolte în afara unui neam ilustru. De unde legătura strînsă ce se stabileşte în epoca respectivă - devenind apoi un loc comun hagiografic extrem de greu de pus în discuţie - între sfinţenie, putere şi nobleţea sîngelui.

Prima consecinţă a afirmării sfîntului nobil — Adelheilige - a fost excluderea oamenilor de origine socială obscură de la căile regale ale sfinţeniei pe care le constituiau pe atunci episcopatul şi demnitatea abaţială. Vreme îndelungată, oameni simpli - masa anonimă de şerbi lipsiţi de spirit şi libertate, în ochii aristocraţiei - nu vor mai putea accede la onoarea altarelor decît prin viaţa eremitică, iar aceasta nu a fost prea răspîndită în Occident pînă în secolul al Xl-lea. într-o societate în care sărăcia şi asceza extremă erau marginalizate, slujitorii lui Dumnezeu păstraţi în amintire după moarte au fost mai ales întemeietorii de biserici sau mănăstiri, recunoştinţa clericilor şi a călugărilor manifestîndu-se prin redactarea unei Vita sau prin instituirea unui cult în cinstea lor. De altfel, familiile nobile le-au stimulat rîvna, împărţindu-le chiar ele relicvele celor mai iluştri membri ai lor. Aşa au făcut, de pildă, primii carolingieni cu strămoşul lor, sfîntul Arnulf, episcop de Metz (j cea 640), sau cu sfînta Gertrude de Nivelles (t 659), fiica intendentului palatului Pepin de Landen şi

294

OMUL MEDIEVAL

a sfintei Itte, sora sfintei Begga. La aceste personaje, atît masculine, cît şi feminine, şi prin intermediul biografiilor lor se exprimă o nouă concepţie asupra sfinţeniei, bazată pe o naştere ilustră, exercitarea autorităţii şi deţinerea de bogăţii adesea considerabile, puse în slujba răspîndirii credinţei creştine. Cîteodată, mai ales la bărbaţi, se adăugau frumuseţea fizică şi prestanţa, precum şi o deosebită afabilitate în relaţiile sociale. Sîntem foarte departe de idealul ascetic al secolului al V-lea şi chiar mai departe de sfinţii de la începutul creştinismului.

în ansamblu, Occidentul avea să moştenească de la Evul Mediu timpuriu o întreagă serie de reprezentări mentale în domeniul sfinţe­niei, ce nu vor fi decît lent şi parţial repuse în discuţie de-a lungul secolelor următoare. Printre trăsăturile fundamentale figurează preponderenţa masculină (90% dintre sfinţii epocii respective sînt bărbaţi), preponderenţa adulţilor - pe atunci copilăria nu trezea vreun interes deosebit - şi în special legăturile strînse între naşterea aristocratică şi desăvîrşirea morală şi religioasă.