Coperta de V



Yüklə 1,19 Mb.
səhifə15/21
tarix10.08.2018
ölçüsü1,19 Mb.
#68672
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   21

w0 : m f

xRy


p

t

(■(-) 0 (-) 0

iată că în lumea Wo apar doi indivizi a căror varianta se află în lumea W.v (datorită elementarităţii structurii, ei sînt absolut identici). Dar în lumea WA- există un x şi un y care nu sînt luaţi în consideraţie în lumea Wo. Fa­ţă de lumea Wo ei sînt simple elemente supranumerore,. Nu e imposibil să transformăm structura lumii Wo in aceea a lumii W.v, adică (potrivit metaforei psihologice) să concepem, din lumea în oare sîntam, o lume în care să existe si Raoul şi Marguerite. Singura problemă este că în lumea WA- ei posedă o proprietate S-necesară. Avînd. în vedere că în lumea Wo o asemenea proprietate nu poate fi recunoscută ca atare, ea va fi tradusă în termeni de proprietate esenţială. Şi iată cum va apărea structura de lurne în care din lumea W'o se dă seama de lumea W.v:

t

X

y

M

D



xRy

(+) o

(—) o

Pentru aceasta se spune că lumea narativă este accesibilă lumii experienţei noastre cotidiene. Dar nu pu­tem afirma contrariul. Adică, această relaţie între lumi W0RWjv- nu e simetrică. într-adevăr, pentru a construi din Iun:ea WN structura lumii Wo, ar trebui să atribui-'-! lui x şi lui y o relaţie S-necesară, ceea ce nu acceptă sa facă structura lumii Wo. Ne-ar lipsi, deci, regulile pentru a face identificabili indivizii x şi y din lumea W.v în lu­mea W». Cu alte cuvinte, văzuţi din lumea de referinţa. Raoul şi Marguerite sînt elemente supranumerare, care

ar putea să existe şi care ar putea chiar să existe fiecare pe cont propriu, cum probabil au existat înainte de a se întâlni şi de a se căsători; dar din interiorul structurii lu­mii W.v (sau în termeni constructivi al acelei matrice de lume) ei subzistă doar în măsura în care sînt legaţi de relaţia necesară. Fără această relaţie de identificare reci­procă ei nu există, aşa cum Lovelace n-ar fi existat dacă n-ar fi existat (din punct de vedere narativ) Clarissa. în lumea W.v un individ supranumerar faţă de lumea Wo, reprezintă ansamblul indivizilor x care satisfac condiţia de a se afla în relaţia simetrică cu un alt individ y. Fap­tul că acest ansamblu are doar un singur membru face astfel ca identificarea unui element supranumerar să fie posibilă din punct de vedere narativ.

Nu afirmăm aici că nu pot fi construiţi în lumea W o indivizii x şi y doar pentru că nu dispunem de paranteze pătrate: sau, spunem chiar aceasta cu condiţia să se în­ţeleagă că prin artificiul parantezelor pătrate am intro­dus proprietatea de a fi narativ şi indisolubil simetrici, proprietate care într-o lume de referinţă Wo nu are mare importanţă, în timp ce într-o lume narativă WA- este o proprietate constitutivă.

Cu alto cuvinte avem o lume narativă şi doi indivizi legaţi de S-necesitate:

M

xRv



noi ar trebui s-o înregistrăm în realitate astfel:

M F xHy


(1) (—) [ + ]

xRy


yRx

pentru că indivizii nu pot fi într-adevăr numiţi altfel de­cât „acel x care este legat de y în med S- necesar" şi in-

222

LECTOR IN FABULA



vers. Fapt pentru care dacă din lumea W.v am dori să ne gîndim la oricare: altă lume în care aceste relaţii S-nece­sare ar fi negate, am ajunge la o matrice contradictorie

de acest gen:

M

xRy


y Kx

unde tocmai ar fi menţionat „acel x care este legat de re­laţia cu y şi care nu e legat de relaţia cu y" (şi în ace­laşi fol pentru y). Exemplu clar de matrice neformulabi-lă pentru că violează înseşi legile sale constitutive.

Dacă conceptul riscă să fie încă obscur, sau dacă pare greu aplicabil în afara unei matrici de lumi, este suficient să recurgem încă o dată la exemplul jocului de şah, pe care l-am folosit deja în capitolul precedent. O piesă de şah în sine nu are semnificaţii, are doar valenţe sintac­tice (poate să se mişte într-un mod anume pe tabla de şah). Aceeaşi piesă la începutul jocului are toţi semnifi­caţii posibili şi nici unul (poate să intre în orice relaţie cu orice altă piesă). Dar într-un stadiu Si al partidei, piesa este o unitate de joc oare semnifică toate mişcări­le, pe care le poate face în acea situaţie dată; adică este un individ dotat cu proprietăţi precise şi aceste proprie­tăţi sînt proprietăţile de a putea face anumite mişcări imediate (şi nu altele) care preced unui grup de mişcări viitoare. In acest sens, piesa este fie o entitate expresivă care veMculează anumite conţinuturi de joc (şi de aceea şi în Tratat, 2.9.2., susţinem că jocul de şah nu este un sistem semiotic monoplan, cum afirma Hjemslev), fie ce­va asemănător din punct de vedere structural, unui per­sonaj dintr-o fabulă, în momentul în care se deschide o disjuncţie de posibilităţi.

Presupunând că acest individ este regina albă, putem spune că are anumite proprietăţi esenţiale (adică aceea de a se putea mişca în toate direcţiile, de a nu putea face mişcarea calului, de a nu putea sări alte piese în drumul

STRUCTURI DE LUMI

223

său în linie dreaptă), dar are, în situaţia ST, şi proprietăţi S-necesare, care derivă din faptul de a fi, în acel stadiu al jocului, în relaţie cu alte piese. Va fi, deci, o regină



S-în mod necesar legată de poziţia, să spunem, a nebu­nului negru, ceea ce îi permite să facă anumite mişcări, dar nu pe acelea care tir pune regina sub ameninţarea nebunului. Inversul este simetric valabil pentru nebun. Tot ceea ce putem gîndi, spera, proiecta, dori în legătură cu mişcările reginei albe, trebuie să plece de la faptul că este vorba despre o rRa, adică despre o regină care se defineşte doar prin relaţia sa ou nebunul.

Acum, dacă cineva ar vrea să se gîndească la o regină liberă de relaţia cu acel nebun, s-ar gîndi la o altă situa­ţie de joc, la o altă partidă, şi deci la o altă regină defi­nită de alte relaţii S-necesare. Desigur, paralela este va­labilă doar dacă se compară întreaga fabulă, în totalita­tea stadiilor sale, cu un stadiu al partidei : este într-ade­văr o proprietate a unei partide de şah (spre deosebire de o naraţiune) faptul de a schimba relaţiile S-necesare în­tre piese, mişcare cu mişcare.

Dacă am încerca acum să ne reprezentăm regina din stadiul Si, imaginîndu-se, ca eliberată de raportul său | necesar cu nebunul, această regină s-ar găM în situaţia foarte bizară prezentată de ultima matrice de lume. Ea ar trebui să se gîndească, adică, la o „ea însăşi" care nu este ea însăşi, adică ar trebui să formuleze expresia con-trafactuală „ce s-ar întâmpla dacă acea rRa care sînt eu nu ar fi o rRa", adică „ce s-ar întîmplâ dacă eu nu aş fi eu" — mic joc metafizic, la oare uneori fiecare dintre noi se dedă, dar aproape întotdeauna cu slabe rezultate.

A spune însă că din interiorul unei anumite lumi na­rative (siau al unui anumit stadiu al unei partide de şah) nu se poate concepe sau construi lumea de referinţă a ci­titorului (sau a jucătorului care este în măsură să imagi­neze stadii diferite) ar părea o prostie în sine, condam­nată de însăşi evidenţa sa. Ca şi cum s-ar spune că Scu­fiţa Roşie nu este în măsură să conceapă un univers în care a avut loc întâlnirea de la Yalta şi în care ulterior TGa a fost condusă de Andrea Barbato. Totuşi lucrul este mai puţin stupid decât pare şi este suficient să ve­dem matricelc mai sus construite pentru a ne da seama

224

LECTOR IN FABULA



de folosul care se poate obţine din ele. Pentru început, ole ne spun de ce expresia colratrafactuală (32), în care soacra mea se întreba ce s-ar fi întîmplat cu ginerele ei dacă nu s-ar fi căsătorit cu fiica sa, ne pare atît de stra­nie. Soacra mea şi-ar fi construit lumea de referinţă ca pe un text, definindu-mă pe mine însumi doar în terme­nii unei relaţii S-neecsare şi nereuşind să mă conceapă altfel. Este firesc că gîndindu-se la o lume posibilă \Vh în care eu să fiu şi să nu fiu în acelaşi timp ginerele ei, se găsea într-o situaţie asemănătoare aceleia reprezentată de ultima (matrice imposibilă). Acea expresie contrafac-tuală părea deci bizară pentru că lăsa să se întrevadă o tendinţă, din partea subieatului ipotetic, de a construi lu­mea propriei experienţe ca pe o lume ireală, mai înrudită cu cele ale fanteziei decît cu cele formulate în cursul exis­tenţei noastre cotidiene. Este ceea ce i se întîmplă bolna­vului despre care se spunea că trăieşte într-o lume numai a sa, sau copilului care şi-o închipuie pe maima atît de strîns legată de el îneît cînd ea lipseşte, neputînd să şi-o definească în raport cu propria lui prezenţă, o resimte ca anulată.

Nu ne putem închipui o lume în care indivizii se de­finesc doar prin faptul că noi îi percepem într-o anumită descriere, pentru a pretinde apoi să identificăm aceiaşi indivizi într-o lume posibilă în care ei nu satisfac aceasită descriere. Pentru a ne întoarce la exemplul lui Mintikka (citat deja în 8.10.), nu ne putem gînidi ce ar fi individul pe care îl percep acum, dacă nu ar fi individul pe care ii percep acum. Ne putem, cel mult gîndi unde ar fi Gio-vanni (vărul Luciei, directorul băncii din localitate), pe care-l văd acum în faţa mea, dacă nu ar fi ou adevărat în faţa mea. Ar fi în altă parte, este evident, dar ar pu­tea fi astfel pentru că am disociat identificarea lui de o relaţie S-necesară ou subiectul care enunţă contrafactu-aiul : vom ieşi adică din fabulaţia pseudo-niarativă pentru a intra în universul ipotezelor controlabile. i Avînd în vedere că transformările din lumea narati­vă în lumea reială sînt imposibile, înţelegem mai bine ce se întîmplă într-o piesă ca Şase personaje în căutarea unui autor de Pirandello. Unde „se pare" că personajele pot concepe lumea autorului lor, d>ar în realitate concep

STRUCTURI DE LUMI

şi în termeni a sa si merită

o altă lume textuală din oare face parte autorul ca per­sonaj al dramei. Şase personaje în căutarea unui autor este pur şi simplu un text în oare se ciocnesc o lume W $ dramatică şi o lume W^ m-etadraniatică.

Acest punct fiind clarificat, am putea spune că dis­cuţia pleca de la o întrebare paradoxală (poate oare un personaj să-şi reprezinte lumea cititorilor săi ?) pur şi simplu pentru a clarifica alte probleme care privesc şi lumea personajului, pe de o parte, şi lumea cititorului, pe de alta. Totuşi, întrebarea iniţială nu era lipsită de o anumită forţă euristică.

Această experienţă — desfăşurată fie de psihologie fantastică — are o utilitate osteneala de a o face în profunzime. Să ne referim la Cei trei muşchetari. In această lume WN avem anumiţi indivizi care sînt variante potenţiale de indivizi in- lu­mea Wj a enciclopediei istorice: Richelieu, Ludovic al XlII-lea şi într-o anumită măsură, dar cu pretenţii, d'Artagnan. Apoi există personaje supranumerare ca Athos şi Mylady (trecem cu v^ereă~T3enlTta'tI^r*posîbilăl discutată de altfel de specialiştii în Dumas, între Athos contele de la Fere şi un probabil conte de la Fare) u.

Aceste două personaje supranumerare au proprieta­tea S-necesară de a fi (fost) soţ şi soţie. Dacă această interidentificare nu ar fi avut loc, Cei trei m,uşchetari ar fi fost un alt roman.

Să vedem acum dacă putem să ni-l imaginăm pe Athos care (din interiorul lumii sale W.v)îşi închipuie ce s-ar fi întîmplat dacă nu s-ar fi căsătorit cu Milady, pe cînd aceasta se numea încă Anne de Breuil. întrebarea este lipsită de sens. Athos n-o poate identifica pe Anne de Breuil decît ca fiind aceea cu care s-a căsătorit în tinereţe. El nu poate concepe o lume alternativă în care există o variantă potenţială a lui însuşi care nu s-a că­sătorit cu Anne, pentru că el depinde, prin însăşi defini­ţia sa narativă, tocmai de acea căsătorie. Ar fi fost alt­ceva dacă Dumas ne-ar spune că Athos se gîndeşte „ce minunat ar fi fost dacă nu m-aş fi căsătorit cu nenorocita

17 Cf. Charles Samaran „Tntroduction" a A. Dumas, hes trois aire.s1, Paris, Garnier, 1968, ' .'•'

226


LECTOR IN FABULA

STRUCTURI !»'■ LUMI

227


aia" (şi într-adevăr Dumas ne lasă să înţelegem că Atho< nici nu face altceva şi pe deasupra bea, pentru a uita lumea reală şi pentru a visa o altă lume).

Dar, dacă ar fi făcut aceasta în roman, Athos ar îi formulat lumea sa W.v,. reforindu-.se la lumea sa W.v ca .şi cum ar fi o lume Wo reală, în care n-au valoare rela­ţiile S-necesare : artificiu la care naraţiunile recurg aşa cum recurg şi la operatori de excepţie. Noi acceptăm că un personaj se poate gîndi la elemente contrafactuale în raport cu lumea naraţiunii printr-o simplă convenţie na­rativ;'!. Ca şi cum autorul ne-ar spune : ,,prefăcîndu-mâ că accept lumea mea narativă ca pe o lume reală, ima­gine/ acum un personaj din această lume care îşi imagi­nează o lume diferita. Dar este clar că această lume e inaccesibilă lumii fabulei mele*. într-adevăr, dacă ar tre­bui să imaginăm elementul contrafactual al lui Athos (con-siderindu-l pe Athos drept x, pe Milady drept y şi M drept căsătorit) ar trebui să ne imaginăm că Athos plecîrxî de la o lume W.v astfel constituită :

xRv

M

îşi reprezintă o lume alternativă constituită astfel



xH.v M

■ xR.y


Or, cele două lumi nu sînt accesibile pentru că in ele umcţionează condiţii structurale diferite de identifi­care a personajelor. In prima lume x este definibil ca avind proprietatea xRy, care negată fiind nu numai X Jin cea de-a doua lume nu este acelaşi, dar nu este nici măcar formulabil, întrucît nu poate fi formu at Xit £ termenii relaţiei care îl constituie

.siptir?01!3 O?SOrV;aţio arc în sc"imb importantă pentru •steticd şi critica literară. Este adevărat că de obicei noi

judecăm lumea unei naraţiuni din punctul ele vedere ai lumii noastre de referinţă şi rareori procedăm invers. Dar ce înseamnă să afirmăm împreună cu Aristotel (Poe­tica, 1451b şi 1452a) că poezia este mai filozofică decît istoria pentru că în poezie lucrurile se petrec în mod necesar, în timp ce în istorie se întîmplă în mod acci­dental ? Ce înseamnă, citind un roman să recunoşti că ceea ce se întîmplă acolo este mai „adevărat" decît ceea ce se întimplă în viaţa reală, că Napoleon luat ca ţintă de. Pierre Bezuhov este mai adevărat decît cel mort în insula Sfînta Elena ? Ce sens are să afirmi că într-o operă ele artă caracterele sînt mai „tipice" şi mai „uni­versale" decît efectivele şi presupusele lor prototipuri reale? Ni se pare că drama lui Athos, care nu va putea suprima niciodată în nici o lume posibilă întîlnirea cu Milady, dovedeşte adevărul şi măreţia operei de artă, dincolo de orice metaforă, prin forţa matricelor struc­turale de lumi, făcîndu-ne să întrevedem ce înseamnă „necesitatea poetică".1!l

este


18 Ce să spunem aturrei despre parodiile literare. în cart- se păstrează imaginea vie a operei originale, dar multe proprietăţi S-necesare sînt alterate 7 Cum putem stabili în aceste cazuri identitatea între un individ al unei lumi W.v, parodiată, şi aceea, omonimă, a unei lumi W„ care parodiază ? Să ne închi­puim un muzical inspirat de Cei trei muşchetari în care insă Richelieu este un dansator de tango, iar d'Artagnan se căsăto­reşte fericit cu Milady (care nu l-a cunoscut niciodată pe Athos), după ce a vîndut unui cămătar bijuteriile cu diamante ale Anei de Austria. Ce ne-ar îngădui sâ recunoaştem personajele muzicalului drept personajele lui Dumas, după ce atîtea proprie­tăţi S-necesare şi esenţiale au fost alterate ? Un prim răspuns este că de multe ori parodiile de acest gen nu se mai referă la personajele unui roman, ci la personaje devenite mitice, cart­au trecut din romanul original într-un repertoriu enciclopedic generalizat. Multă lume nu a citit niciodată Cervantes şi totuşi cunoaşte un personaj al enciclopediei care se numeşte Don Quijote şi care avea proprietatea de a fi slab, nebun şi spaniol. Asupra acestor tipuri generice acţionează parodia. S-ar putea totuşi întîmplă ca parodia să fi identificat adevăratul caracter al unui personaj romanesc : să spunem că, în cazul nostru, ar fi decis că adevărata morală (adevărata fabulă) din Cei trei muşchetari este „cum să învingi cu lovituri josnice şi să te bucuri de viaţă". Şi în acest caz reducînd indivizii romaneşti la singurele proprietăţi necesare care se referă la această fabulă ar sugera : „voi nu le recunoaşteţi, adică hi recunoaşteţi, doar

LECTOR IN FABULA

Pentru a încheia : lumea W v a fabulei este accesibiw, ■lumii Wo de referinţă, dar relaţia nu este simetrică.

8.14. Relaţii_de_accesibilitate_între_lumea_W'>Relaţii de accesibilitate între lumea WNC şi lumea W,v

Comparaţia între lumea Wo şi lumea Wv (făcută chiar şi într-unui dintre stadiile sale tranzitorii) este întotdea­una .sincronică. Din contra, o anumită lume W.vr poate fi comparată atît cu un stadiu precedent, cît şi cu ur. stadiu succesiv al lumii W„v, cum am spus deja în 8.13. Un personaj poate avansa previziuni şi poate formula lumi epistemice şi doxastice atît la nivel de structuri discursive, cît şi la nivel de structuri narative. După cum am văzut, lumile schiţate de personaj la nivelul structurilor discursive se pot referi la proprietăţile ac­cidentale neglijate de fabulă. Că în capitolul 2 din Dramă Raoul poate sau nu poate s-o bată pe Marguerite (şi deci nu numai cititorul, dar şi personajele avansează previziuni în privinţa aceasta), este destul de nerelevant pentru scopurile fabulei ; — după cum vom vedea, capi­tolul 2 oferă un fel de model redus al fabulei, dar ar putea fi suprimat fără ca fabula să se schimbe ; în .schimb "el este esenţial pentru intrigă, susţinută de structurile discursive, pentru a-l determina, pe cititor să facă pre­viziuni de un anumit tip, referitoare la desfăşurarea fa­bulei.

Pe parcursul structurilor discursive personajele por imagina sau dori atîtea lucruri (contrazise sau nu de întîmpiările succesive) ; textul pune în mişcare aceste atitudini prepoziţionale ale personajelor pentru a le schiţa psihologia. Personajul se gîndeşte că persoana respectivei va veni, dar aceea nu vine, personajul recunoaşte falsi­tatea propriei previziuni şi renunţă la ea. Să vedem ce

ca omonime, dar eu vă spun că citind bine cartea, personajele erau chiar acestea". Ar fi fost vorba de o reducţie a proprietăţilor care au valoare în lumina unei anumite descrieri.

STRUCTURI DE LUMI

229


se mai întîmplă în capitolul al doilea al Dramei. Raoul şi Marguerite se duc la teatru, Marguerite se gîndeşte că Raoul o priveşte cu patimă pe domnişoara Moreno (acela care este în mod S-necesar soţul său şi care este în mod esenţial un mascul, în mod accidental doreşte o anumită altă femeie). Observăm că textul nu se pre­ocupă să verifice dacă într-adevăr Raoul o doreşte pe domnişoara Moreno. Din punct de vedere psihologic este interesant să ştim că Marguerite are proprietatea de a-şi imagina acest lucru (adică, de a fi geloasă, cum se va realiza la nivel de macropropoziţii de fabulă). In lumea doxastică a Margueritei acel Raoul, care în mod acci­dental o doreşte pe domnişoara Moreno, este o variantă potenţială a lui Raoul din naraţiune care, să presupu­nem nu o doreşte. Nu există, deci, nici o problemă de identificare prin intermediul lumilor. Identificarea este realizabilă.

Dar există în schimb cazuri, în care atitudinile propo-ziţionale ale personajelor privesc relaţiile S-necesare ale fabulei. Cînd Oedip crede că nu are nici o legătură cu moartea lui Laios, ne găsim în faţa unei credinţe care are două caracteristici : (i) se referă la proprietăţi indispen­sabile dezvoltării fabulei şi (ii) se referă la relaţii S-nece­sare (Oedip nefiind altceva, din punct de vedere narativ, decît acel personaj care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa, fără s-o ştie). Desigur a fi S-necesar şi a fi in­dispensabil dezvoltării fabulei sînt unul şi acelaşi lucru, aceasta trebuie să fie clar.

într-un anumit moment al povestirii lui Sofocle, Oedip crede că sînt în joc patru indivizi : Oedip (e) care a ucis într-o zi un călător necunoscut (c), Laios (1) şi un asasin necunoscut (a) care l-a ucis.

. . în lumea WiVe a părerilor proprii Oedip consideră că au .valoare anumite proprietăţi S-necesare şi anume :

— eAc : relaţia care face din Oedip asasinul şi din călător victima ;

— eAl ■: relaţia care face dintr-un necunoscut asasinul şi din Laios victima.

Dar finalul fabulei, aşa cum ni-l transmite Sofocle, este mult mai puţin complicat (mai puţin complicat din punct de vedere structural şi mai complicat din punct

230


LECTOR IN FABULA

de vedere psihologic, dar tocmai această relaţie inversa are o anumită semnificaţie pentru noi). In fabulă există doar două personaje, Oedip şi Laios, pentru că atît asasi­nul necunoscut, cit şi călătorul necunoscut se identifică respectiv cu Oedip şi cu Laios. De aceea proprietăţile S-necesare în acţiune se reduc de la două la „una :

— eAl : proprietatea care face din Oedip asasinul şi din Laios victima.

Să vedem cum se exprimă aceasta în termeni de struc­turi de lumi ; pentru a face structurile mai manjpulâbile şi indivizii mai uşor de recunoscut, adăugăm la ansamblu; proprietăţilor în acţiune şi pe aceea de a fi viu (V) : dat fiind că şi asasinul presupus este considerat viu în ace­eaşi lume posibilă a previziunilor lui Oedip. Şi iată ci structurile celor două lumi W.\ şi Wnc adoptă urmă­torul format.

: 1 V

oA v


aAl

\VV

eAl

V

((-)



(—) (—)

(r)


[H J

Este uşor să ne dăm seama că aceste două lumi sînt reciproc inaccesibile pentru că cele două structuri ale lor nu siiii izomorfe. Nu pentru că una are mai mulţi indi­vizi decît cealaltă : ci pentru că indivizii sînt identificaţi, în cele două lumi prin proprietăţi S-necesare diferite. Să observăm că structurile celor două lumi ar fi putut fi complicate introducînd relaţiile care fac din Oedip fiul şi din Laios tatăl (dar în lumea părerilor lui Oedip şi aici ar fi fost în acţiune mai mulţi indivizi şi relaţii diferite) şi, în sfîrşit, acelea care fac din Oedip fiul şi din. Iocasta mama, din Iocasta soţia şi din Oedip soţul (şi aici cu dis­crepanţe între lumea- părerilor lui Oedip şi aceea a fa­bulei).

Totul ar deveni atunci (cum devine de fapt la Sofocle) mult mai dramatic. Dar este suficientă reprezentarea re­dusă pe care am oferit-o. Finalul fabulei propune o struc-

STRUCTURI DE LUMI

231

tură de lume absolut neomogenă faţă de aceea imaginată de Oedip. Oedip nu-şi poate reorganiza lumea pentru a o transforma în aceea a fabulei. Oedip credea p şi acum descoperă că de fapt q, înţelegînd că în lumea „reală" nu se pot afirma p şi q, în. acelaşi timp, adică p=~q.



Oedip trebuie să „părăsească" lumea părerilor sale. Dar fiindcă aceea care trebuie admisă în schimb este mult mai puţin plăcută, şi dat fiind că pe baza lumii imaginate el îşi clădise propria sănătate mintală, iată un bun motiv pentru a deveni nebun. Sau şi mai bine, pentru a-şi scoate ochii. într-adevăr, povestea acestor lumi incompatibile ne apare tocmai ca povestea unei „orbiri" anticipate. Cum era posibil să fie atît de orb îneît să nu-şi dea seama în ce măsură lumea propriilor păreri era inaccesibilă lumii reale ? Turbarea şi disperarea sînt sporite de faptul că, dacă la nivelul fabulei lumile sînt reciproc inaccesibile, la nivelul structurilor discursive lui Oedip îi fuseseră date atîtea urme evidente pentru a-şi construi o lume doxas-ticâ. mai accesibilă aceleia finale a fabulei... Dacă Oedip ar fi reuşit, cele două lumi W.vc şi W« ar fi fost acce­sibile, cum sînt accesibile lumile doxastice pe care har­nicul detectiv le construieşte pentru a se conforma atît lumii fabulei, cît şi lumii intenţiilor asasinului. Dar Oedip rege este tocmai povestea unei anchete eşuate.

Deci, pentru a încheia acest paragraf : în ceea ce pri­veşte relaţiile S-necesare, cînd lumea Wncsm este izo-morjă în structura sa cu stadiul fabulei \V ns» care îl verijică (unde atît m < n cît şi n < m), atunci lumea "v'V Ntsm este aprobată de fabula .şi cele două lumi sînt reciproc accesibile. Cînd nu se întîmplă aceasta, lumea doxastică a personajului este dezaprobată şi cele două lumi devin de aceea reciproc inaccesibile — cu toate con­secinţele cazului în privinţa efectului psihologic sau es­tetic al naraţiunii.

8.15. Relaţii de accesibilitate între lumea Wn şi lumea W.v

Lumile conturate de previziunile cititorului sînt su-f f puse aceloraşi reguli de accesibilitate :

LECTOR IN FABULA

(i) lumea aşteptărilor cititorului poate fi comparată / cu stadiul fabulei care îl verifică (întotdeauna şi numai, i cum s-a spus deja, succesiv previziunii) ;

(ii) chiar şi cititorul poate avansa previziuni minore j şi parţiale în cursul actualizării structurilor discursive şi < fenomenul nu are o desfăşurare diferită de aceea care se j reieră la lumile posibile ale personajului ;

(iii) eînd lumile posibile conturate de cititor se referă la proprietăţi S-necesare, lumea sa este accesibilă lumii fabulei şi invers, doar dacă există izomorfism între cele două lumi. Altminteri el trebuie să renunţe la propria previziune şi să accepte starea de lucruri definită de \ fabulă. • ■■■:'•■

Este suficient să ne gîndim la un Cititor Model care urmăreşte aceleaşi procese mentale ca ale lui Oedip şl care face previziuni în legătură cu acel nod de evenimen­te : descoperirea revelaţiei finale îl va pune pe cititor în aceeaşi situaţie structurală ca a lui Oedip.

S-a spus, însă, că un text prevede şi calculează com­portamentele posibile ale Cititorului Model, că interpre­tarea sa posibilă face parte din procesul generării textului. Cum se poate afirma atunci că prevederile cititorului sînt refuzate ? în privinţa aceasta trebuie să fim atenţi să nu confundăm mecanismele textului în ansamblul lui cu mecanismele fabulei. în Dramă se va vedea felul în care textul, la nivel discursiv, îl dispune pe cititor să facă previziuni false, şi apoi la nivelul fabulei i le con­testă. Cazul povestirii O dramă foarte pariziană este însă si mai complex întrurit, după cum vom vedea, falsele pre­viziuni ale cititorului vor fi asumate chiar de fabulă în mod ambiguu, chiar în momentul în care le contrazice. Dar cele spuse sînt valabile pentru textele mai „normale", de exemplu un roman poliţist, unde structurile discursive îi înşeală pe cititor (de exemplu făcind să-i apară ca am­biguu şi reticent un anumit personaj) pentru a-l îndemna să avanseze previziuni nechibzuite ; va interveni apo: stadiul final al fabulei pentru a-l obliga pe cititor să „renunţe" la propria previziune. Se stabileşte astfel o dialectică între amăgire şi realitate la două niveluri tex­tuale diferite.

STRUCTURI DE LUMT

Textul, ca să zicem aşa, „ştie" că Cititorul său Model va greşi previziunea (şi-l ajută să formuleze previziuni greşite), dar textul în ansamblul lui nu este o lume posi­bilă : el este o porţiune din lumea reală şi cel mult o ma­şină de produs lumipusibile : aceea a fabulei, acelea ale personajelor fabulei şi acelea ale previziunilor cititorului.

Desigur, se poate spune că scriind un text autorul face ipoteze cu privire la comportamentul propriului Cititor Model, şi conţinutul acestei ipoteze este o lume posibilă prevăzută şi sperată de autor. Dar această ipoteză nu priveşte textul, ci psihologia autorului. Aceste intenţii ale persoanei care scrie pot să fie extrapolate în termeni, de descrieri do strategie textuală : dar, de îndată ce sînt descrise metatextual, anticipările posibile ale cititorului, este vorba, fie şi numai ca ipoteză critică, de lumile po­sibile realizate de cititor. Cu alte cuvinte, şi întoreîndu-ne la metafora feroviară din 7.2. : faptul că se poate mer­ge de la Florenţa la Siena pe o linie sau pe alta nu con­stituie încă o descriere de lumi posibile : constituie d-e-scrierea unei structuri actuale care permite să se formuleze decizii, opinii, aşteptări, ipoteze cu privire la linia de ales sau la linia pe care alţii ar putea s-o aleagă sau au ales-o. O lume posibilă este ens rationis, în timp ce reţeaua de linii feroviare este un ens materiale, cu toate articulaţiile sale realizate efectiv.

Se poate spune despre text ceea ce se poate spune despre oricare expresie care urmăreşte un efect perlo-cutor. A afirma | oggi sta piovendo (azi plouă) | poate însemna că vorbitorul emite un ordin mascîndu-l printr-o afirmaţie şi se încredinţează că ascultătorul îşi imaginează o acţiune posibilă (de a nu ieşi). Dar expresia în sine nu configurează lumi posibile, chiar dacă poate fi valorifi­cată ca mecanism în măsură să stimuleze formularea aces­tora.



9. STRUCTURI ACTANŢIALE ŞI IDEOLOGICE 9. 1, Structuri actautialc

O dată actualizate structurile narative şi pe măsură ce avansează previziuni asupra stadiilor fabulei (contu-rînd lumi posibile), cititorul poate .formula (înainte, după, în acelaşi timp) o serie de maeropropoziţii mai abstrac­te chiar decît cele narative. Poate adică să identifice ro­lurile actoriale (Greimas) sau funcţii narative (Propp). Poate despuia rolurile actoriale de restul lor de indivi­dualitate şi le poate reduce la opoziţii aetantiale (su­biect/obiect, ajutător/oponent, destinator/destinatar), de-cizînd că în unele cazuri un singur rol actanţial este în­deplinit de mai mulţi actori.

Ceea ce îngreunează definirea situării teoretice a a-cestei articulaţii cooperatoare este că, pe de o parte, ci­titorul ar trebui deja să fi schiţat ipoteze cu privire ia actanţi pentru a putea defini anumite structuri narative .şi pe de alta ar trebui să fi conturat deja lumi posibile, cu indivizii lor, pentru a putea stabili care sînt atenţii în discuţie. Să luăm de exemplu un text cum este Syl-vie de Gerard de Nerval. Din cele trei femei care apar acolo, Sylvie, Aurelie şi Adrienne, fiecare intră cu cea­laltă într-un joc de opoziţii veşnic schimbător, îmbră-cînd diferite roluri aetantiale, rînd pe rînd, una sau alta devenind prezenţă reală opusă amintirii, potrivit stării fabulei şi secţiunii temporale (prezent, trecutul apropiat sau trecutul îndepărtat) despre care vorbeşte povesti­torul. Astfel, pe de o parte, cititorul să fi avansat deja o ipoteză asupra rolului personajului în acea porţiune de fabulă pentru a putea formula maeropropoziţii narative, pe de alta, trebuie să fi recunoscut stările fabulei în suc­cesiunea lor logică pentru a stabili dacă o anumită por­ţiune discursivă reprezintă un fapt care tocmai se pro­duce, care s-a produs, care este amintit, care fusese cre­zut în trecut şi apoi a fost contrazis de realitatea suc­cesivă şi aşa mai departe. Nici nu se pot identifica lumi

STKUCTUKI ACTANŢTALE Şl IDEOLOGICE

235
posibile fără să fi actualizat structurile discursive ; dar pentru a dezambiguiza, la nivelul acestora din urmăv anumite complicaţii de tipuri verbale, ar trebui să fi formulat deja ipoteze nu numai cu privire la lumi, ci cu privire la structura actanţială şi la rolurile îndeplinite

de personaje.

lată cîteva din motivele care fac improbabilă o re­prezentare teoretică a nivelurilor profunde de cooperare în secvenţă liniară. Textul este traversat, cum sugeram în 4.2., ele trimiteri şi salturi, anticipări şi controluri re-trospeeth e.

Pe de altă parte, tematica structurilor aetantiale, pen­tru care fără îndoială contribuţia cea mai interesantă şi mai rodnică este aceea a lui Greimas, a avut diferite an­ticipări şi în afara studiului narativităţii. Să ne gindim la noţiunile de agent şi contraagent la Burke (1969), la rolurile situaţionale la Pike (1964) şi mai ales la cazu­rile lui Fillmore (1970), ca şi la propunerile de analiză semantică ale iui Biervvisch (1971). Noţiunea de actant se introduce chiar în centrul unei reprezentări sernemi-ce în. formă de enciclopedie (cum am încercat să arătăm în primele două capitole ale acestei cărţi). Prin urmare, dacă pe de o parte semenul propune deja elemente pen­tru formularea de ipoteze aetantiale la niveluri narative mai complexe, pe de alta, ipoteze aetantiale formulate dincolo de nivelul fabulei determină încă de la primii paşi ai cooperării textuale deciziile cu privire la actuali­zările semantice.

Cînd citim Anul 93 de Hugo, în care punct al roma­nului decidem, pe baza declaraţiilor explicite şi repe­tate ale autorului, că acolo se povesteşte istoria unui subiect grandios, revoluţia, glasul poporului şi glasul lui Dumnezeu, ce se înalţă împotriva propriului oponent, reacţiunea ? Cînd, adică, înţelegem pe deplin că Lante-nac sau Cimourdain, Gauvain sau Convenţia, Robespierre sau Vandea sînt manifestări superficiale ale unui conflict mai profund despre care autorul vorbeşte în cei mai înalt grad ? Şi in ce moment, înţelegînd aceasta, cititorul re­nunţă la a identifica personaje, unele „istorice" şi altele fictive, tare populează romanul dincolo de limitele me-

236


LECTOR IN FABULA

moriei ? Este limpede că într-o operă de acest fel ipoteza actanţială survine nu ca o concluzie a unei serii de ab­stracţiuni succesive, de la structuri discursive la fabulă şi de la aceasta la structuri ideologice, ci se instaurează foarte repede în cursul lecturii şi dirijează alegerile, pre­viziunile, determină filtrările macropropoziţionale.

O acţiune sau un eveniment pot fi abandonate, în timp ce lungile peroraţii filozofice ale autorului ajung să facă parte din ceea ce aparţine într-adevăr fabulei, pentru că într-o mulţime de chipuri, gesturi, întîmplări, trebuie' să reţinem doar ceea ce ne spune că face revoluţia pentru a-şi urma intenţiile, şi cum acţionează ea asupra indivi­zilor şi le conduce acţiunile.

Cu aceasta nu vrem deloc să spunem că încercarea de a construi careuri şi opoziţii, de a face să apară struc­tura profundă a unui text trebuie neglijată. Dimpotrivă, doar aşa se pune în evidenţă ceea ce este „important" în text şi ceea ce cititorul care cooperează intr-un anumit mod ar trebui să-l facă. Vrem să spunem : că această construcţie a structurii profunde este rezultatul final al unei investigaţii critice şi, ca atare, survine doar într-o fază avansată (şi repetată) a lecturii. Dar din punctul de vedere al discursului nostru (în care încercăm să identi­ficăm articulaţiile textuale care necesită un anumit tip de cooperare), decizia teoretică devine imposibilă. Noi ştim, cel puţin după ce am încheiat reconstrucţia critică, faptul că un text are, sau ar trebui să aibă, o anumită. struc­tură actanţială, dar cu greu am putea spune în care fază a cooperării Cititorul Model este invitat s-o identifice.

9.2. Structuri ideologice

Acelaşi lucru se poate spune despre ceea ce am numit structuri ideologice şi cărora li s-a dedicat mult spaţiu în cercetările textuale ale ultimului deceniu1. Pe urma



1 Cf. de exemplu cercetările noastre în legătură cu James Bond, Misterele Parisului, Supcrman etcaeterâ în Eeo 1965 a. 1963 b, 1968, 1976.

STRUCTURI ACTANŢIALE ŞI IDEOLOGICE

23.7.

celor spuse despre natura semiotică a ideologiilor în Tratat ,{3.9-). vom observa de îndată că în timp ce un schelet ac-tanţial se prezintă deja ca o armătură de enciclopedie, înainte chiar de a fi realizat într-un text — ca un sistem de opoziţii, şi deci un S-cod (v. Tratat, 1.3. şi Eco, 1977)



0 structură ideologică (atît la nivel de competenţă cnci-clopedicâ, cit şi în actualizarea sa textuală) se prezintă ca un cod în sensul propriu, deci ca sistem de. "clwîaŢTT~Xm pufe"ă~spune chiar ca o structura ideologicâ™^e*"TOanifestă.^ * atunci cînd conotaţii axiologice sînt asociate unor roluri J actanţiale înscrise în text. Atunci cînd un schelet actan-j • ţial este investit cu judecăţi de valoare, iar rolurile ve- j hiculează opoziţii axiologice ca Bun vs Rău, Adevărat vs C Fals (sau chiar Viaţă vs Moarte sau Natură vs Cultură) j textul îşi expune ideologia în filigran. ..

în acest moment înţelegem ceea ce de-abia se suge­rase în 4.6.7. : competenţa ideologică a Cititorului Model intervine pentru a conduce alegerea scheletului actan-ţial şi a marilor opoziţii ideologice. De exemplu un cititor a cărui competenţă ideologică constă într-o rudimentară dar eficace opoziţie între Valori Spirituale (conotate drept „bune") şi Valori Materiale (conotate drept „rele") va putea fi tentat să actualizeze într-un roman ca Moartea ■la Veneţia două mari opoziţii la nivel actanţial, vocaţia •estetică a lui Aschenbach împotriva dorinţei sale carnale' (şi deci Spirit vs Materie) conferind, la nivelul structuri­lor ideologice, celui dinţii o marcă de „pozitivitate", iar celui de-al doilea o marcă de „negativitate". Lectură oare­cum săracă şi insuficient de problematică, dar căutăm un exemplu de modul în care competenţa ideologică deter­mină actualizarea structurilor textuale profunde. Desigur, un text poate să prevadă o asemenea competenţă la pro­priul Cititor Model şi să acţioneze — la toate nivelurile

1 lui inferioare — pentru a o pune în criză şi a-l determina ' pe cititor să identifice structuri actanţiale şi ideologice

ftiai complexe.



Yüklə 1,19 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin