Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo



Yüklə 2,01 Mb.
səhifə26/33
tarix12.01.2019
ölçüsü2,01 Mb.
#95193
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   33

Acc'.ibki este viaţa aproape a tuturor oamenilor; ei vor, ştim ce vor, ei
caută lucrul pe care îl vor cu destul succes pentru a scăpa de
disperare, dar şi cu destule eşecuri de a scăpa de plictiseală cu
urmările sale. De aici, o oarecare bucurie, sau cel puţin o pace
interioară, în ca?e nici bogăţia, nici sărăcia nu prea au de-a face; nici
bogatul, nici săracul nu se bucură de ceea ce au, căci am văzut de ce
bunurile lor nu-i influenţează decât negativ; ceea ce îi menţine în
această stare este speranţa în obţinerea bunurilor pe care le consideră
ca fiind preţul suferinţelor lor. Ei acţionează deci, merg înainte, cu
seriozitate, luându-şi chiar un aer de importanţă; precum copiii care se
dăruie cu totul jocului lor. - Numai în mod excepţional o viaţă îşi vede
cursul tulburat, atunci când inteligenţa s-a eliberat de voinţă, iar ea a
început să analizeze esenţa însăşi a universului, într-un mod general;
ea ajunge atunci fie, pentru a satisface nevoia estetică, la o stare
contemplativă, fie, pentru a satisface nevoia morala, la o stare de
abnegaţie. însă cea mai mare parte a oamenilor fug, în cursul vieţii din
faţa nevoii, care nu-i lasă să se oprească, să gândească. Dimpotrivă,
adesea voinţa se înalţă în ei până la o afirmare extraordinar de
energică a corpului, de unde apar poftele violente, pasiunile puternice;
atunci individul nu se mulţumeşte numai să-şi afirme propria
existenţă, el o neagă pe aceea a tuturor celorlalţi şi încearcă să-i
suprime de îndată ce îi întâlneşte în cale.

Conservarea corpului cu ajutorul propriilor forţe este însă un grad


foarte scăzut al afirmării voinţei; şi dacă, în mod liber, ea ar rămâne la
acest stadiu, am putea admite că atunci când survine moartea o dată
cu acest corp voinţa, al cărei veşmânt era el, se stinge. Dar deja
satisfacerea nevoii sexuale depăşeşte afirmarea existenţei particulare,
limitate la un timp atât de scurt; merge mai departe şi, dincolo de
moartea individului, până la o distanţă infinită, afirmă viaţa,
întotdeauna adevărată şi logică, natura este aici în plus şi naiva şi ne
arată întreaga semnificaţie a actului generator. Conştiinţa însăşi, forţa
dorinţei, ne revelează în acest act afirmarea cea mai hotărâtă a voinţei
de a trăi,
în limpezimea sa, şi independenţa de orice adăugire (precum
negarea celorlalţi indivizi); în plus, în timp, în şirul cauzelor, în natură
în sfârşit, apare, ca o consecinţă a actului, o nouă viaţă; faţă de
generator, generatul, ca fenomen, este diferit; dar în sine şi prin ideea
sa, îi este identic. Iată de ce acest act permite generaţiilor succesive de
fiinţe vii să se unească într-un tot, care poate fi numit veşnic. Actul
procreaţiei, în raport cu autorul său, nu face decât să exprime, să

352

Lumea ca voinţă ţi reprezentare

semnaleze că este întru totul de acord cu viaţa; în raport cu noul


individ, ea nu este, desigur, cauza voinţei a cărei manifestare este el,
căci în sine voinţa nu cunoaşte nici cauza, nici efect; dar, ca orice
cauză, ea este numai ocazia care a făcut ca voinţa să se manifeste în
acel moment şi în acel loc. Ca lucru în sine, voinţa generatorului şi
aceea a generalului nu este decât o singură voinţă; căci fenomenul
singur este supus principiului individuaţiei. nu şi lucrul în sine. Prin
chiar efectul acestei afirmări care depăşeşte corpul individului şi
merge până la producerea unuia nou, durerea şi moartea, şi ele. şi
după cum sunt esenţiale fenomenului vieţii, sunt din nou afirmate; iar
de această dată, şansa de eliberare pe care trebuie să o dea inteligenţa
ajunsă la gradul său cel mai înalt de perfecţiunea este vizibil pierdută.
Aceasta este semnificaţia profundă a ruşinii care însoţeşte actul
generaţiei. - Este chiar ideea care, sub formă de mit. se regăseşte în
dogma creştină a pactului lui Adam; acest păcat, evident, este acela de
a 11 gustat din plăcerea carnală; toţi luăm parte la aceasta şi astfel
suntem supuşi durerii şi morţii. Această dogmă ne ridică deasupra
sferei unde totul se clasifică prin raţiunea suficientă, pe pune în faţa
Ideii, a omului; ea ne învaţă să refacem unitatea Ideii, după ce ac.easta
s-a răspândit in nenumăraţi indivizi, reunindu-i prin legătura
generaţiei. Ca urmare, creştinismul vede în orice individ mai întâi
identitatea sa cu Adam. cu reprezentantul afirmării vieţii, de unde
participarea sa la păcat (la păcatul originar) şi prin aceasta la durere şi
la moarte; apoi de asemenea, şi graţie Ideii care îl face să înţeleagă,
identitatea acestui individ cu Mântuitorul, reprezentantul negării
ataşamentului faţă de viaţă, de unde participarea sa la sacrificiul şi la
meritele Mântuitorului, precum şi eliberarea din lanţurile păcatului şi
ale morţii, adică ale lumii {Către romani, V, 12-21).

Şi un alt mit este în concordanţă cu cele spuse de noi pentru a


arăta în plăcerea carnală afirmarea voinţei de a trăi depăşind viaţa
individului, abandonarea unei fiinţe în braţele acetei voinţe, o
consimţire neînnoită la viaţă; este vorba despre mitul grec al
Persefonei; ea avea voie să se întoarcă din Infern atâta timp cât nu
gustase din fructele acestuia; dar imediat ce s-a atins de rodie, imedial
ce s-a bucurat de ea, Persefona aparţine lumii subpământene. în
incomparabila redare a lui Goethe, acest sens al lucrurilor este foarte
evident, mai ales în momentul în care ea gusta din rodie şi în care
corpul invizibil al Parcelor începe:

353

Arthur Schopenhauer

De-acum eşti de-a noastră!
Trebuia să revii înfometată:

Iar această rodie din care ai muşcat te face de-a noastră!

Lucru remarcabil, Clemente din Alexandria (Siromaleş, III, 15)
exprima aceeaşi idee cu ajutorul aceleaşi imagini şi aceloraşi cuvinte:
Ot |aev eDvo-uxvaavxeq eamouţ ano 7iacrr|c; ajiapxiaq, 5iv xr\v
fiaciXemv
xwv o-upavoov, jiaxapioi ovxoi eioiv, oi xov %oo|iov

\'r\OX£VOVXEC,

(„Cei care au îndepărtat din ei orice înclinaţie spre păcat, pentru
a ajunge în împărăţia cerurilor, aceia sunt preafericiţi, care postesc
în privinţa bunurilor acestei lumF.)

Ceea ce ne arată o dată mai mult în înclinaţia sexelor afirmarea


hotărâtă, cea mai puternică, a vieţii este faptul că pentru omul care
trăieşte în natură, ca şi pentru animal, această înclinaţie este limita
ultimă, scopul suprem al existenţei. Primul obiectiv al acestui om este
propria sa conservare: după ce şi-a asigurat-o, el nu se mai gândeşte
decât- la perpetuarea speciei; supunându-se naturii, el nu poate urmări
nimic mai mult. Deci natura, având ca esenţă voinţa de a trăi, încearcă
din toate puterile să determine animalul şi omul să se perpetueze.
Reuşind acest lucru, ea a obţinut de la individ ceea ce voia şi rămâne
foarte indiferentă faţă de moartea lui, căci pentru ea care, ca şi voinţa
de a trăi, nu se ocupă decât de conservarea speciei, individul nu
înseamnă nimic. - Tocmai pentru ei vedeau în atracţia sexelor
manifestarea cea mai puternică a ceea ce constituie esenţa naturii, a
voinţei de a trăi, poeţii şi filosofii antici, Hesiod şi Parmenide, au spus
foarte bine: Eros (Amorul) este realitatea primordială, creatoare,
principiul din care au luat naştere toate lucrurile (vezi Aristotel,
Metafizica, I, 4). Phrekydcs a spus: Eiq epcoxa |Liexa5e8^r|o8at xov
Aia, "kzkovxa 8r||J.io\)p7Eiv {„că Jupiter, când a vrut să facă lumea,
s-a transformat în iubire'
1'') I Proclos, Comentarii despre Timaios 'de
Platou,
cartea a IlI-a). - De curând dispunem de un studiu consistent
asupra acestui aspect pe care i-1 datorăm lui G.-F. Schoemann, De
cupidine cosmogonico', 1852 . Maya hinduşilor, a cărei operă este
întreaga lume a aparenţelor se traduce în parafraze prin dragoste.

Organele bărbăteşti sunt, mai mult decât oricare dintre aparatele


externe ale corpului, supuse numai voinţei şi deloc inteligenţei; voinţa

..Despre dragoste ca generator al lumii"



354

Lumea ca voinţă şi reprezentare

se arată aici chiar aproape la fel de independentă de inteligenţă ca în


organele vieţii vegetative, aie reproducerii parţiale, care funcţionează
in urma unei simple excitaţii şi unde voinţa operează orbeşte, ca în
natura brută. Generaţia, într-adevăr, nu este decât reproducerea dar nu
parţială, ci în întregime a individului, nutriţia la puterea a doua, la fel
cum moartea este secreţia la puterea a doua. - Din toate aceste motive,
organele bărbăteşti sunt adevăratul cămin al voinţei, polul opus
creierului, care reprezintă inteligenţa, cealaltă faţă a lumii, {urnea ca
reprezentare. Acesta constituie principiul care conservă viaţa şi care îi
asigură infinita desfăşurare în timp; pentru această proprietate le
adoră lumea, la greci în falus, iar la hinduşi în lingam; este un dublu
simbol, ne dăm seama acum, al afirmării voinţei. Dimpotrivă,
inteligenţa face posibilă suprimarea voinţei, salvarea să prin libertate,
prin victoria asupra lumii, prin distrugerea universală.

Deja la începutul acestei a patra Cărţi, am examinat pe larg cum,


atunci când se afirmă, voinţa de a trăi trebuie să-şi înţeleagă poziţia sa
faţă de moarte; moartea nu i se opune, căci ea este deja cuprinsă în
ideea de viaţă şi face parte din ea, fiind echilibrată de opusul său.
generaţia, adică promisiunea, faranţia, data voinţei de a trăi, a unei
vieţi lungi cât timpul, în pofida dispariţiei indivizilor; adevăr pe care
hinduşii îl exprimau dându-i lui Siva lingamul. în acelaşi loc, am
explicat cum omul care în deplină cunoştinţă de cauză alege să afirme
cu hotărâre viaţa poate privi fără teamă moartea în faţă. Nu mai
revenim asupra acestor lucruri. Majoritatea oamenilor, tară a se gândi
bine, adoptă această poziţie şi afirmă constant viaţa. Şi lumea reflectă
această afirmare, cu nenumăraţii săi indivizi, într-un timp infinit, un
spaţiu nemărginit. în mijlocul suferinţelor fără limite, între naştere şi
moarte. într-un lanţ nelimitat de generaţii. - Totuşi de nicăieri nu se
aude nici o plângere, căci aceasta nu are nici un drept: voinţa joacă
tragicomedia pe cheltuiala ei şi ea îşi este propriul spectator. Lumea
este ceea ce este pentru că voinţa, a cărei formă vizibilă este ea, este
ceea ce este şi vrea ceea ce vrea. Suferinţa este justificarea sa; voinţa
se afirmă cu ocazia chiar a acestui fenomen; şi această afirmare are
drept justificare, în compensaţie, faptul că poartă în ea suferinţa.
Astfel ni se revelează deja, printr-o primă rază de lumină, justiţia
eternă,
aşa cum domneşte ea asupra ansamblului: mai târziu o vom
privi mai îndeaproape, exercitându-se asupra indivizilor. Dar mai întâi
va trebui să vorbim despre justiţia temporală sau umană1.

----

în legătură cu acest aspect, a se vedea capitolul XLV din Suplimente



355
, \rthur Schopenhauer

§61


Am văzut în Cartea a doua că în întrega natură, la toate gradele
acestei manifestări a voinţei, există în mod necesar o luptă neîncetată
între indivizii tuturor speciilor; această luptă face vizibHă contradicţia
internă a voinţei de a trăi. Când ajungem la gradele cele mai înalte,
unde totul se manifestă cu mai multă forţă, vedem şi acest fenomen
desfăşurându-se mai larg; atunci este mai lesne să-l descifrăm. Pentru
a ne pregăti în vederea îndeplinirii acestei sarcini vom analiza
Egoismul, principiul acestei lupte în întregul ei, chiar sursa Iui.

Timpul şi spaţiul fiind condiţia însăşi în care se poate realiza


multiplicitatea semenilor le-am numit principiul individuaţiunii. Ele
sunt formele esenţiale ale inteligenţei în stare naturală, adică aşa cum
se naşte ea din voinţă. Deci voinţa trebuie să se manifeste printr-o
pluralitate de indivizi. Această pluralitate de altfel nu o influenţează,
pe ea, voinţa, lucru în sine; nu este vorba decât de fenomene; în ce
priveşte, ea este în fiecare fenomen întreagă şi indivizibilă şi vede
împrejurul ei imaginea repetată la infinit a propriei sale esenţe. Iar
această esenţă în sine, realitatea prin excelenţă, ea o găseşte în
interiorul ei însăşi, şi numai aici. Iată de ce fiecare vrea numai pentru
sine, fiecare vrea să aibă totul, să conducă totul cel puţin; şi ar vrea să
poată distruge tot ce i se opune. Adăugaţi, în privinţa fiinţelor
inteligente, că individul este baza subiectului cunoscător; iar acest
subiect, la rândul său, baza lumii; cu alte cuvinte, că natura întreagă în
afară de el, tot restul indivizilor există numai în măsura în care el şi-i
reprezintă; în conştiinţa lui ei apar numai în calitate de reprezentare,
existenţa lor nu este deci independenţa, ea ţine de natură şi de
existenţa proprii lui; şi într-adevăr, dacă dispare conştiinţa lui şi
lumea va dispărea pentru el în acelaşi timp; pentru el, chiar dacă
lumea ar exista, ar fi ca şi cum nu ar exista. Orice individ, în calitate
de inteligenţă, este deci realmente şi îşi apare lui însuşi ca voinţa de n
trăi în întregul ei; el vede în propria lui persoană realitatea puternică a
lumii, condiţia ultimă care face posibilă lumea ca obiect de
reprezentare, pe scurt, un microcosmos perfect ' echivalent cu
macrocosmosul. Natura, întotdeauna întru totul veridică, îi dă despre
ea o impresie simplă, imediată, însoţită de certitudine, care nu cere
nici o reflecţie, fiind prima. Cu aceste două fapte şi consecinţele lor
puterii explica următorul lucru bizar: fiecare individ, în pofida micimii
sale, deşi pierdut, rătăcit într-o lume fără margini, nu se considera mai

356

Lumea ca voinţă ţi reprezentare

puţin centrul a tot ce există, ţinând la existenţa şi la bunăstarea sa mai


mult decât la acelea ale celorlalţi, fiind gata, dacă se ghidează numai
după natura sa. chiar şi să jertfească tot ce nu este ui; să distrugă
lumea în folosul acestui eu, acestei picături de apă în ocean, şi pentru
a-şi prelungi cu o clipă existenţa sa proprie. Această stare sufletească
este egoismul şi el este esenţial tuturor fiinţelor din natură; prin el, de
altfel, se revelează contradicţia intimă a voinţei, şi încă sub aspect
înfricoşător. într-adevăr, egoismul are ca bază. ca punct de sprijin,
acea opoziţie însăşi dintre microcosm: el provine din faptul că voinţa,
pentru a se manifesta, trebuie să se supună unei legi formale,
principiului individuaţiei: ca urmare, ea se produce într-o infinitate de
indivizi, mereu asemănătoare sieşi, mer nti agă. completă, u cei.
două înfăţişări ale sale (voinţa şi reprezentarea). Astfel ficcarti \şi pare
în faţa propriilor ochi ca fiind voinţa in i :nea ei şi voinţa
reprezentativă în totalitate, pe când celelalte fiinţe nu u suni date mai
întâi decât în stare de reprezentări, şi reprezentări ale lui; de aceea,
pentru el. fiinţa sa proprie şi conservarea ei trebuie să fie înaintea a
orice pe lume. Pentru fiecare dintre noi moartea noastră înseamnă
sfârşitul lumii; în ceea ce priveşte cunoştinţele noastre, ele nu prea
contează, doar dacă nu se atinge de vreunul dintre iun reseie noastre
personale. Când cunoştinţa ajunge la gradul său cel mai înalt, adică la
om. durerea şi bucuria, prin urmare egoismul, trebuie', la fel ca şi
inteligenţa, să se ridice la cea mai mare intensitate a lor. iar nicăieri în
altă parte nu va f<. izbucnit cu mai multă violenţă lupta indivizilor,
cauza fiind egoismul. Acesta este spectacolul pe :.:ic îl avem" îi> faţa
ochilor, în mare şi în mic: el are latura sa înspăimântătoare pe care o
putem vedea în viaţa marilor tirani, a marilor criminali, în războaiele
care pustiesc lumea, arc şi o latură rizibilă: pe acesta îl apreciază
comedia şi el are ca trăsături esenţiale acea vanitate şi acea îngâmfare
descrise cu atâta măiestrie, explicate in ahslracto de la
Rochefoucauld: regăsim acest spectacol şi în istoria universală, şi în
cuprinsul propriei' noastre experienţe Dar el se manifestă din plin
atunci când. într-un grup de oamav orice lege, orice ordine tocmai au
fost răsturnate: atunci se vede clar acel /■• Iu < >im omues.

pe care Hobbcs. în primul capitol din De cive. l-a descris atâl d b n


Acolo vedem cum fiecare nu numai că smulge de la primul care îi iese
în cale tot ce vrea ci. ci. pentru a-şi spori fie şi impeiceptibil
bunăstarea, îi distruge cu totul fericirea. întreaga viaţă celuilalt.
Aceasta este expresia cea mai puternică a egoismului: pentru a merge
Miai departe, nu există decât răutatea propriu-zisă: aceasta acţionează

357

irtliur Scltopenltaiier

fără a urmări nici un interes, fără utilitate, pentru a provoca durere,


nefericire celuilalt; vom ajunge curând şi la ea. - Deci, am descoperit
sursa egoismului; undeva, în memoriul meu despre Baza moralei.
§ 14, nu am făcut decât să o tratez în mod dogmatic; comparaţi cele
două operaţii.

Aceasta este una dintre sursele principale din care izvorăşte


pentru a se amesteca cu viaţa, deoarece aşa trebuie şi aşa o cere esenţa
vieţii, suferinţa; de îndată ce se realizează, ia o formă determinată,
acest egoism devine Eris, războiul între toţi indivizii; astfel se traduce
contradicţia care sfâşie voinţa de a trăi însăşi în două tabere duşmane
şi care ia o formă vizibilă graţie principiului individuaţiei; claca vrem
să o \edem, în toată limpezimea ei, fără intermediar, există o
modalitate crudă: luptele dintre animale. Această divizare, această
sfâşiere este nesecatul izvor al suferinţelor; barierele pe care omul
Ie-a imaginat pentru a o opri sunt inutile; vom vedea curând care, sunt
acestea.

§62


An.iii/a deja ne-a făcut să vedem ce este.^sub forma sa primară şi
simplă, afirmarea voinţei de a trăi; adică simpla afirniare a propriului
nostru corp sau manifestarea voinţei, prin acte, în timp, manifestare
paralelă, fără Iii mic în plus, cu aceea pe care o are deja, în spaţiu,
corpul cu forma sa şi cu adaptarea sa la anumite scopuri. Această
afirmare are drept indiciu conservarea corpului şi concentrarea tuturor
forţelor individului asupra acestui obiectiv. De aceasta afirmare se
leagă printr-o legătură imediată satisfacerea nevoii sexuale; mai mult,
ea face parte din aceasta, aşa cum organele genitale fac parte din corp.
De aceea renunţarea la orice satisfacere a acestei nevoi, când este
liberă, fără motiv, este deja o negare a voinţei de a trăi, o distrugere
fără nici o constrângere a acestei voinţe de către ea însăşi, datorită
unei anume stări a inteligenţei, în care aceasta acţionează ca un
calmant. Ca urmare, această negare a corpului nostru trebuie prj\ ită
ca o contradicţie cmc izbucneşte între voinţă şi piopna sajoima
vizibilă, in zadar realizează corpul în exterior, prin organele genitale,
voinţa de a perpetua specia, această perpetuare nu este voită. Tocmai
din această cauză renunţarea cn negare, suprimare a voinţei de a trăi,
este o atât de dificilă şi de dureroasă victorie asupra propriului eu; dar
vom reveni asupra acestei probleme. - Voinţa repetă într-o infinitate
de indivizi care coexistă acest act de a-şi afirma ataşamentul faţă ele
corp;
ca urmare, şi datorită acestui egoism care aparţine fiecărei

358
Lumea ca voinţă şi reprezentare

fiinţe, ea poate foarte bine, într-un individ dat, să depăşească limitele


acestei afirmări până la a nega aceeaşi voinţă aşa cum este
manifestată ea de un alt individ. Voinţa celui dintâi năvăleşte în
domeniul în care este afirmată voinţa celuilalt; ea răneşte sau distruge
corpul celuilalt sau obligă forţele acestui corp să o servească pe ea. în
loc să le lase în serviciul voinţei care se manifestă în corpul respectiv.
Deci atunci când primul individ răpeşte voinţei, manifestată sub
forma corpului altuia, forţele acestui corp şi astfel îşi sporeşte forţele
aflate în serviciul său şi depăşeşte suma capacităţilor care constituie
corpul său, el îşi afirmă propria voinţă până dincolo de graniţele
corpului său, prin aceasta negând voinţa manifestată în alt corp. -
Această contopire a domeniului în care este afirmată de altcineva
voinţa este bine cunoscută sub numele de nedreptate. Cei doi indivizi,
într-adevăr, îşi dau bine seama de ce se întâmpla atunci, şi aceasta
instantaneu, nu într-un mod abstract şi clar, ci au numai sentimentul
acestui lucru. Victima nedreptăţii resimte această invadare în sfera în
care ea îşi afirmă propriul corp, negarea acestei sfere de către un
străin; ea este cuprinsă imediat de o durere morală, foarte distinctă, cu
totul deosebită de durerea fizică provocată de acelaşi fapt sau de
indispoziţie produsă de pierderea care i-a fost impusă. In ceea ce îl
priveşte pe autorul nedreptăţii, în mintea lui se naşte ideea că în fond
el însuşi şi această voinţă manifestată în corpul victimei nu sunt decât
unul şi acelaşi lucru ca depăşind graniţele corpului şi ale forţelor sale,
el a negat tot aceeaşi voinţă, în una dintre manifestările ei; ca în
sfârşit, dacă se consideră în sine drept simpla voinţă, el se luptă cu
sine însuşi, îşi sfâşie propriul eu, - el simte, spuneam, acest adevăr, nu
are o noţiune abstractă despre el, el îl simte în mod confuz; aceasta
este ceea ce se numeşte remuşcare, sau mai precis sentimentul
nedreptăţii comise.

lată ce este nedreptatea, redusă prin analiză la formularea sa cea


mai generală; dar sub forma concretă, ea îşi găseşte expresia cea mai
desăvârşită, cea mai exactă, cea mai puternică în canibalism; aici este
tipul cel mai clar, cel mai apropiat; este ilustrarea înspăimântătoare a
luptei voinţei împotriva ei însăşi în ce are ea mai violent, voinţa fiind
ajunsă la cel mai înalt grad al său. la umanitate. Apoi vine asasinul,
atât de prompt urmat de remuşcare; tocmai l-am definit în termeni
abstracţi şi reci; aici el se revelează cu o redutabilă limpezime,
distrugând liniştea, provocând sufletului o rană care nu se va vindeca
niciodată; aici, înfricoşarea de care suntem cuprinşi faţă de crima
comisă, groaza noastră în momentul în care o comitem sunt indiciile

359

A rlluir Schopenhauer

acestui uimitor ataşament faţă de viaţă, care este sufletul însuşi al


fiecărei fiinţe vii, tocmai în calitatea sa de formă vizibilă a voinţei de
a trăi. (în plus, acest sentiment produs în noi de nedreptate şi de fapta
rea, pe scurt mustrările de conştiinţă, va face obiectul unei analize mai
complete^ menită a-l transforma într-o noţiune clară). Apoi vin acte
Yüklə 2,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin