Creaţie şi răscumpărare

III
Noţiunea de „sfârşit” – de un sfârşit ultim – este o noţiune paradoxală. Un sfârşit aparţine lanţului sau serilor şi le rupe. Este un „eveniment” şi „sfârşitul tuturor evenimentelor.” Aparţine dimensiunii istoriei şi totuşi pierde toată dimensiunea. Noţiunea de „început” – primă şi radicală – este o noţiune paradoxală. După cum a spus Sfântul Vasile odată, „începutul timpului nu este timpul, ci tocmai începutul acestuia” (Hexaem. 1. 6). Este atât un „moment” cât şi ceva mai mult decât atât.

Despre viitor putem vorbii în imagini şi parabole. Aceasta a fost limba Scripturii. Această imagine nu poate fi descifrată adecvat acum şi nu ar trebui luată literal. Nu trebuie să fie simplu şi deschis „demitologizată.” În acest moment Brunner este formal. Aşteptata Parusie a lui Hristos trebuie privită ca „un eveniment.” Caracterul acestui eveniment este inimaginabil. Imagini sau simboluri pot fi găsite cu greu decât cele din Biblie. „Indiferent care ar fi forma acestui eveniment, tot punctul constă în faptul că v-a avea loc.”³¹² În acest moment kerigma creştină este decisivă: „sinteza răscumpărătoare ultimă are caracterul unui eveniment.” În alte cuvinte, Parusia aparţine lanţului „evenimentelor” istorice” care se aşteaptă să concludă şi să fie închise. „O credinţă creştină fără parusia este ca şi o scară care duce nicăieri şi se termină în neant.” Într-un moment, în orice caz, putem merge dincolo de imagini: este Hristos cel care vine. Parusia este o „întoarcere” la fel de mult ca şi o noutate ultimă. „Ultimele evenimente” sunt centrate în jurul persoanei lui Hristos.

Sfârşitul v-a venii „dintr-o dată.” Acesta este într-un anume sens pregătit în interiorul istoriei. După cum spune Brunner, istoria omului „discerne trăsături apocaliptice radicale.” În acest moment el se consolează cu speculaţii metafizice. „Limba pendulului devine mai rapidă.” Accelerarea tempo-ului vieţii umane poate ajunge în punctul în care nu mai poate merge niciunde. Istoria poate pur şi simplu exploda. Pe de o parte şi la un nivel mai profund dizarmoniile existenţei umane cresc sigur: există „o rupere veşnic deschizându-se în conştiinţa umană.” Bineînţeles că aceste sugestii nu au decât o valoare subsidară şi ipotetică. Bunner încearcă să laude acest concept paradoxal al sfârşitului minţii moderne. Ele sunt caracteristice propriei sale viziuni a realităţii umane. Istoria este veşnic gata să explodeze, este iritată şi îngreuiată cu tensiuni nerezolvate. Câţiva ani în urmă un filosof religios rus, Vladimir Th. Ern a sugerat că istoria umană este un fel de „progers catastrofic,” o progresie deplină în spre un final. Totuşi sfârşitul v-a venii de sus dintr-o parusie. În conformitate ea este ceva mai mult decât o „catastrofă” sau o „judecată” lăuntrică sau iminentă – o discernere a contradicţilor inerente sau a tensiunilor. Ea este o judecată absolută, Judecata lui Dumnezeu. Acum, ce este această judecată? Nu este cu nimic mai prejos decât Parusia. Este întâlnirea ultimă dintre o umanitată păcătoasă şi Dumnezeul cel Sfânt. Mai întâi de orice, v-a fi o discernere sau manifestaţie a advăratului stadiu al fiecărui om şi a întregii umanităţi. Nimic nu v-a fi lăsat ascuns. Astfel Judecata v-a termina stadiul de confuzie şi ambiguitate, de inconclusivitate, după cum se exprimă Brunner, care a fost carateristic întreg stadiului istoric al destinului uman. Aceata implică o „discriminare” ultimă şi finală – în lumina lui Hristos. Ar fi o provocare ultimă şi finală. Voia lui Dumnezeu trebuie îndeplinită în cele din urmă. Altcumva în fraza lui Brunner, „toată discuţia despre responsabilitate este o vorbărie goală.” Întradevăr omului îi este oferită libertatea, dar nu este o libertate a indiferenţei. Libertatea omului este esenţial o libertate responsivă – libertatea de a accepta voinţa lui Dumnezeu. „Libertatea pură poate fi profesată numai de atei.” „Omului îi este încredinţată, de la om se aşteaptă un ecou, compeltitudinea subsecventă a unei decizii pe care Dumnezeu a făcut-o deja pentru el şi despre el.”³¹³ Pentru om există numai o singură opţiune preferabilă – să se supună; nu există nici o dilemă reală. Scopul şi ţelul omului sunt fixate de Dumnezeu.

Toate acestea sunt perfect adevărate. În acest moment se ridică întrebarea usturătoare. Vor accepta la Înfricoşătoare Judecată toţi oamenii voia lui Dumnezeu? Mai există loc pentru o rezistenţă radicală şi ireversibilă? Poate continua revolta omului dincolo de Judecată? Poate orice fiinţă creaturală înzestrată cu libertate să persiste în înstrăinarea de Dumnezeu, care a fost practicată persistennt mai înainte, adică să îşi dobândească voinţa proprie? Poate o astfel de fiinţă să „existe” încă – în stadiul revoltei şi al opoziţiei – împotriva voinţei mântuitoare a lui Dumnezeu, dincolo de scopul mântuitor al lui Dumnezeu? Este posibil omului să persiste în rebeliune în ciuda chemării şi provocării lui Dumnezeu? Este tabloul Scriptural al separaţiei – între oi şi capre – ultimul cuvânt despre destinul omului? Care este stadiul ultim al „libertăţii” creaturale? Ce înseamnă că voinţa lui Dumnezeu în cele din urmă v-a predomina? Acestea sunt întrebări bizare şi căutătoare. Ele nu pot fi evitate. Ele nu sunt dictate numai de o curiozitate speculativă. Ele sunt întrebări „existenţiale.” Judecata de Apoi este o taină înfiorătoare care nu poate şi nu ar trebui raţionalizată şi care depăşeşte toată înţelegerea şi cunoaşterea. Totuşi este o taină a propriei noastre existenţe de care nu putem scăpa chiar dacă eşuăm să o înţelegem intelectual.

Brunner se împotriveşte „teologumenei îngrozitoare” a dublei predestinaţii, ca fiind incompatibilă cu gândirea Bibliei. Nu există nici o discriminare veşnică în planul creativ al lui Dumnezeu. Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la mântuire şi pentru acest motiv îi aduce în existenţă. Mântuirea este singurul scop al lui Dumnezeu. Paradoxul crucial nu este încă rezolvat. Problema crucială este dacă acest scop creativ al lui Dumnezeu v-a fi împlinit, în toată plinătatea şi comprehensivitatea, după cum este admis şi postulat în teoria mântuirii universale pentru care putem pretinde evidenţă scripturistică. Brunner respinge doctrina apocatastazei ca şi o erezie periculoasă. Este greşită ca şi doctrină. Implică o securitate greşită pentru oameni – toate căile duc în cele din urmă la acelaşi scop, nu există nici o tensiune reală, nici un pericol real. Implică o securitate greşită pentru oameni – toate căile duc în cele din urmă la acelaşi sfârşit, nu există nici o tensiune reală, nici un pericol real. Totuşi Brunner admite că doctrina harului iertător şi cel al justificării prin credinţă duce logic la conceptul unei răscumpărări universale. Poate voinţa Dumnezeului atotputernic să i se reziste sau să fie abolită de încăpăţânarea unor creaturi slabe? Paradoxul poate fi rezolvat numai dialectic – în credinţă. Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu teoretic. Trebuie să credem în iubirea Lui.

Este caracteristic ca Brunner să discute toată problema din perspectiva voinţei lui Dumnezeu. Pentru acest motiv el omite punctul central al paradoxului. El pur şi simplu ignoră aspectul uman al problemei. „Condamnarea veşnică” nu este dată de „un Dumnezeu mânios.” Nu Dumnezeu este autorul Iadului. „Condamnarea” este o pedeapsă dată de sine, consecinţa şi implicaţia opoziţiei rebele faţă de Dumnezeu şi voinţa Sa. Brunner admite că există posibilitatea condamnării şi a pierzaniei. A ignora această posibilitate reală este periculos şi greşit. Trebuie să nădăjduim că nu va fi realizată niciodată. Nădejdea trebuie să fie realistă şi severă. Ne confruntăm cu alternativa: fie că la Judecata de Apoi păcătoşii nepocăiţi şi necredincioşii sunt mişcaţi din cauza provocării lui Dumnezeu şi sunt convertiţi „de bună voie” – aceasta a fost ipoteza Sfântului Grigorie de Nyssa; sau înverşunarea lor este pur şi simplu depăşită de omnipotenţa dumnezeiască şi ei sunt mântuiţi prin constrângerea milei şi voinţei lui Dumnezeu – fără consimţământul lor liber şi conştient. A doua soluţie implică contradicţie, decât numai dacă înţelegem mântuirea într-o manieră formalistă şi judiciară. Întradevăr criminalii pot fi exoneraţi în curtea justiţiei, chiar dacă ei nu s-au pocăit şi încă mai perseverează în perversiunea lor. Ei doar scapă de pedeapsă. Nu putem interpreta Judecata de Apoi în această manieră. În orice caz, „mântuirea” implică convertirea, implică un act de credinţă. Aceasta nu poate fi impusă nimănui. Este prima soluţie mai convingătoare? Bineînţeles că posibilitatea unei „convertiri” târzii – în „ceasul al unsprăzecelea” sau chiar mai târziu – nu poate fi teoretic exclusă şi impactul iubirii dumnzeieşti este infinit. Această şansă sau posibilitate a convertirii, în faţa Scaunului de Judecată a lui Hristos şezând în mărire nu poate fi discutat in abstracto, ca şi un caz general. În cele din urmă, problema mântuirii la fel ca şi decizia credinţei este o problemă personală care poate fi pusă şi înfăţişată numai în contextul unei existenţe individuale şi concrete. Persoanele sunt mântuite sau pier. Fiecare caz personal trebuie studiat individual. Principala slăbiciune a schemei lui Brunner este că el vorbeşte întotdeauna în termnei generali. El vorbeşte întotdeauna de condiţia umană şi niciodată de persoane vii.

Problema omului este problema condiţiei păcătoase. El se teme de toate categoriile „ontice.” Întradevăr, omul este un păcătos, dar el este mai presus de orice un om. Este adevărat că adevărata statură a bărbăţiei genuine a fost descoperită numai în Hristos care a fost mai mult decât un om şi nu un om. În Hristos ni se dă nu numai iertarea ci şi puterea de a devenii sau a fi copii lui Dumnezeu, adică – să fim ceea ce suntem plănuiţi să fim. Bineînţeles că Brunner admite că credincioşii pot fi în comuniune cu Dumnezue chiar şi acum, în această viaţă prezentă. Apoi urmează moartea. Face credinţa sau – de fapt – fiind en Christo o diferenţă în acest moment? Odată stabilită este comuniunea cu Hristos ruptă de moarte? Este adevărat că viaţa umană este „o fiinţă în spre moarte” (Heidegger). Moartea fizică este limita vieţii fizice. Brunner vorbeşte de moartea persoanei umane, de „eu.” El pretinde că este o taină, o taină impenetrabilă despre care omul raţional nu ştie nimic. De fapt, conceptul acestei „morţii personale” nu este nimic altceva decât o presupunere metafizică derivată din anumite presupoziţii filosofice şi în nici un fel un datum a unei posibile sau actuale experienţe, incluzând şi experienţa credinţei. „Moartea” unei persoane constă numai în înstrăinarea de Dumnezeu, dar chiar şi în acest caz nu înseamnă anihilare. Într-un anume sens, moartea înseamnă dezintegratea personalităţii umane din moment ce omul nu este desemnat să fie imaterial. Moartea trupească reduce integritatea personaei umane. Omul moare şi totuşi supravieţuieşte – în aşteptarea sfârşitului general. Doctrina antică a comuniunii sfinţilor arată în spre victoria lui Hristos: în El prin credinţă (şi taine) chiar şi morţii sunt vii şi împărtăşesc – cu anticipaţie dar real – viaţa veşnică. Communio sanctorum este un subiect interesant. Brunner îl ignotă pur şi simplu – nu din accident ci chiar consistent. El vorbeşte de condiţia morţii nu de grijiile personale. Conceptul nemuririi sufletului poate fi o acumulare platonică, dar noţiunea unei „persoane indestructibile” este o parte integrală a Evangheliei. Numai în acest caz există loc pentru o Judecată Generală sau Universală, la care toate persoanele istorice, din toate veacurile şi naţiunile vor apare – nu ca şi o masă de păcătoşi slabi şi neprofitabili, ci ca şi o adunare de persoane responsive şi responsabile, fiecare cu caracterul său distinct, congenital şi dobândit. Moartea este o catastrofă. Persoanele supravieţuiesc şi cele în Hristos sunt încă vii – chiar şi în stadiul morţii. Credincioşii nu numai că nădăjduiesc la o viaţă viitorare ci sunt deja vii, deşi toţi aşteaptă Învierea. Burnner este deplin conştient de acestea. În fraza sa, cei care cred „nu vor murii în nimicnicie ci în Hristos.” Înseamnă oare că cei care nu cred „mor întru nimicnicie”? Şi ce este „nimicnicia” – „întunericul cel mai de afară” (care ar fi probabil cazul) sau „nefiinţa” actuală?

Aceast lucru este adevărat că deplina integritate a existenţei personale, denaturate şi redusă de moarte v-a fi restaurtă la învierea universală. „Credinţa Noului Testament nu ştie de nici un alt fel de viaţă veşnică decât cea a persoanelor individuale.”³¹⁴ Carnea nu se v-a ridica. Dar este implicată un anumit fel de corporealitate în Înviere. Toţi se vor ridica fiincă Hristos a înviat. Învierea este concomitent o Înviere în spre viaţă – în Hristos şi o Înviere – în spre Judecată. Brunner discută contextul Învierii Generale în contextul credinţei, ierării şi vieţii. Care este stadiul celor care nu au crezut, care nu au cerut iertare şi nu au cunoscut niciodată iubirea răscumpărătoare a lui Hristos sau probabil au denunţat-o încăpăţânat ca şi pe un mit, ca o fraudă, o înşelăciune sau ca şi o ofensă faţă de personalitatea autonomă?

Aceasta ne aduce înapoi la paradoxul Judecăţii. Destul de ciudat Brunner vorbeşte mai mult ca şi un filosof decât ca şi un teolog, tocmai fiindcă el încearcă să evite interogaţia metafizică şi toate problemele care au fost represate apar într-o mască. Brunner ridică întrebarea în acest fel: cum putem reconcilia omnipotenţa dumnezeiască şi libertatea umană sau – la un nivel mai adânc – sfinţenia dumnezeiască (sau dreptatea) şi mila şi iubirea. Este strict o problemă metafizică, chiar şi dacă este discutată pe baze scripuristice. Problema teologică actuală este pe de o parte: care este statutul existenţial al necredincioşilor – în privirea lui Dumnezeu şi în perspectiva destinului uman? Problema actuală este existenţială – statutul şi destinul persoanelor individuale. Pentru Brunner problema este obscurizată de alegerea sa iniţială – faptul că îi clasifică pe toţi ca păcătoşi fără nici o discrinimare existenţială, reală sau ontică între drepţi şi nedrepţi. Totuşi sunt sub judecată dar evindent nu în acelaşi fel. Brunner distinge între cei care eşuiază în a fi ispitiţi şi cei care aleg să ispitească şi să seducă pe alţii. El cunoaşte perversiuena deliberată. Nu întreabă cum poate fi afectată o persoană umană individuală în structura sa intimă şi lăuntrică, de o pervertire deliberată şi obstinată, de apostazie şi „iubire faţă de rău.” Există o diferenţă reală între slăbiciune şi slăbiciune, între fragilitate şi deşertăciune. Pot fi iertate toate păcatele chiar şi a celor nepermişi şi nepocăiţi? Nu este iertarea primită numai în umilinţă şi în credinţă? În alte cuvinte este „condamnarea” doar o „pedeapsă,” în înţelesul juridic sau un fel de „recompensă” negativă? S-au este simplu o manifestare a ceea ce este ascuns – sau mai bine spus deschis şi evident – în cei care au ales printr-un abuz al „libertăţii,” acea cale largă care duce la Gheenă.

În cărţile lui Emil Brunner nu există nici un capitol despre iad. Iadul nu este doat o figură „mitică” de vorbire. Nu este un prospect întunecat, care – după cum s-ar dori – nu v-a fi niciodată realizat. Horribile dictu – este o realitate căreai îi sunt dedicaţi multe fiinţe umane, prin voinţa lor sau cel puţin – prin alegrea şi decizia lor, care înseamnă în ultimă instanţă, captivitate greşit înţeleasă pentru libertate. „Iadul” este un stadiu veşnic, nu un „loc.” Este un stadiu al dezintegrării personale, care este greşit luată pentru afirmarea personală – cu un anumit motiv, din moment ce această dezintegrate este întemeiată în mândrie. Este un loc al întemniţării de sine, al izolării şi al alienării, a unei solitudini mândre. Stadiul păcatului este „iadul” deşi poate fi printr-o iluzie a imaginaţiei egosite greşit înţeles ca „rai.” Pentru acest moitv păcătoşii aleg „păcatul,” atitudinea mândră, atitudinea prometeană. Unii ar putea face din „iad” un ideal pe care vor să-l dobândească – deliberat şi persistent. „Là où je suis, là est ma volonté libre et là où ma volonté libre, l’enfer absolu et éternel est en puissance.” (Marcel Jouhandeau, Algèbre des valeurs morales). În cele din urmă este doar o iluzie, o aberaţie, o violenţă şi o greşeală. Acul păcatului este tocmai negarea realităţii instituite de Dumnezeu, în încecarea de a stabilii o altă ordine sau regim, care este în contrast cu adevărata ordine dumnezeiască, o dezordine radicală, dar căreia unii i-ar putea oferii, într-o exaltare egoistă, preferinţa ultimă. Acum păcatul a fost distrus şi abrogat – nu se poate spune că păcatul a fost răscumpărat, numai persoanele pot fi răscumpărate. Nu este destul să încunoştinţăm prin credinţă fapta răscumpărării dumnezeieşti – trebuie să fim născuţi din nou. Toată personalitatea trebuie vindecată şi curăţită. Iertarea trebuie să fie accentuată şi afirmată în libertate. Nu poate fi imputată – dincolo de un act al credinţei şi gratitudinii, un act al iubirii. Paradoxal nimeni nu poate fi mântuit numai de iubirea dumnzeiască, decât dacă i se răspunde de o iubire mulţumitoare a persoanelor umane. Întotdeauna există o posibilitate abstractă a „pocăinţei” şi a „convertirii” pe parcursul vieţii istorice pământeşti. Putem admite că această posibilitate continuă şi după moarte? Bunner acceptă cu foarte mare greu idea unui purgatoriu. Chiar şi în conceptul de purgatoriu nu este implicată nici o şansă a unei convertiri radicale. Purgatoriul include doar credincioşii, cei cu intenţii bune şi dedicaţi lui Hristos, dar deficenţi în creştere şi împlinire. Personalitatea umană este făcută şi modificată în această viaţă – cel puţin este orientată în această viaţă. Dificultatea mântuirii universale nu este din partea dumnezeiască – întradevăr, Dumnezeu vrea ca toţi oamenii „să se mântuiască” – nu atât de mult pentru ca voinţa Lui să se împlinească şi sfinţenia Lui împlinită, ci pentru ca existenţa omului să fie binecuvântată şi împlinită. Totuşi, dificultăţi de neînvins se pot ridica de partea creaturilor. În cele din urmă, nu este „rezistenţa ultimă” un paradox şi o ofensă mai mare decât orice rezistenţă sau revoltă care de fapt au pervertit întrega ordine a Creaţiei, au slăbănogit hadicapul răscumpărării? Numai când ne dedicăm punctului de vedere dochetic al istoriei şi negăm posibilitatea decizilor ultime în istorie, în această viaţă, sub pretextul că este temporală putem evita paradoxul rezistenţei ultime.

Sfântul Grigorie de Nyssa a anticipat un fel de convertire universală a sufletelor în viaţa de apoi, când Adevărul lui Dumnezeu v-a fi descoperit şi manifestat cu o evidenţă obligatorie. În acest moment limitaţia gândirii elinice este evidentă. Această evidneţă pare să fie motivul decisiv pentru voinţă, ca şi cum „păcatul” ar fi doar ignoranţă. Gândirea elinică a trebuit să treacă printr-o experinţă grea şi lungă de ascetism, de examinare de sine ascetică şi constrol de sine, cu scopul de a depăşii această naivitate şi iluzie intelectualistă şi a descoeprii un adânc întunecat în sufletul căzut. Numai în Sfântul Maxim Mărturisitorul după câteva secole de pregătire ascetică putem găsi o nouă şi adâncită interpretaţie a apocatastazei. Ordinea creaţiei v-a fi deplin restaurată în zilele de apoi. Dar sufletele moarte vor fi încă insenzitive la descoperirea Luminii. Lumina dumnzeiească v-a lumina tuturor, dar cei care au ales întunericul vor fi incapabili şi nedornici de a se bucura de fericirea veşnică. Ei se agaţă încă de întunericul nocturn al egoismului. Ei vor fi incapabili să se bucure. Ei vor sta „afară” – fiindcă unirea cu Dumnezeu care este esenţa mânturii, care presupune şi cere determinarea voinţei. Voinţa umană este iraţională şi motivele ei nu pot fi raţionalizate. Chiar „evidenţa” poate greşi să impresioneze şi să mişte.

Eshatologia este un domeniu al antinomiilor. Aceste antinomii sunt înrădăcinate şi întemeiate în taina primară a Creaţiei. Cum poate exista ceva dimpreună cu Dumnezeu dacă Dumnezeu este plenitudinea fiinţei? S-a încercat să se rezolve paradoxul sau să se scape de el prin pretenţia motivelor Creaţiei, uneori într-o astfel de măsură şi într-o astfel de manieră încât să se compromită absolutul şi suveranitatea lui Dumnezeu. Totuşi Dumnezu creiază din libertate deplină, ex mera libertate, adică fără „motive suficente.” Creaţia este darul liber al unei iubiri de necuprins. Mai mult, omului în Creaţie îi este dată autoritatea tainică şi enigmatică a liberului arbitru, în care cel mai enigmatic nu este posibilitatea eşecului sau rezistenţei, ci posibilitatea aprobării. Nu este voinţa lui Dumnezeu de o astfel de natură încât trebuie ascultată pur şi simplu – fără un consimţământ real, liber şi responsabil? Taina constă în realitatea libertăţii creaturale. De ce să fie aceasta voită în în lumea creată şi condusă de Dumnezeu, de iubirea şi înţelepciunea Sa infinită? Pentru ca să fie real răspunsul uman trebuie să fie mai mult decât o rezonanţă. Trebuie să fie un act personal, o dedicaţie lăuntrică. În orice caz, forma vieţii umane – şi acum am putea probabil să adăugăm şi destinul cosmosului – depind de sinergismul sau conflictul celor două voinţe, dumnezeiască şi creaturală. Multe lucruri se întâmplă pe care Dumnezeu le detestă – în lumea care este lucrarea şi subiectul Său. Destul de ciudat, Dumnezeu respectă libertatea umană după cum a spus Sfântul Irineu odată, deşi, de fapt cea mai evidentă manifestare a acestei libertăţi este revolta şi dezordinea. Suntem aşteptaţi să privim ca în cele din urmă neascultarea umană finală să fie neglijtă şi „nerespectată” de Dumnezeu şi voinţa Sa sfântă să fie aplicată, indiferent de orice acord? Sau s-ar face o „mascaradă” îngrozitoare a istoriei umane? Care este înţelesul acestei povestiri îngrozitoare a păcatului, perversiunii şi rebeliunii dacă în cele din urmă totul v-a fi netezit şi reconciliat de exerciţiul omnipotenţei dumnzeieşti?

Existenţa Iadului, adică, a unei opoziţii radicale implică o „lipsă de succes” parţială a planului creativ. Totuşi, a fost mai mult decât un plan, un model. A fost o chemare la existenţă sau chiar la „fiinţă” a persoanelor vii. Se vorbeşte „de riscul dumnezeiesc” – le risque divin, spune Jean Guitton. Este un cuvânt mai bun probabil decât kenoză. Este o taină care nu poate fi raţionalizată – este taina primordială a existenţei creaturale. Brunner îşi asumă posibilitatea iadului destul de serios. Nu există nici un fel de siguranţă în „mântuirea universală” deşi aceasta este vorbind abstract, încă posibilă – pentru Dumnezeul atotputernic al iubirii. Brunner nădăjduieşte că nu v-a exista Iad. Problema este că există deja un Iad. Existenţa lui nu depinde de decizia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu trimite pe nimei în Iad. Iadul este făcut de creaturi. Este o creaţie umană afară din „ordinea creaţiei.”

Judecata de Apoi rămâne o taină.

1 Adrian Nicolae Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei (Asab: Bucureşti, 2004), pp. 166-179.

2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, p. 216.

3 Sfântul Efrem Sirul, Imnele paradisului.

4Quarterly,” Vol. I, No. 3-4 (1953), 4-8. „ Valea umbrelor şi a morţii,” la origine o predică a apărut ca şi editorial sub titlul „O voi oase uscate” în St. Vladimir’s Seminary. Retipărit cu permisiune.

5 Acest articol a apărut original ca şi „Offenbarung Philosophie und Theologie” în Zwishen den Zeiten, Heft 6 (München, 1931). Tipărit cu permisiunea autorului şi tradus din limba germană de Richard Haugh.

6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Lib. De div. Omin. Schol., în V. 8, PG iv, 336.

7 Această relaţie este elucidată vivid de Augustin, De Genesi ad. Lit. V. 5, PL xxxiv, 325: „factae itaque creaturae motibus coeperunt currere tempora: unde ante creaturum frustra tempora requiruntur, quasi possint inveniri ante tempora... potius ergo tempora a creatura, quam creatura coepit a tempore; utrumque autem ex Deo”; cf. De Genesi c. Manich. I, 2 PL xxiv, 174, 175; De Civitate Dei, XI, t, PL xii, 321; „quis non videat quod tempora non fuissent, nisi creatura fieret quae aliqua mutatione mutaret”; c. 322; „procul dubio non est mundus factus in tempore, sed cum tempore”;