Cuprins Partea I


Proza gândirii captive – Evgheni Zamiatin, Aleksandr Soljeniţîn



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə11/11
tarix29.10.2017
ölçüsü0,7 Mb.
#19673
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

3. Proza gândirii captive – Evgheni Zamiatin, Aleksandr Soljeniţîn

În proza care reprezintă o reflecţie asupra raportului individ – istorie, asistăm la un proces de desemantizare şi resemantizare a acestui spaţiu narativ închis, expresie a opresiunii şi a alienării într-o lume reală care se patologizează. Depersonalizarea, efect al agresivităţii (agresiunii) orientate împotriva acestui „eu” colectiv al unei umanităţi în egală măsură victimă şi călău.

Călătorie – rătăcire, topos al unei lumi labirintice se plasează sub semnul atemporalităţii, graţie parabolei, printr-un (prin intermediul unui) dublu discurs construit în oglinzile contrautopiei, o formă de ideologizare a textului, ceea ce implică participarea lectorului la reconstruirea unei paradigme ascunse îndărătul spaţiului schizomorf. Textul devine reflectarea unui ansamblu de variaţii socio-distopice, scenarii în care decorul eutopiei se transformă în spaţiu carceral.

Prezenţa autorului în text este mascată de instanţele narative, agenţi interni ai naraţiei, dar, ca Soljeniţîn şi Imre Certesz cu experienţa lagărului comunist sau nazist, datele biografice cunoscute funcţionează ca mijloc de identificare a universului românesc, adesea, ca în cazul Falezelor de marmură ale lui E. Jünger). Biografia ficţiunii face parte din programul estetic, dominat de ideea de autenticitate şi de implicare, „autoficţiunea” (cum a numit-o Serge Doubrovsky), presupunând atât gesturi demonstrative, confesive (Camus, Malraux, Thomas Mann), cât şi proiecţii involuntare, imaginar selectat, modelat de subconştient (Kafka), sub forma „metaforelor obsedante”.

Pentru Aleksandr Soljeniţîn, volumele de memorii (Viţelul şi Stejarul, Ca bobul între pietrele de moară), care oglindesc experienţa biografică din Rusia comunistă şi din exilul occidental sunt şi imaginea unui drum ducând de la neliniştea forţei represive omniprezente, la singurătatea disperată a exilului. Ajuns la Oslo asistă la ecranizarea cărţii sale O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi nimic din sensul şi atmosfera cărţii ruseşti nu i se pare înţeles şi refăcut în afara Rusiei. Revenirea în Rusia în 1990 este urmarea acestei conştiinţe trăind în spaţiul imensului bagaj al memoriei unei lumi în care individul era condamnat pentru gândurile lui. Traseul biografic, cu cei unsprezece ani trăiţi în lagăr şi exil, este asumat şi ca şi în alte texte reprezentative ale spaţiului rus, vizând recuperarea morală prin dezvăluirea memoriei Istoriei.

Tehnica ficţiunii ieşite din presiunea istoriei trăite, alege povestirea care se dezvoltă prin jocul de perspective narative; fluxul de conştiinţă al eroului este dublat de surprinderea scenică a gesturilor şi dialogurilor care fixează temele centrale ale acestui tip de proză – document: ipocrizia, minciuna, violenţa, suferinţa umană. Naraţiunea polifonică (chiar şi în cazul unui roman ca Pavilionul canceroşilor, ieşit dintr-o poetică a unui univers al suferinţei şi experienţei personale) transformă povestitorii intermediari în personaje principale care autentifică mărturia prin ficţiune, neimplicând vocea autorului altfel decât prin funcţia de regie intrinsecă şi naratorial – ideologică, care demitizează şi dezvoltă suferinţa (cancerul) până la a lega eroii ficţiunii de o metaforă care implică societatea în ansamblul ei.

Comitetul premiului Nobel îşi argumenta decizia acordării premiului scriitorului rus „prin forţa etică cu care a urmat tradiţiile literaturii ruse”, fără a evidenţia calitatea de martor, de document al unei conştiinţe care avusese meritul ca prin Arhipelagul Gulag, să fi convins mediile intelectuale occidentale, adesea pro-comuniste, de crunta realitate sovietică. În acest context este de amintit că Panait Istrati a fost respins, prin anii 30 ai secolului trecut, de mediile literare pariziene ,pentru dezvăluiri similare din cartea sa Spovedaniile unui învins, scrisă în urma unei vizite în Uniunea Sovietică.

Soljeniţîn, ale cărui vederi social-politice şi religioase de după întoarcerea în Rusia, din exil, sunt marcate de tot felul de contradicţii, a uimit târgul de carte de la Frankfurt (2002) cu o scrisoare vizând două secole de istorie ruso-iudaică. Omul şi scriitorul, văzut ca “factor de conştiinţă” în lumea literară rusă, îşi avea propria experienţă de lagăr, de exil şi de război, cu care intra în literatură în 1962 (destul de târziu, având în vedere anul naşterii – 1918) şi primea premiul Nobel în 1970. Este interesant de subliniat că microromanul de debut - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici – era tradus rapid în România, sub auspiciile revistei Secolul XX (1963), deşi era o oglindă violentă a regimului totalitar, iar scrierile ulterioare, care au circulat în ediţii dactilografiate, în samizdat şi în Occident (Primul cerc – 1968, Pavilionul canceroşilor – 1968, Arhipelagul Gulag – 1973), au fost cunoscute cititorilor români, deşi efectiv au fost traduse după 1997.

Purtând eticheta ca “roman al libertăţii interioare, şi al asumării adevărului”, Pavilionul canceroşilor alegea o formulă deja clasicizată, spaţiul închis, în care coborârea în abisul interior este o modalitate de creaţie.

Boala, ca strategie alegorică (a se vedea şi Ciuma – Albert Camus), trimite la confruntarea cu moartea şi absurdul din spaţiul politic şi social al lumii totalitare. Interesant este că şi în cazul Arhipelagului Gulag (având în titlu o abreviere a denumirii instituţiei care administrează lagărele de muncă forţată, pentru deţinuţii politici şi de drept comun, sub Stalin), dincolo de violenţa lumii care degradează umanul, speranţa nu moare, ea devenind lumina ascunsă în aceste spaţii copleşitoare pentru care literatura rusă avea deja tradiţie: Amintiri din casa morţilor de Dostoievki, Insula Sahalin de Cehov. De altfel, conştient de implicaţiile ficţiunii în spaţiul represiunii, Soljeniţîn îşi adaugă la Arhipelagul Gulag un subtitlu: Încercare de investigare literară.

Textul care-l va face cunoscut pe Soljeniţîn - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, are perspectiva unui personaj asupra lumii investigate, un zek, un deţinut dintr-un lagăr de muncă silnică, din Siberia, un om simplu, a cărui viziune asupra vieţii, muncii, războiului structurează universul, fixat iniţial în datele lui spaţiale şi numai apoi în coordonatele temporale: o zi din viaţa unui deţinut, egală cu toate zilele din săptămână şi cu toţi anii amplificaţi uneori la nesfârşit, după modelul stepei îngheţate, ea însăşi fără sfârşit.

Spre deosebire de celelalte tente ulterioare care vor opera cu structuri polifonice în care se succed şi se suprapun povestitori şi perspective, aici povestirea prin perspectiva personajului principal Şuhov (Ivan Denisovici, după abordarea civil-ceremonioasă), chiar când nu este el povestitorul, ci doar martorul înregistrator de povestire, face regula, motivând acţiunile, raporturile personajelor prinse în scenă.

Ca în multe alte romane ale timpului fix (Kafka – un an din viaţa lui K., Joyce o zi din viaţa personajelor sale), punctul de intrare în viaţa personajului este fixat cu precizie – ora cinci dimineaţa, dar ambiguu – târziu seara când “a mai trecut o zi, fără necazuri, aproape fericită”, se iese din timpul cărţii şi al personajului.

Universul descris, care va deveni obsedant pentru cititor, aparţine iniţial unui ochi extern, impersonal care notează până la epuizare detalii care conturează existenţa personajului care va prelua prin interiorizarea descrierii paginile care vor urma introducerii sale: “Şuhov, care întotdeauna se scula când venea deşteptarea, astăzi n-a făcut-o. Încă de cu seară nu se prea simţise în apele lui, ba-l lua cu frig, ba-l chinuia durerea pe la încheieturi. Nici peste noapte nu reuşise să se încălzească. Parcă tot n-ar fi vrut să vină dimineaţa. Dimineaţa a venit însă ca de obicei. Şi cum naiba să te încălzeşti – geamurile-s îngheţate tun şi pe pereţii barăcii s-a lipit sus pe tavan, ceva ca o pânză de paianjen albă! Puf de promoroacă!”

Traseul personajului prin curtea lagărului îl lasă pe cititor să-şi fixeze reperele gradat: „Gerul pâlcos îţi tăia răsuflarea. Pe toţi îi lua cu frig, nu atât de la gerul de afară, cât de la gândul că ziua toată vor fi la cheremul acestui ger. Ghizdul fântânii era prins în gheaţă, că de-abia reuşi să strecoare găleata. Până şi funia sta ţeapănă băţ.”

Traseul între pedeapsa de a spăla cu apa îngheţată podelele camerei de gardă, dacă nu ai apărut destul de repede la apel, se transformă într-o normă de viaţă: „Munca e ca un băţ cu două capete: de-o faci pentru oameni care merită – fă-o temeinic, de-o faci pentru proşti – fă-o de mântuială, de ochii lumii. Altfel, până acum toţi ar fi dat ortul popii, asta-i limpede.”

Sala de mese este în egală măsură o oglindă a lumii; ierarhiile stabilite între deţinuţi sunt aici clare: cine îşi ţine căciula pe cap, cine se închină, cine îşi are lingura proprie, cine linge străchinile altora, cine ţine locul la rând ca să capete dreptul la un rest de hrană, atitudinea faţă de mâncare: „Suhov trase afară lingura din pâslar. Ţinea mult la lingura asta, străbătuseră împreună tot nordul, cu mâna lui şi-a turnat-o în nisip dintr-un cablu de aluminiu, avea şi o inscripţie săpată pe ea: Ust-Ijma, 1944. Îşi scoase apoi căciula de pe scăfârlia rasă – oricât de frig era, nu-şi putea îngădui să mănânce cu căciula în cap... Singura parte bună a ciorbei e că-i fierbinte, numai că de astă dată se răcise de tot. Totuşi Suhov o sorbea la fel de încet, concentrat. La masă, aici, nu se cade să te grăbeşti, chiar de-ar lua casa foc.” Lăsând la o parte somnul, în lagăr un deţinut nu trăieşte pentru el decât zece minute la masa de dimineaţă „şi câte cinci minute la prânz şi la cină”.

Greutatea raţiei de pâine este un mod de a aprecia ziua, aproape o unitate de măsură a zilei de lucru, a drepturilor, a fericirii: “De când zace prin închisoare şi lagăre, a tot avut parte până acum de mii de tăinuiri dintr-astea şi, deşi nici unul nu l-a putut cântări, iar, sfios de felul lui, oricum n-ar fi îndrăznit să crâcnească sau să-şi revendice drepturile, Şuhov ştia foate bine ca şi orice alt deţinut, că cei care porţionează pâinea la cantină nu s-ar menţine prea mult în postul ăsta dac-ar cântări cinstit. Poate că astăzi tainul tău e chiar aproape de greutatea regulamentară?”

Gardieni, deţinuţi, stepa îngheţată, controale deţinuţilor, repartizarea la muncă, şefii de echipă, hărtuiala frigului, pâinea încălzită cu căldura trupului, supunerea faţă de ierarhii, sunt trepte, detalii din existenţa zilnică. Treptat sunt introduse digresiv istoriile celor pe care-i cunoaşte şi-i cântăreşte acelaşi Suhov care-şi adnotează imaginile: Fetiucov- şacalul, fost funcţionar, nedat cu munca, “decade” strângând chiştoace, lingând vasele de la bucătărie, Senka,”un tip potolit, amîrât,” căruia îi plesnise timpanul de la o ureche, fost prizonier la Buchemvald.

Motivele prezenţei în lagărul de muncă forţată nu sunt încă aduse în câmpul povestirii: se lucrează în câmp deschis la o veche centrală abandonată, se sapă şi se zideşte la minus 38 de grade. Întrebări fără răspuns sunt presărate în text: “Te-ai putea întreba de ce se mai cocoşează la muncă un om condamnat la zece ani de lagăr. Nu-i aşa ? S-o lase şi el mai moale. Să tragă de timp de dimineaţă pâmă seara, că noaptea e a lui oricum. Da ‘uite că nu merge! Tocmai de aceea a fost născocită echipa. Echipa din lagăr însă e în aşa fel gândită că nu şefii trebuie să-i împingă de la spate pe deţinuţi, ci chiar deţinuţii se împing unii pe alţii…”

Iar detalii despre personaje: Gopcik, abia ieşit din adolescenţă, a fost condamnat pentru că le ducea lapte în pădure membrilor unui grup înarmat de naţionalişti ucrainieni, Suhov este condamnat la zece ani şi au trecut deja opt, letonul Kildigs are douăzeci şi cinci: “Zece mai rezişti şi scapi viu – da’ ia-ncearcă tu să rezişti douăzeci şi cinci?!”

Perspectiva rămâne mereu a lui Suhov: “Cum fuge timpul când munceşte – nu-ţi vine a crede! De câte ori nu s-a gândit Suhov – trec zilele în lagăr de nici nu bagi bine de seamă, dar termenul de condamnare parcă tot pe loc stă, nu se scurtează. Legea o întorci cum vrei. Implineşti zece şi te poţi trezi că-ţi mai dau alţi zece. Sau că te deportează…Doamne! Să te vezi ieşind pe picioarele tale din lagăr în libertate ?!”

Consideraţiile lui Suhov făcute fie cu glas tare, fie în sine, creionează sentimentul inutilităţii judecării motivului care ar fi putut aduce condamnarea: “Uite, vezi, trăieşti aşa cu nasul în pământ şi nici nu mai apuci să te întrebi cum de –ai nimerit aici şi cum ai să ieşi? Zice că pe bună dreptate a fost arestat – pentru trădare de patrie… A dat şi declaraţie că da, chipurile s-a lăsat să cadă prizonier ca trădător de patrie şi s-a întors din prizonierat fiind trimis de spionajul nemţesc în misiune. Ce fel de misiune nici Suhov n-a putut născoci, şi nici anchetatorul. Aşa s-a scris – misiune şi atât”.

Fără filozofare asupra culpabilităţii: perspectiva este a unui om simplu care a dus războiul şi pentru care întâmplarea joacă rol de lege şi ordine a lumii. Satul din care a plecat îndeamnă prea rar la amintiri. În lagăr nu ai timp pentru nostalgii: “Suhov de copil încă a tot hrănit caii cu ovăz şi nu i-a trecut vreodată prin minte c-o să vină o zi când el însuşi o să jinduiască amarnic după un pumn din ovăzul ăsta!”. „Iar ca să-şi aducă aminte de satul lui, Temgheniova, şi de casa lui, avea din ce în ce mai puţine temeiuri. Viaţa de aici îl hăituia de la deşteptare pân’ la strângere, nelăsând loc pentru zadarnice aduceri – aminte”.

Lirismul este exclus din această lume în care nevinovăţia este ea însăşi o culpă: poemul zilei se fixează, dezgolit de sentimente, pe rutina zilnică: “La ceasul acestei numărători de seară, deţinutul intră pe poarta lagărului – după o zi de şmotru – bătut de vânt, rebegit, înfometat. Blidul cu ciorba de varză fierbinte e pentru el acum ca ploaia pe vreme de secetă. O soarbe dintr-o suflare. Acest blid e pentru el acum mai scump decât libertatea, mai scump decât viaţa lui trecută şi viitoare”.

Suhov a alergat toată ziua, a trudit în ger, a ocolit cu cititorul care l-a îndrăgit şi care ar vrea să-l protejeze, toate pericolele, pedepsele, loviturile. La căderea întunericului, în patul lui de sus, aproape de tavanul cu promoroacă, acoperit cu zdrenţe şi cu pâine ascunsă cu grijă în salteaua de rumeguş, are un moment în care, discutând cu vecinul de pat, condamnat pentru că era baptist, “nici el nu mai ştia dacă vrea sau nu libertate. La început o voia din suflet şi-n fiece seară număra zilele scurse şi cele câte au mai rămas. Dar, cu timpul, s-a plictisit. Incet, încet, a început să înţeleagă că pe oamenii ca el nu-i lasă să se întoarcă acasă, ci-i deportează. Şi unde-i mai bine pentru el – aici, ori acolo, nimeni nu ştie! Suhov adoarme pe deplin mulţumit…A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită”.

Construcţia ficţională surprinde responsabilitatea morală, faţă în faţă cu suferinţa izvorâtă din nedreptate, cu cruzimea puterii bazată pe forţa brută, pe arbitrar. Citindu-l pe Emil Cioran cu secvenţe dispuse pe prima pagină a cărţii scrise în limba franceză după război, Précis de décomposition, interpretarea lumii în construcţii din planul ideilor, ar trebui separată de tentaţia aplicării lor în practică: „En elle même toute idée este neutre, ou devrait l’être (...) Que l’homme perdre sa faculté d’indifférence, il devient assassin virtuel”.

Cartea lui Evgheni Zamiatin, Noi, apărută în 1920, era oglinda depersonalizării fiinţei umane, prin confiscarea gândirii, anularea individualităţii şi transformarea în simple numere, într-un ipotetic secol XXX. Dacă romanul nu ar fi fost scris imediat după primul război mondial, ai putea să crezi că este o stilizare în schema S.F. a unui roman sud-american, din cele structurate pe absurdul puterii totalitare. Cărţile mai cunoscute ale acestui univers alienat, urmau să apară: 1932 – A. Auxley – Minunata lume nouă, 1949 – G. Orwell – 1984. Cartea lui Zamiatin, ca şi cele ale lui Soljeniţîn, era născută din experienţa de bolşevic „eretic” a autorului care publicase deja eseuri şi articole în care critica puterea sovietică, politicile de reeducare a minţii şi ideologizare culturală.


4. Reconfigurări de mituri – Dino Buzzati
Deşertul tătarilor a constituit punctul de plecare în configurarea „mitului” Buzzati3, al cărui nume a fost asociat acelora al marilor maeştri ai literaturii fanstastice (Kafka, Poe, Borges), care refuză magicul şi supranaturalul, invitând la o lectură alegorică cu contururi imprecise. Lumea necunoscută, ale cărei apeluri difuze ne bulversează existenţa cotidiană, generează situaţii şi revelaţii tragice, situate între modelul muntelui şi acela al deşertului, care acoperă spaţiul dintre aşteptarea idealului şi moarte, căci adevăraţii duşmani nu sunt aceşti misterioşi tătari, ci aşteptarea morţii „moment precis”, destinat să ne ofere cheia misterului vieţii.

Pornind de la Kafka şi apoi îndepărtându-se de el, Buzzati se reîntoarce la formulele pline de seducţie ale alegoriei de tip metafizic (în timp ce Kafka foloseşte alegoria ca element constitutiv al povestirii aflat sub semnul ironiei dedublatoare, iar Beckett, Michaux sau Orwell se lasă ispitiţi de alegoria pură, lunecând uneori spre constructivism).

Comentând gândirea lui Emanuel Lévinas, Derrida vedea în spaţiul european contemporan o dislocare a logosului grec, care ar genera o regândire a unei întregi serii de contrarii (totalitate – infinit; acelaşi – celălalt) şi recunoaşterea unei „saudade” cu nimic deosebită de nostalgia misticilor către absoluta transcendenţă. Abordarea subiectivităţii, la celălalt capăt al posibilităţii existenţiale, impune regândirea „morţii”, nu ca neant şi necunoscut ci ca expresie ultimă a relaţiei instituite de pasivitatea radicală a subiectivităţii, o suferinţă a sinelui şi condiţiei sale imposibile.

Buzzati îşi construieşte universul ficţional sub semnul acestor nelinişti existenţiale,a acestei singurătăţi cutremurate de nemărginirea morţii, alegând „responsabilitatea” de a înfrunta moartea, semn al ieşirii de sub puterea insondabilului, dramatică confruntare „pasivă” dar nu „resemnată”.

Centrul acestei construcţii parabolice este spaţiul atopic, în care nu guvernează o ordine clasică, care să tindă spre o coerenţă intrinsecă, în care lucruri, oameni, timp şi spaţiu să alcătuiască o reţea secretă, oglindindu-se reciproc, generând un imaginar, ca lege interioară, în care aşteptarea, ca ordine virtuală eternă, ierarhizantă şi represivă, izolează realul de acest continuum ideal al individului, de împlinirea imaginarului său.

Numit iniţial „Fortăreaţa”, romanul dezvoltă teme deja prezente în ficţiunile lui Buzzati, de-a lungul a treizeci de capitole, organizate pe patru axe de semnificaţii.

O primă secvenţă (capitolele I – IX) surprinde treptele neliniştitoare ale despărţirii ofiţerului Drogo de lumea cazărmii – şcoală, presărate de semne: uniforma nu-i aduce bucuria la care se aştepta (oglinda nu-i arată chipul fericit pe care şi l-ar fi dorit), prietenul său (Francesco Vescovi) îl însoţeşte doar până la porţile oraşului, restul drumului îl va face singur, traversând călare cărările muntelui către fortul necunoscut. Necunoscuţii întâlniţi pe drum nu ştiu mai nimic despre fortul militar, aflat probabil sus în munţi. Căpitanul Ortiz, întâlnit pe drum, îl nelinişteşte şi mai mult, cu cei optsprezece ani petrecuţi la fort. A trecut o noapte pe munte (posibil spaţiu – timp al cunoaşterii de sine), zorii de zi îi aduc revelaţiile căpitanului, lumina puternică a miezului de zi îi proiectează fortul pe fundalul vârfurilor stâncoase, cu faţa spre imensa câmpie deşertică a frontierei, aproape abandonată, spre care legenda plasează existenţa invadatorilor tătari. Sentimente amestecate, atracţie, bucurie, tristeţe şi angoasă, dublându-i singurătatea, îl vor fixa pe Drogo, pe viaţă, în acest spaţiu. Drogo este prevenit asupra „bolii fortului”, un fel de speranţă eternă că dinspre nord vor ataca tătarii, aducând ofiţerilor rămaşi în fort (Tronk, sergentul major, colonelul Filimore, etc.) speranţa gloriei. Când Drogo ar putea pleca de la fort pentru a se întoarce în oraş, după obţinerea unui certificat medical, într-o zi tristă de ianuarie, ca şi Morel,ca şi Agustina, Drogo cedează farmecului ciudat al fortului şi rămâne.

Secvenţa a doua (capitolele V – XV) înregistrează pierderea, de către Drogo, a noţiunii timpului care trece, prin succesiunea monotonă, identică a zilelor. Un vis neliniştitor din copilărie, un palat cu mii de ferestre, este asociat apropierii unui convoi mortuar care-l cheamă pe Agustina, apărut la o fereastră a castelului din vis; neliniştea morţii îşi face loc. Semnele care să anunţe invazia şi poate gloria (un cal a apărut pe linia frontierei) nu aduc exaltarea eroismului şi a speranţei ci teamă, căci soldatul Lazzari, plecat să recupereze calul este ucis de santinelă, neprezentând parola. Ca într-un spaţiu absurd, comandantul Matti, care conduce şcoala de tir, este mulţumit de performanţa soldatului care a ţintit drept în frunte. Plecat într-o misiune pe munte, Agostina moare neglorios, îngheţat de frig, dar în vârful muntelui sub zăpadă.



O a treia secvenţă îl urmăreşte pe Drogo întorcându-se în oraş, într-o permisie (capitolele XVI – XXI), dar bucuria întoarcerii se transformă în tristeţe, când rătăceşte pe străzile pustii, singur, neregăsindu-şi sentimentele de odinioară. Se aude că efectivele fortului vor fi reduse la jumătate, din cauza interesului strategic redus al frontierei, dar Drogo se reîntoarce la fort, cu speranţa că, fiind tânăr, are timp să aştepte. Secvenţa finală (capitolele XXI – XXX), înregistrează golirea treptată a fortului, când locotenentul Simeoni îi încredinţează taina apariţiei unei pete întunecate pe frontieră, la orizont. Drogo se simte cuprins de angoasă, ca nu cumva evenimentul extraordinar să se petreacă fără să-l implice. Timpul trece, vine iarna, vine un nou comandant de fort, care interzice supravegherea frontierei cu lunete nonconvenţionale; timpul care trece aduce fie speranţe, fie depresii. Cincisprezece ani trec, legăturile cu lumea sunt tăiate şi inutile, de altfel: mama este moartă, fraţii plecaţi, Drogo nu mai este tânăr, are cincizeci de ani, şi ocupă de-abia locul secund. Aşteptarea marelui eveniment al fortului şi al vieţii lui este dublată de suferinţele hepatice: Drogo se teme că,dacă pleacă din fort nu se va mai întoarce. Este primăvară, duşmanii sunt aşteptaţi, trupe suplimentare sunt aduse în fort, dar pentru Drogo este prea târziu: este bolnav şi comandantul Simeoni îi ordonă să plece în oraş. A aşteptat treizeci de ani degeaba. Părăseşte fortul Bastiani în lacrimi, cuprins de o tristeţe şi de o disperare crescânde, care îi aduc în faţă cenuşiul existenţei sale. Într-un han, la căderea nopţii, Drogo surâde cerului plin de stele, sub care şi-a dus aşteptarea. Istoria aşteptării lui Drogo (ca şi căutarea Graalului) se desfăşoară la suprafaţa textului, parabola închizând destinul existenţial se desfăşoară fie la nivelul simbolurilor, fie a meditaţiilor personajelor, actori ai tragediei timpului, devenind tema esenţială a romanului. Dublând spaţiul – capcană al deşertului – ca probă existenţială stereotipă, timpul lui Drogo, monoton şi linear, este suprapus, măsurat, pe timpul acestui spaţiu etern, exterior, delimitat de reperele descriptive obsedante: muntele, valea, deşertul. Un prezent continuu care maschează trecerea timpului, este creatorul de atmosferă în roman. Secvenţele povestirii sunt delimitate de intrări şi ieşiri din timp (plecări din fort, sosiri, morţi), dar ele funcţionează doar pentru lector, personajele nesustrăgându-se prezentului continuu al aşteptării. Dacă romanul este o zonă de contact între realitate şi ficţiune, primatul timpului sprijină ficţionalizarea realului: drama eroului lui Kafka din Castelul nu este de a fi străin pe marele domeniu al castelului, ci de a fi străin „timpului” castelului iar aşteptarea eroului ţine de încercarea de a regăsi firul pierdut al timpului, devenit „ideal”, obiect al căutării sale fiind încercarea de a regăsi timpul, în care profesiunea şi persoana sa ar fi fost necesare castelului.

Într-un interviu cu italienistul francez Ives Panafieu, Buzzati vedea în spatele tuturor aşteptărilor umane moartea şi definea parabolic condiţia umană ca având o „frumuseţe eroică,” dată actelor noastre de riscul morţii. De aceea „războiul comportă lucruri superbe, cum ar fi frumuseţea aventurii, riscul, hazardul ...” Singurul miracol pe care l-a cunoscut a fost acela, în deşert, în timp ce era militar. Această perspectivă asupra existenţei naşte în spaţiul ficţiunii vise, coşmaruri, plăsmuiri ale fanteziei, într-un decor cu sugestii simbolic romantice: întinderi ceţoase, arhitecturi mohorâte, sub fascinanta lumină a razelor de lună, într-un univers duşmănos, cu legi impenetrabile, care generează nesiguranţă şi teamă.

Fantasticul – alegoric este construcţia care sprijină drumul către sine al eroului, astfel încât „aşteptarea”, această „questă” modernă, nu este iluzorie, inutilă, ci o formă superioară a cunoaşterii de sine şi, implicit, a lumii. Deşertul devine esenţial nediferenţierea originară, sterilă, sub care trebuie căutată realitatea ascunsă sub aparenţe. Paginile de început ale romanului organizează spaţiul simbolic al acestei formări la două niveluri, prin jocurile de focalizări narative care permit o privire dublă asupra personajului. Se înregistrează gesturile exterioare, printr-o vedere exterioară: „Drogo se privi în oglindă”, dar dublată permanent de o focalizare internă pe percepţia lumii exterioare de către personaj, element care permite lectorului să perceapă imensul deşert interior sub apăsarea căruia eroul îşi începe drumul: „Drogo se privi în oglindă, fără să încerce însă acel sentiment de satisfacţie la care se aşteptase (...) Era ziua mult aşteptată, începutul adevăratei sale vieţi (...) Se gândea la zilele mohorâte de la Academia Militară, îşi aminti de serile lungi şi triste (...) Îşi aminti de chinul cu care număra, una câte una, zilele, ce păreau că nu se vor mai sfârşi nicicând (...) deşi, în fond, îşi dădu seama Giovanni Drogo, cei mai frumoşi ani – prima tinereţe – se sfârşiseră probabil (...)”

Oglinda devine lait motivul acestor secvenţe de început: „continua să se privească în oglindă, dar nu vedea decât un zâmbet crispat întipărit pe propriu-i chip, pe care în zadar încerca să-l îndrăgească.”

Acestui joc de focalizări intern / extern, din planul strategiilor narative, îi corespunde „oglinda”, ca suprafaţă reflectantă, care stă la baza unui simbolism foarte bogat din sfera cunoaşterii, ea neavând drept funcţie doar pe aceea de a reflecta o imagine ci de a realiza o configurare între subiectul contemplat şi oglinda care îl contemplează. Este „eul” ca imagine în care subiectul s-a putut recunoaşte şi în care s-a putut iubi, proiectându-se în spatele oglinzii pe o axă imaginară şi una simbolică. Ia naştere un sentiment de stranietate (,,Ce straniu! Plutea un gând stăruitor, pe care nu izbutea să-l desluşească, un fel de presimţire vagă a unor întâmplări fatale, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a porni într-o călătorie fără întoarcere.”), care generează anxietatea, angoasa şi această reduplicare imaginară sub semnul oglinzii.

Pe schema evidentă a drumului, textul îi construieşte personajului un spaţiu simbolic, în marginea fantasticului, ordinea simbolică putând fi atributul fanteziei ca formă de percepţie a unui model compensatoriu, ca o formă de căutare şi identificare de sine ,imaginară: „tropotul cailor răsuna pe străzile pustii (...), oraşul era cufundat în somn (...), ferecată acum în întuneric – mica lume a copilăriei sale (...) priviţi-i, pe Drogo şi calul său, cât de mici sunt pe poteca munţilor din ce în ce mai înalţi şi sălbatici.”

Drumul către această „fortăreaţă care n-a slujit niciodată la nimic”, către această „porţiune de frontieră moartă”, către acest „deşert nesfârşit”, faţă de care eroul „se simţea cu desăvârşire străin”, este presărat de repere: „trecătoarea”, „strunga acoperită de umbre vineţii”, „creste golaşe, verzui, la înălţimi de necrezut”, „negru şi imens un bastion militar, ce părea foarte vechi şi pustiu”.

Interpretul acestor senzaţii este „un soi de vagabond cerşetor (...) cu glas blând” care-i deschide cu gestul, perspectiva fortăreţei.

Realul şi simbolicul se suprapun, dorinţa şi speranţa sunt înregistrate prin acelaşi dublu nivel al focalizării instanţei narative: „Oh, cât de departe era! Drogo o privea fascinat şi se întreba ce putea fi oare atrăgător în cetăţuia aceea solitară, aproape inaccesibilă şi atât de depărtată de lume?”

Ca şi în Prăbuşirea Casei Usher a lui Poe, spaţiul construit în cheia fantasticului alegoric este o expansiune a percepţiei personajului: la întâlnirea cu Ortiz, care spune că a stat optsprezece ani în fortăreaţă, un „stol de corbi” dublează reflecţia lui Drogo: „se simţea cu desăvârşire străin de lumea aceea, de solitudinea aceea, de munţii aceia.”

Fantasma înlocuieşte treptat realul, îl obturează, cu elemente care provin din universul simbolic şi din cel imaginar al personajului, protejându-l şi reflectându-i aşteptările idealizate: „Absolut totul în Fortăreaţă era o renunţare, dar pentru cine, în numele cărei fericiri misterioase? Dar unde şi când mai întâlnise oare Drogo această lume? Poate în vreun vis, sau şi-o plăsmuise singur citind vreun basm din bătrâni. I se părea că recunoaşte totul, povârnişurile joase, surpate, strunga întortocheată fără vegetaţie (...) În suflet i se redeşteptaseră ecouri stranii pe care în zadar încerca să le înţeleagă (...) Nicicând nu veniseră duşmani dintr-acolo, nicicând nu fusese vreo bătălie, nu se întâmplse niciodată, nimic.”

În vis, orice tentativă de exprimare a inconştientului este travestită, sublimată şi la acest nivel jocul de-a v-aţi ascunselea cu Eul este poate cel mai vizibil, căci aici ca şi în cazul reveriei funcţionează compensarea imaginară, iluzorie a dorinţei, în care „Eul” este un „Celălalt”, pe care îl exprimă: „şi totuşi, o forţă necunoscută lupta împotriva întoarcerii sale în oraş, şi poate că izvora din însuşi sufletul său, fără ca el să-şi dea seama de asta. Apoi văzu un portal, un cal pe un drum alb, i se păru că-l strigă cineva pe nume şi se cufundă în somn.”

Spaţiului labirintic, citadin – opresiv, din reveriile lui Kafka, îi corespunde vastitatea / imensitatea pustie din universul lui Buzzati, conceput într-o deschidere graduală: oraşul, fortul, muntele, pustiul; este o deschidere iluzorie către moarte ca şi drumul care înaintează în deşert sub privirile soldaţilor, fără să ducă nicăieri.

Elemente ale unei sensibilităţi utopice, excluzând imperativul acţiunii, pornind de la descrierea spaţialităţii estetice şi speculare, sunt valorizate până la alcătuirea unei sintaxe de imagini colective, care multiplică întrebările finale ale lui Kafka din Procesul: „De ce acum, când drumul fusese terminat, străinii dispăruseră? De ce oameni, cai şi căruţe străbătuseră din nou marele podiş până ce se pierduseră în negurile dinspre nord? Oare toată acea muncă să fi fost în zadar?”

Jocurile imaginaţiei care structurează spaţiul simbolic nu sunt numai expansiuni ale fantasmelor (fie şi colective), ci mai mult facultăţi ale irealului sau ale suprarealului, în care raţiunea vine să-şi cioplească formele conceptuale conform cărora se pregătesc traiectele şi se desăvârşesc opţiunile: „(...) în spatele lui vuieşte mulţimea care-l urmează, atrasă de acceaşi iluzie (...)” Semnele imaginaţiei utopice sunt locul naşterii unor conduite care să scoată la lumină un sens superior printr-o aventură existenţială (alegorică): „Era ziua mult aşteptată, începutul adevăratei sale vieţi (...)” Insistenţa pe constructul spaţio – temporal rătăcit într-un straniu niciunde, creează comportamente sociale de „animal simbolic”, căzut pradă fantasmelor şi fascinaţiei unei ordini compensatorii: „Giovanni Drogo dormea în incinta celei de-a treia redute. Visa şi zâmbea. Pentru ultima dată pluteau spre el, în noapte, imaginile dragi ale unei lumi fericite.”

Anticiparea declinului (într-o structură în care nu există decât două tipuri de comportamente: fantasmare sau mortala trezire la realitate) face parte din proiectul generativ al parabolei lui Buzzai, aflate sub semnul oglinzii şi a timpului: „Până la urmă Drogo va rămâne absolut singur, iar la orizont, iată, va apărea ţărmul unei nesfârşite mări imobile, de culoarea plumbului. De acum înainte va fi obosit, casele aflate pe marginea drumului vor avea aproape toate ferestrele închise, iar rarele fiinţe pe care le va mai zări, îi vor răspunde cu un gest dezolat: ceea ce era bun a rămas de mult în urmă, foarte departe, şi el a trecut pe lângă fericire, fără să ştie (...) Vai, ce cumplit ar fi fost dacă s-ar fi putut vedea pe sine însuşi, aşa cum avea să fie într-o zi, acolo unde sfârşeşte drumul (...) În vremea aceasta, timpul gonea nebuneşte; (...) Din zi în zi, Drogo simţea sporind în el această misterioasă prăbuşire (...)”

Timpul utopic este destructurat, degradat, comportând hiaturi; realitatea utopică implică oprirea definitivă a timpului istoric: „În viaţa aceea liniară de la Fortăreaţă îi lipseau cu desăvârşire punctele de reper, iar orele lunecau pe lângă el înainte să apuce chiar să le mai numere.” Timpul simbolic este dimineaţa („se revărsau zorile”) sau seara; („soarele începuse să coboare încet spre apus (...)” şi se termină într-un han simbolic, unde soldaţii care porneau şi ei spre glorie, poate că „’îl citiseră pe faţă că şi el se ducea să moară”. Lumina devine „ceaţă”, timpul este împletit ca un „ciorap”, iluzia unui alt timp este un copil în care vede ca într-o oglindă: „Drogo se opri în loc, contemplând îndelung copilul adormit şi o tristeţe sfâşietoare îi pătrunse în suflet. În fiinţa aceea nu se înfiripaseră încă vise tulburi, sufletul acela micuţ plutea nepăsător, fără dorinţi sau remuşcări, într-un văzduh pur. Apoi îşi alcătuiau un tablou sinoptic al propriului trup, amorţit în chip animalic, înfiorat de temeri obscure, cu respiraţie greoaie, gura întredeschisă şi căzută (...)”

Apropierea de Moartea la Veneţia, a lui Thomas Mann, ţine pe de o parte de regimul timpului, iar pe de altă parte de proiecţia de sine în oglinda devenirii, a recunoaşterii căderii. Lectorul este cel care poate înţelege prefecţiunea suprapunerii în oglindă de la începutul cărţii, în care un tânăr nu se recunoaşte pe sine, cel care ar fi trebuit să fie, în oglindă, la finalul cărţii, în care Drogo se vede în imaginea copilului: „(...) şi el dormise cândva aidoma acelui prunc, şi el fusese cândva graţios şi inocent (...)” Între cele două oglinzi ale textului lumea reală este abolită, născându-se realul ficţionar. Fantasticul textului lui Buzzati, atât cât este, estede un tip mai aparte, neatacat de supranatural, neliniştitoarele singurătăţi ale personajelor şi modalitatea verbală a percepţiei prin focalizare internă (i se părea că ...),fiind permanente subversiuni ale povestirii, construite între oglinzi. Vocea naratorului nu autentifică discursul prin persoana întâi şi nici eroul nu-şi asumă confesiv realitatea fictivă, ci textul alunecă de la vederea obiectiv exterioară, care surprinde prin disociere, la descrierea prin percepţia interioară a personajului, dilatând prin subiectivitate datele realului construit. Secvenţele repetate din spaţii textuale anterioare tind să dea credibilitate discursului, prin reţeaua de corespondenţe: analepse şi prolepse temporale, reluări de fantasme şi vise, toposuri subliniate obsesiv (muntele, fortăreaţa, pustiul, cerul înstelat).

Comentariile anticipative ale vocii naratorului, sugerând iluzionarea permanentă a lui Drogo, implică lectorul, care să transforme alegoria aşteptării în parabolă generalizată a condiţiei umane; în care clipa prezentă este devalorizată de proiecţia ei în aşteptare, în iluzie. Finalul textului, organizat minuţios, în trepte, propune o libertate nemărginită a eroului, prin ruperea de realitatea imediată a eşecului radiografiat: „... toţi aveau un motiv să spere – toţi, în afară de el. Nu era o bătălie din care să se întoarcă încununat cu lauri, într-o dimineaţă însorită (...) Nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo! (...) Dar nimic nu este mai greu decât să mori într-un ţinut străin şi necunoscut (...), bătrân şi urâţit...”

În acest punct, textul lui Buzzati iese din spaţiul fantasticului sau al utopiei ca schemă stereotipă, alegând imaginaţia creatoare şi simbolică, nou mecanism de generare de sensuri prin supraîncărcarea realului cu dimensiuni noi: individul angoasat, singur şi fără apărare, care asistă la apropierea progresivă a trecerii, cunoaşte o iluminare, nu mistică, ci de înţelegere a sfârşitului de drum, care trebuie asumat: „şi din şipotul amar al celor petrecute în trecut, din dorinţele spulberate (...), izvora acum o forţă lăuntrică, la care niciodată n-ar fi îndrăznit să năzuiască. Cu o bucurie de nespus, Giovanni Drogo îşi dădu seama, pe neaşteptate, că e absolut liniştit... Apoi, în întuneric, deşi nimeni nu-l vede, zâmbeşte.”

Ca şi în finalul romanului lui Kafka, Procesul, întrebările neliniştitoare definesc condiţia umană: „Si dacă totul nu e decât o amăgire? Daca tot curajul său nu e decât un fel de beţie. Dacă totul nu se datorează decât acelui minunat apus...?”

Ca în imnurile romanticilor, textul se încheie sub semnul acestei „splendide nopţi”, acestui „minunat apus”, în faţa cărora „nesfârşiţii ani de aşteptare i se părură acum ceva meschin şi fără noimă.”

Drogo, închizând cercul parabolei,se simte „în mod straniu liber şi fericit”, căci idealul căruia îi sacrificase tinereţea, întreaga viaţă şi singurătatea, s-a transformat în cunoaştere de sine, în înţelegerea lucrurilor cu adevărat importante care trebuie căutate în realitatea momentului prezent, certitudine ultimă, faţă de care trecutul nu mai are nici un sens.
Bibliografie de referinţă
Biemel, Walter, Expunere şi interpretare, Editura Univers, Bucureşti, 1987

Llosa, Mario Vargas, Adevărul minciunilor, Editura Alfa, Bucureşti, 1999

Mark, Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, Polirom, Iaşi, 2005

Miłosz, Czesław, Gândirea captivă. Eseu despre logocraţiile populare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

Ricoeur, Paul, De la text la acţiune (Eseuri de hermeneutică, II), Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999

Suleiman, Susan Robin, Le Roman à thèse ou l’autorité- fictive, Paris, P.U.F., 1983.

Wunenburger, Jean Jacques, Utopia sau criza imaginarului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

10. Premiul Nobel pentru literatură (1990-2005)
Condiţionare politică şi socială

Mari scriitori ai secolului XX – Tolstoi, Kafka, Proust, Joyce, Ibsen, Rilke, Borges – nu au primit Nobelul pentru literatură, în schimb au fost încununaţi Churchill, Theodor Mommsen, Rudolf C. Eucken, oameni politici, istorici, filozofi. Adesea se face referire la caracterul decisiv al criteriului politic în desemnarea laureatului, aşa cum s-a întâmplat cu Mihail Şolohov, Alexandr Soljeniţîn şi cu Czeslaw Milosz, cu J.M. Coetzee, Imre Kertesz etc, afirmaţie care nu e cu totul lipsită de temei, pornind de la motivaţia acordării prestigiosului premiu şi ajungând la relevanţa culturală şi estetică a autorilor selectaţi. Principiile „corectitudinii politice” au fost punctul de plecare al aducerii în prim-plan a unor autori aparţinând unor culturi „ex-centrice” ale căror opere poartă valori extra – estetice decisive în definirea apartenenţei: situare geografică, lingvistică, religioasă, social – politică. Pe de altă parte, tensiunile şi conflictele din interiorul Academiei Suedeze, căreia i s-a încredinţat prin testament, la începutul secolului XX, de către Alfred Nobel, „să aleagă pe autorul celei mai remarcabile opere literare de inspiraţie idealistă”, atitudinile prost primite de opinia publică internaţională (refuzul Academiei de a-l sprijini pe Salman Rushdie, condamnat la moarte pentru o operă literară) au pus sub semnul întrebării misiunea Academiei; controverse legate de alegerea unor „artişti” ai ultimilor ani ca feminista Elfriede Jelinek (2004) au determinat „retragerea” lui Knut Ahnlund, unul din cei 18 membri ai Academiei, după afirmaţia că „Degradarea, umilinţa, sadismul şi mazochismul sunt marile teme ale operei lui E.J.”

Încă din anii ’20, învinuit de a fi plagiat cartea scriitorului cazac decedat Kriukov Fedor, Mihail A. Şolohov primeşte în 1965 premiul Nobel, printr-o întâmpinare care punea în evidenţă aspectele socio – umane „angajate” ale singurei lui cărţi „Povestirea dumneavoastră grandioasă despre vechiul regim, care îşi apără poziţiile clătinându-se, şi despre noul regim, care şi le apără pe ale sale la fel de disperat, îşi pune întrebarea: Cine conduce lumea? Şi dă răspunsul: inima. Inima omului, cu dragostea sa, cruzimea sa, cu durerea, speranţele, disperarea sa, cu umilinţă şi mândrie. Inima omului este un adevărat câmp de bătaie, al tuturor victoriilor şi înfrângerilor care cad asupra lumii noastre. Astfel, arta Dumneavoastră a trecut toate hotarele şi o primim cu o adâncă recunoştinţă”.

Numai cinci ani mai târziu, un alt reprezentant al zonei sovietice urma să ia Premiul Nobel, Alexandr Soljeniţîn, de data aceasta dinspre dizindenţa rusă, ale cărei texte circulau sub formă de „samizdat” (cum va fi cazul poeziilor viitorului laureat din spaţiul rusesc, 1987, Iosif A. Brodski, expulzat din URSS şi naturalizat american, trăitor în exil, cum se întâmplase şi în 1933, când Ivan A. Bunin, emigrant în Franţa, primeşte premiul Nobel).

Africa de Sud este reprezentată de două premii Nobel pentru literatură în ultimii ani, prin militanta Nadine Gordimer, 1991 şi prin J.M. Coetzee, pentru „o operă care în multiple travestiri expune complicitatea deconcertantă a alienării” - o operă împregnată de tema aparthaid-ului. După aprecierile criticii, opera lui Coetzee e mai complexă şi mai intelectualizată decât a compatrioatei lui şi de un nivel estetic superior, născut din preocupările de teorie şi critică literară ale profesorului Coetzee. Aşteptându-i pe barbari, cartea din 1980, cu o trimitere intertextuală evidentă la neliniştita aşteptare din Deşertul tătarilor, surprinde parabolic o lume presată de două forţe: soldaţii Imperiului şi barbarii – băştinaşi; oraşul din deşert poate fi oriunde relaţia Centru – margine colonizată, duce la violenţă, o violenţă colectivă (barbarii), sau individuală („fata barbară”, „Magistratul” – nume generice care trimit la o umanitate lovită, în genere). Atmosfera este construită ca în multe romane postcoloniale de un anume tip de violenţă şi primitivism, de o senzualitate frustă, pe care autorul o reconfigurează în Dezonoare (1999), în care izolarea, violenţa, raporturile albi / negri, majoritate de culoare, vechii şi noii proprietari ai pământurilor, rămân schema de adâncime a cărţii, oglinda unui impas ideologic şi social, care marchează lumea sud-africană.

Pe acelaşi spaţiu al „corectitudinii politice”, care selectează identităţi speciale, se poate plasa şi laureata din 1993, Toni Morrison, romancieră americană de culoare, care la data primirii premiului scrisese deja şase romane (dintre care Cântecul lui Solomon, obţinuse în 1977 Premiul Naţional al Criticii, iar Preaiubita, în 1987 Premiul Pulitzer pentru roman). Romanele lui Toni Morrison (Negricioasa, 1982, Jazz, 1992) reiau meditaţia asupra istoriei Sudului american, asupra raportului identitate – rasă, asupra statutului negrului într-o lume predominant albă, depersonalizării (Ochi Albaştri este cronica tragică a unei familii de negri săraci, văzută prin drama unui copil negru, Pecola, care-şi doreşte, mai mult ca orice, ochi albaştri şi piele albă, simboluri ale identităţii şi frumuseţii propagate de un model cultural, la care ea nu are acces).

Poezia face surprize la premiul Nobel: după ce în 1992, este descoperit Derek Walcott, poet de limbă engleză născut în Santa Lucia, o voce a Antilelor, de care nu auzise nimeni (aşezat într-o antologie de francofonie şi anglofonie antileză, la sfârşitul listei de artişti reprezentativi, care începea cu Aimé Cezaire, Martinica – Hurricane, Cris Insulaires – , sub emblema Mémoires des pays de Sud / Mémoires de l’Humanité), în 1995 este propus irlandezul Seamus Heaney, autor a peste 30 de cărţi de poezie, eseuri şi critică, „cel mai mare poet irlandez de la Yeats încoace”, care se aşează singur în descendenţa lui Swift şi Wilde, recomandat de Academia Suedeză „pentru opere de o frumuseţe lirică şi adâncime etică”.

Cum Academia a fost adesea criticată că pe lista celor 90 de laureaţi din 1990 încoace figurează doar 8 scriitoare, în 1996 este aleasă o poetă poloneză, care avea atunci 73 de ani, Wislawa Szymborska, cvasi-necunoscută în cercul selecţiilor pentru premiul Nobel, deşi Czeslaw Milosz (laureatul anului 1980) îi făcuse o prezentare deosebită: „Szymborska ne încântă, pentru că e atât de lucidă, îi place să jongleze cu accesoriile moştenirii noastre colective (de exemplu când vorbeşte de femeile lui Rubens şi despre baroc), pentru că are un mare simţ al comicului şi îşi asumă fără îndoială riscul în mod conştient, realizându-şi magiile până la limita dintre eseu şi poem (...) Se poate face comparaţia cu viziunile disperate ale lui Samuel Beckett (...), joc ce ne dă sentimentul unei multitudini de forme, impresia somptuozităţii existenţei umane”. Al patrulea laureat a Premiului Nobel din Polonia (după Henryk Sienkiewicz, 1905, Wladyslaw Stanislaw Reymont, 1924, Czeslaw Milosz, 1980) a publicat doar 10 plachete de versuri (în afara celor câteva volume de cronici literare).

Din 1999 până în 2003, premiile Nobel se îndreaptă către o proză „angajat – identitară”: Günter Grass, 1999, imaginea unui „scriitor – conştiinţă”, pentru care motivaţia juriului conţinea următoarea frază premonitorie: „Incizia pe care Günter Grass o face în trecut merge mai în adâncime decât la cei mai mulţi, el găsind modul în care rădăcinile răului şi ale binelui stau încolăcite una peste cealaltă”. Pentru că Grass nu şi-a ascuns adeziunea la ideologia nazistă din anii adolescenţei, apartenenţa la Waffen – SS, se pot face speculaţii psihanalitice în legătură cu romanul Toba de tinichea, care ar putea funcţiona ca „autoficţiune”, iar Oskar Matzerath ar putea fi o proiecţie a autorului, care nu şi-a asumat explicit responsabilitatea propriilor opţiuni (după cum eroul său nu voia să crească ...); anul 2000 aduce un scriitor practic necunoscut (când lista de aşteptare a aspiranţilor era mare şi prestigioasă: Norman Mailer, John Updike, Philip Roth, Mario Vargas Llosa etc.), Gao Xingjian, scriitor „francez de limbă chineză”, sosit în Franţa în 1988, ca refugiat politic, ale cărui cărţi sunt încă interzise în China, unde practic nu este cunoscut, motivaţia acordării premiului fiind însă pentru „o operă de dimensiune universală, marcată de o conştiinţă amară şi de o ingeniozitate a limbajului, care a deschis căi noi artei romanului şi teatrului chinez”. Contestarea noului laureat a venit mai întâi din China care le-a reproşat suedezilor că ignoră marea ei literatură (cărţile „elogiate” de Academie sunt publicate în Franţa: 1995, Muntele sufletului, 1997, O undiţă pentru bunicul, Cartea unui om singur, 2000 – parabole ale căutării rădăcinilor, cărţi autobiografice, la care se adaugă piese de teatru experimental şi absurd, interzise de la reprezentare în China şi publicate şi reprezentate pe scene externe, între care şi pe scenele suedeze).

Argumentul în favoarea încărcăturii politice şi identitare a selecţiei mesajului artistic este constituit de discursul laureatului pronunţat în limba chineză, despre condiţia scriitorilor „împuşcaţi, închişi, constrânşi la exil sau la muncă forţată (...)”, supuşi „umilinţei, dispreţului, exilului, cenzurii, morţii”. După discurs, secretarul Academiei suedeze, Horace Engdahl, a plasat poziţia scriitorului chinez sub semnul filozofiei Weltliteratur, într-o interpretare liberă, pentru a atenua receptarea discursului: „Această idee (Weltliteratur) este în însuşi fondul vocaţiei noastre. Marii scriitori sunt adesea nomazi, dificil de clasat după naţionalitatea lor. Canetti este un cetăţean englez de origine bulgară şi de ascendenţă evreiască, care se exprimă în germană. Brodsky, şi el laureat al Premiului Nobel, spune că se numeşte Joseph şi nu Iosif. Nobelul atribuit anul trecut lui Günter Grass a fost dezaprobat de către o mare parte a opiniei publice germane, în vreme ce polonezii exultau: este oare vorba de fapt de un german sau mai curând de un cetăţean al oraşului liber Danzig, astăzi dispărut? Laureatul de acum doi ani, José Saramago, a fost nevoie să părăsească Portugalia şi să se stabilească la Lanzarote pentru a fugi de ostilitatea unei anumite părţi a opiniei publice din ţara lui. Laureatul din 2000 nu face excepţie. Este în aceasta ceva esenţial. Poate că în literatură, noi coborâm până în străfundurile unde devenim străini nouă înşine, după expresia Juliei Kristeva”. Era un discurs diplomat despre autori cu identităţi multiple, care putea sprijini ideea diversităţii culturale şi naţionale proprie alegerilor Premiului Nobel, dar elementul esenţial valoarea / originalitatea artistică nu intrase în argumentaţia legată de „dezrădăcinarea” scriitorului.

Anul 2002 îi aducea Premiul Nobel pentru literatură scriitorului maghiar Imre Kertész, ceea ce a produs reacţii contradictorii în sânul intelectualităţii maghiare, căci premiul a fost acordat prin strădaniile editorului german unui supravieţuitor al Auschwitzului, care a surprins în cărţile sale experienţa lagărului: Fără soartă, Eşecul, Kaddish pentru copilul nenăscut. Referindu-se la experienţa din care s-au născut cărţile sale, Imre Kertész porneşte de la „străfundurile mlăştinoase ale acestui consens (sistemul comunist), în care, însă, individul ori renunţa definitiv la bătălie, ori depista acele cărări întortocheate care îl conduceau la libertatea lui lăuntrică”, către „desprinderea de marşul buimăcitor, de istoria care te depersonalizează şi te deposedează de soartă. Mi-am dat seama, înspăimântat, că după un deceniu de la revenirea mea din lagărele de concentrare naziste, fiind încă prins cu un picior în vraja oribilă a terorii staliniste, din tot episodul anterior nu mi-au mai rămas, deja, decât o impresie generală haotică ...”

Faţă de această literatură încărcată de mize sociale şi politice, sau de argumentaţii identitare (Naipaul, 2001), faţă de intervenţiile politice critice ale lui Harold Pinter, dramaturg şi scenarist, 2005, contestarea de către mediul intelectual şi artistic italian a alegerii Academiei Suedeze, în 1977, în persoana lui Dario Fo („personalitate a farsei contemporane şi a teatrului politic”, nonconformist), acuzat de a avea „texte ilizibile şi de a confunda genurile şi valorile, intră în contradicţie cu argumentaţia juriului, care vede în Dario Fo un spirit independent şi lucid, inspirat de commedia dell’arte sau Beckett (...) criticând puterea şi restituind demnitatea celor umiliţi, în tradiţia saltimbancilor medievali”.

Alegerea de către forul suedez, pentru 2004, a Elfriedei Jelinek, care şi-a mărturisit imposibilitatea de a ieşi în public, din pricina acceselor de „fobie socială”, dar şi refuzul ideii ca premiul ei să reprezinte Austria („o garoafă la butoniera Austriei”), este sprijinită în argumentaţia juriului de „impetuozitatea cu care practică ea critica socială, demascând absurditatea şi forţa opresivă a clişeelor”, iar în critica de specialitate considerată nepotrivită, din cauza nonconformismului, radicalismului şi extremismelor ei, practicând un „exhibiţionism grotesc”. Schimbarea de paradigmă a protestului faţă de conformism este evidentă în romanele autoarei austriece Excluşii (1980), Pianista (1983), Poftă, Copiii morţilor: o voluptate a mizeriei şi a scârbei, a ostentaţiei sexuale care naşte eliberare şi repulsie, cărţi ale nevrozei şi ale frustrării tragice. Ultimul roman al autoarei, Aviditate, 2003, în acelaşi timp un roman social, poliţist şi „pornografic” este o imagine distrugătoare de mituri sociale, purtată de un limbaj care atinge trivialitatea, ca formă de protest nonconformist faţă de condiţia „femeilor singure”; prezentat în versiunea originală germană, ca „un roman de divertisment”, îndreptat împotriva sadismului, violenţei, preversiunilor şi ipocriziei, a duplicităţii sociale (preoţi, armată, poliţie), Aviditate este „un mare roman critic”.

În toată istoria acordării premiului Nobel, un astfel de „roman critic” nu a intrat în vederile juriului. Şi nici a „canonului” estetic. „Elegie pentru canon”




11. Tabele sinoptice
Laureaţii Premiului Nobel pentru literatură 1990-2005

Tablou sintetic
1990 Octavio Paz, Mexic. Poezie: Coasta de răsărit; eseuri: Dubla flacără. Dragoste şi erotism; povestiri: Nisipuri mişcătoare

1991 Nadine Gordimer, romancieră, Republica Africa de Sud: Nimeni alături de mine; Ai lui July; Remorca; Pick-up

1992 Derek Walcott, poet antilez de limbă engleză, Santa Lucia. Teatru; Poeme: Collected Poems; Midsummer; Star Apple / Kingdom

1993 Toni Morrison, romancieră, SUA. Preaiubita; Cântecul lui Solomon

1994 Kenzaburo Óe, Japonia. Trilogia Arborele de un verde strălucitor; O problemă personală, Strigătul mut

1995 Seamus Heaney, Irlanda. Poezie: Uşă spre întuneric, vol. Iernând acasă; Nord

1996 Wislawa Szymborska, Polonia. Poezie: Întrebări pentru mine însămi; Sfârşit şi început

1997 Dario Fo, dramaturg, regizor, Italia. Mistero buffo; Il diavolo con le zinne

1998 José Saramago, poet, eseist, prozator, Portugalia. Memorialul mânăstirii; Istoria asediului Lisabonei; Anul morţii lui Ricardo Reis

1999 Günter Grass, romanicer, Germania. Toba de tinichea; Anestezie locală

2000 Gao Xingjian, romancier şi dramaturg, chinez naturalizat francez. Muntele sufletului; Cartea unui om singur

2001 V.S. Naipaul, scriitor englez, născut în Trinidad. Maseurul mistic; O casă pentru D. Biswas; Măscăricii

2002 Imre Kertész, romancier, Ungaria. Fără destin; Kaddish pentru copilul nenăscut

2003 John Maxwell Coetzee, romancier, Republica Africa de Sud. Aşteptându-i pe barbari; Viaţa şi timpurile lui Michael K.; Maestrul din Petersburg; Dezonoare

2004 Elfriede Jelinek, prozatoare, traducătoare, scenaristă, Austria: Excluşii; Pianista; Copiii morţilor

2005 Harold Pinter, dramaturg englez: Old Times; Monologue; No Man’s Land; Celebration; scenarist pentru Iubita locotenentului francez după J. Fowles



12. Teste de evaluare
Modulul I. Literatură comparată şi imaginar cultural. Circulaţia miturilor.


  1. Definiţi reperele ideii de comparatism literar şi cultural.

  2. Identificaţi patru structuri tematice şi aria lor de circulaţie/de interferenţă.

  3. Ce este imaginarul? Ce sunt simbolurile arhetipale ale imaginarului?

  4. Ce este imagologia? Cum se leagă de problema identităţii cilturale?

  5. Citaţi un studiu ilustrativ privind imagologia.


Modulul II. Parodia şi pastişa


  1. Definiţi pastişa. Ilustraţi cu exemple din text.

  2. Definiţi parodia. Faceţi prezentarea diferenţelor specifice. Exemplificaţi.

  3. Ce este imitaţia? Unde şi când imitaţia anticilor devine normă?

  4. Ce este aluzia literară? Dar citatul?

  5. Citaţi un studiu critic reprezentativ perntru textele secunde.



Module la alegere
Modulul I. Circulaţia sensurilor şi simbolurilor în imaginarul Antic


  1. Ce înseamnă transpunere alegorică a raporturilor sacrului cu profanul?

  2. Ce este arhetipul? Carea sunt arhetipurile principale ale imaginarului antic?

  3. Identificaţi următoarele arhetipuri:

    1. creaţia cosmogonică

    2. timp sacru/timp profan

    3. călătorie

    4. etern trecătăr

    5. moarte

  4. Ce este hierogamia? Care este semnificaţia conceptului în miturile asiro-babiloniene şi indice?

  5. Ce semnificaţii şi reprezentări are „lumina” în orientul antic?

  6. Ce sunt „misterele orientale”? Ce loc ocupă metafora „seminţei” în aceste „mistere”?

  7. Ce reprezintă „axis mundi”? Care sunt imaginile reprezentative ale acestui arhetip?

  8. Citaţi un studiu reprezentativ pentru studiul imaginarului antic.


Modulul II. Modelul grec


  1. Care sunt toposurile reprezentative ale modelului grec?

  2. Care este legătura între alegoriile mitice antice şi toposurile lumii greceşti?

  3. Ce este orfismul? Care e legătura cu misterele orientale?

  4. Ce este „hybris-ul”? Cum configurează el universul tragic grec?

  5. Care este semnificaţia arhetipală a cuplului Apollo-Dionyssos?

  6. Care este semnificaţia globală a epopeii Odiseea şi cum se organizează în trepte semnificaţia iniţiatică din schema călătoriei?

  7. Ce valori ale lumii antice şi greceşti pun textele homerice în evidenţă?

  8. Citaţi un studiu reprezentativ pentru lumea simbolică greacă.


Modulul III. Configuraţii arhetipale şi forme literare în Evul Mediu


  1. Identificaţi formele literare specifice Evului Mediu.

  2. Identificaţi elementele de continuitate în literatura epocii.

  3. Ce scheme alegorice dominante sunt caracteristice Evului Mediu? Găsiţi în text elementele care permit explicarea motivului Graalului.

  4. Ce este cavalerul-călugăr din perspectiva legăturii cu arhetipurile Antichităţii?

  5. Care sunt alegoriile care trimit la: esoterism-iniţiere-confrerie religioasă în Evul Mediu?

  6. Care este rolul simbolisticii creştine în configurarea imaginarului artistic al Evului Mediu?

  7. Care sunt instituţiie Evului Mediu care influenţează geneza imaginarului?


Schemă de referat tematic. Model: Cavalerii Mesei Rotunde


  1. Sensul formulei alegorice. Asimilări tematice

  2. Principalele arhetipuri şi alegorii (masa rotundă, sabia, pădurea, puntea etc.)

  3. Identificarea sensului unificator al “călătoriei”

  4. Căutarea citatelor reprezentative

  5. Căutarea titlurilor de texte literare ilustrative


Teste de evaluare


Modulul I. Istorismul Rromantic.



  1. Definiţi particularităţile istoriei în roman. Realitate/ficţiune

  2. Ce este un roman istoric? Ilustraţi cu modele extrase din text.

  3. Care sunt particularităţile regionale ale romanului istoric? Ilustraţi.

  4. Ce particularităţi are romanul istoric parabolă în secolul XX?

Modulul II Fantasticul Romantic



  1. Definiţi fantasticul ca mod de construcţie a atmosferei.

  2. Definiţi fantasticul ca mod de construcţie a textului literar romantic..

  3. Care sunt temele definitorii ale fantasticului romantic?

  4. Care sunt maeştrii fantasticului german? Particularităţi.

  5. Care sunt maeştrii fantasticului francez? Particularităţi.

  6. Ce reprezintă textul lui E. A. Poe? Particularităţi.

  7. Care este evoluţia fantasticului în secolul XX?

Modulul III. Literatură interbelică şi postbelică.

1. Condiţia umană şi construcţia parabolei.

2. Utopie şi distopie în proza socială.

3. Condiţia artistului.
Modulul IV. Premiul Nobel – Sfârşit de secol XX – Secolul XXI

1. Presiunea politicului



2. Modele estetice şi sociale.

1 Kafka, Franz (1883-1924) – prozator de limbă germană, de origine cehă; 1916 – volum de povestiri Verdictul; 1916 Metamorfoza; 1916 Colonia penitenciară; romane postume: 1925 Procesul, 1926 Castelul, 1927 Amerika.

2 Mann, Thomas (1875-1955) – prozator şi eseist german; 1903 Tristan, 1903 Tonio Kröger; 1912 Moarte la Veneţia, 1914 Mario şi vrăjitorul. Romane: 1901 Buddenbrooks – Casa Buddenbrook, 1924 Muntele vrăjit, 1933 - 1936 Josif şi fraţii săi (tetralogie biblică), 1939 Lotte la Weimar, 1947 Doctor Faustus; 1954 Confesiunile escrocului Felix Krull.

3 Dino Buzzati: 1933 – romanul Barnabo din munţi; 1935 – romanul Secretul codrului bătrân; 1940 – Deşertul tătarilor; 1942 – povestiri Cei şapte mesageri; 1960 – roman Marele portret; 1963 – roman O dragoste; 1955 – jurnal de scriitor Chiar în acea clipă.





Literatură comparată

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin