Curs Sociologie Juridica

4.3. Concepţia lui E. Durkheim despre faptele sociale normale şi cele patologice⁴
După opinia sociologului francez, faptele sociale sunt de două feluri: normale – generale pentru întreaga specie şi care se regăsesc, dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la majoritatea lor şi anormale (patologice, morbide) – care nu numai că se întâlnesc la o minoritate, dar chiar acolo unde se produc nu durează toată viaţa individului, sunt o excepţie în timp şi spaţiu.

Generalitatea unui fenomen (de observat că Durkheim nu face distincţia dintre fapte şi fenomene) este, astfel, primul indiciu al normalităţii (din acest motiv, normalitatea este, mai mult, o normalitate statistică – tipul normal fiind tipul mediu – adică fiinţa schematică obţinută prin reunirea la un loc, într-un tot, într-o individualitate abstractă a caracterelor celor mai frecvente în specie cu formele lor cele mai frecvente).

Numai că, spunea Durkheim, distincţia dintre normal şi patologic nu poate fi făcută în mod abstract ci doar raportat la o specie determinată de fenomene şi la o anumită etapă a dezvoltării acesteia, adică în funcţie de anumite coordonate precise de ordin spaţial şi temporal.

Ca atare, concluziona Durkheim, „un fapt social este normal pentru un tip social dat, considerat într-o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când se produce în media societăţilor din această specie, privită în faza corespunzătoare a evoluţiei lor”.

Privită din această perspectivă, crima, dacă îndeplineşte condiţiile menţionate anterior, reprezintă un fapt social normal. Aceasta înseamnă că:

• 
  ea este inevitabilă, fiind de neconceput o societate lipsită de crimă. „Ceea ce este normal, spunea Durkheim, este pur şi simplu să existe o criminalitate, numai ca aceasta să nu atingă şi să nu depăşească, pentru fiecare tip social, un nivel oarecare…”;
  
• 
  ea este şi necesară, fiind legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale şi, prin aceasta, ea este, aparent paradoxal, şi utilă, ea fiind uneori, un adevărat motor al schimbării. Pentru a susţine această afirmaţie, Durkheim dă următorul exemplu: „După dreptul atenian, Socrate era un criminal şi condamnarea lui nu avea nimic nedrept. Cu toate acestea, crima sa, adică independenţa sa de gândire, era utilă nu numai omenirii ci şi patriei sale … Libertatea de gândire de care ne bucurăm azi nu ar fi putut fi proclamată dacă regulile care o prohibeau nu ar fi fost încălcate înainte de a fi abrogate în mod solemn. Cu toate acestea, în acel moment, încălcarea era o crimă, pentru că era o ofensă a unor sentimente prea vii în majoritatea conştiinţelor. Şi totuşi, această crimă era folositoare, fiindcă prevestea nişte schimbări care, zi de zi, deveneau tot mai necesare”.
  

Trebuie menţionat, însă, că perspectiva sociologică asupra crimei ca fapt social normal nu se contrapune în nici un fel perspectivei juridice – conform căreia orice act criminal trebuie sancţionat, după gravitatea lui, potrivit normelor legale în vigoare şi nici celei morale – crima generând oroare şi reacţii de respingere, de condamnare.
4.4. Faptul juridic – fapt social specific
Din punctul de vedere al înfăţişării sale sociale, dreptul reprezintă, după cum afirma D. Gusti⁵, totalitatea regulilor de conduită impuse de către o societate şi sancţionate de forţa publică.

Caracterul social al dreptului este evident pentru că el nu poate fi definit fără o sancţiune publică, organizată şi aplicată de o forţă publică.

Dreptul are, şi a avut întotdeauna, un caracter exterior şi constrângător, orice încălcare a legii făcându-ne pasibili să fim luaţi cu forţa, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Numai că nu orice forţă conferă unui fapt caracter juridic ci doar o forţă publică, organizată şi recunoscută de către societate.

Forţa reprezintă, însă, doar un ajutor al dreptului, asigurându-i doar funcţionarea. Dreptul propriu-zis constă în lege, adică într-un set de reguli impuse de către societate pentru funcţionarea ei normală. Ca atare, dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită impuse de către societate şi sancţionate cu ajutorul forţei publice, este social prin definiţie.

• Dreptul este social prin origine, întrucât nu poate izvorî decât din societate. Un ordin dat de către un individ, şi nu de societate prin lege, nu este fapt juridic.

• Dreptul este social ca gen de funcţionare, deoarece recurge la forţa publică, deci la societate.

• Dreptul este social şi ca scop, întrucât este menit să reglementeze conduita oamenilor într-o societate, pentru o funcţionare normală a acesteia.

• Caracterul social al dreptului reiese şi din evoluţia sa istorică, el schimbându-se odată cu societatea şi neavând o evoluţie independentă de aceasta. El evoluează odată cu civilizaţia şi cultura, cu regimul politic, cu ansamblul concepţiilor noastre despre societate şi morală.

Se poate spune că dreptul constituie un aspect esenţial al vieţii sociale, fiind principiul de direcţie, de coeziune socială. El este cel care dă principiul de direcţie şi de coeziune socială.

După cum aprecia J. Carbonnier⁶, dreptul, ca fenomen social şi normativ, cuprinde două tipuri de fenomene:

• 
  fenomene de putere sau de autoritate – care se află în sfera autorităţii legale şi legitime dintr-o societate. Ele includ o gamă foarte largă şi variată de reguli şi norme, de la gesturi, expresii şi îndemnuri până la ordine, decrete, legi, decizii administrative etc., toate formulate şi impuse de către cei care guvernează;
  
• 
  fenomene sub putere sau sub autoritate – aflate în sfera celor guvernaţi şi care cuprind comportamentele, conduitele sau reacţiile indivizilor sau grupurilor sociale (acte de supunere sau conformism faţă de lege sau acte de nesupunere, transgresare sau respingere a unor norme şi reguli elaborate şi impuse de autoritatea publică).
  

Fenomenele juridice mai pot fi împărţite şi în fenomene instituţie şi fenomene caz. Instituţia juridică, desemnând un ansamblu de reguli juridice cu un caracter relativ stabil, care reglementează un anumit domeniu al realităţii sociale, fenomenele juridice instituţie sunt mulţimi de fenomene de acelaşi tip, un model socio-juridic ce poate fi aplicat la toate situaţiile concrete.

Fenomenul caz este o entitate juridică individuală, modelată şi reglementată de instituţie. El reprezintă, deci, manifestarea unică şi irepetabilă, la diferite niveluri ale socialului, a fenomenului instituţie.

De exemplu, căsătoria, ca ansamblu de norme şi reguli juridice, cuprinse în codul familiei sau în alte acte normative, aplicabile tuturor căsătoriilor concrete, realizate în timpul şi pe aria în care sunt valabile aceste norme, este un fenomen juridic instituţie. Căsătoriile reale, având un caracter unic şi irepetabil, deşi realizate pe baza aceloraşi norme, reprezintă fenomene caz.

În mod similar, infracţiunea, aşa cum este definită şi sancţionată de către codul penal este un fenomen instituţie, în timp ce o infracţiune concretă (de luare de mită, să zicem) săvârşită de o persoană oarecare reprezintă un fenomen caz.

La rândul lor, fenomenele caz pot fi fenomene individuale (cum ar fi cele anterior menţionate), fie colectivităţi de fenomene, în a căror definire se face abstracţie de trăsăturile strict individuale ale acestor fenomene reţinându-se doar trăsăturile lor comune (ele rămânând, totuşi, mulţimi de fenomene, cazuri concrete).

Astfel, în timp ce căsătoria între X şi Y, ca persoane fizice concrete de sex opus, este un fenomen individual, totalitatea căsătoriilor într-un anumit interval de timp între persoane aflate într-o anumită categorie de vârstă (între 10 şi 29 de ani, să zicem) sau locuind în acelaşi mediu de rezidenţă (urban sau rural) reprezintă o colectivitate de fenomene având o caracteristică comună (vârsta sau, respectiv, mediul de rezidenţă).

Distincţia dintre fenomenele instituţie, fenomenele caz individuale şi colectivităţile de fenomene are implicaţii de ordin metodologic.

Dacă fenomenele instituţie pot fi studiate cel mai bine prin metoda istorică – comparativă, cele individuale se pretează analizei de caz, iar colectivităţile de fenomene pot fi investigate prin analize statistice, sondaje de opinie sau anchete sociologice.

În calitatea sa de factor important de reglementare normativă şi integrare socială, dreptul conţine un ansamblu de reguli prin care anumite comportamente sau acţiuni individuale sau sociale sunt impuse, permise sau interzise. Din acest motiv, dreptul îndeplineşte, după cum menţiona Madelaine Grawitz, următoarele funcţii sociale:

• 
  elaborarea şi prescrierea unor reguli de conduită prin care sunt stabilite rolurile sociale pe care trebuie să le joace indivizii în diverse situaţii;
  
• 
  raţionalizarea vieţii sociale, prin formularea de reguli raţionale şi eficiente, capabile să orienteze şi să controleze acţiunile agenţilor sociali (indivizi sau grupuri sociale), pentru a asigura o cât mai deplină concordanţă între scopurile, obiectivele dezirabile social şi mijloacele legitime disponibile pentru atingerea acestor scopuri;
  
• 
  asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţii comportamentului agenţilor sociali, prin instituirea unor mijloace de presiune de control social.
  

4. 5. Fenomene de nondrept (absenţa dreptului)
Cel care analizează acest tip de fenomene este Jean Carbonnier⁷, care consideră nondreptul ca „absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent”, restrângerea sau retragerea acestuia, „abandonarea de către drept a unui teren pe care-l ocupa sau care era de competenţa lui să-l ocupe”.
După opinia lui, există trei tipuri de nondrept:
1. Nondreptul prin autolimitarea dreptului – dreptul se limitează el însuşi şi organizează aşa-numite instituţii juridice de nondrept. Există, astfel:

1. 
   Locuri de nondrept – cum ar fi dreptul de azil, în multiplele sale forme pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, care poate fi considerat ca o recunoaştere a unor insule de nondrept (de nondrept penal) – ascunzători în care dreptul nu are acces sau are un acces foarte limitat;
   
2. 
   Perioade de nondrept (intensitatea dreptului nefiind aceeaşi în toate momentele unei perioade date). Exemplu clasic este cel al calendarului judiciar al Romei antice, în care zilele erau împărţite în „faste” (în care se puteau ţine judecăţi) şi „nefaste” (închise acţiunii legii, în care judecăţile erau interzise). Chiar şi astăzi, spunea Carbonnier, duminicile, sărbătorile legale, nopţile etc. nu sunt în mod complet juridice (acţiunea dreptului este limitată);
   
3. 
   Nondrept intelectual - „acel regim juridic în care regula de drept prezentând lacune, şi extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt conceptual cuprinse de către drept”. În aceste condiţii, sublinia Carbonnier, maxima „Tot ce nu e interzis este permis” poate fi tradusă prin „Tot ce nu este în mod expres juridicizat este nondrept”.
   

2. Nondreptul prin autoneutralizarea dreptului – este situaţia în care dreptul, prin propriile sale exigenţe se autoanihilează, determinând neutralizarea juridicităţii unor fenomene juridice. Exemple:

1. 
   Exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit.
   
2. 
   Exigenţa existenţei unei intervenţii umane pentru a săvârşi dreptul tinde să scoată din sfera dreptului tot ce este considerat a valora mai puţin decât această intervenţie.
   

3. Nondreptul prin rezistenţa faptului la drept. După opinia lui Carbonnier, din perspectiva sociologiei juridice, nu orice obstacol opus dreptului creează nondrept, iar fenomenele de violare a dreptului nu sunt fenomene de nondrept prin simplul fapt că ele violează dreptul. Pentru a putea considera faptele nepedepsite de încălcare a dreptului ca aparţinând nondreptului este necesar ca dreptul să fi renunţat la sesizarea şi urmărirea acestor fapte, iar această renunţare să aibă caracter de generalitate. În cazul criminalităţii nepedepsite, spunea autorul, dreptul nu a renunţat la urmărirea şi pedepsirea celor vinovaţi, iar dacă, în virtutea principiului oportunităţii urmăririlor acest lucru se întâmplă, această renunţare nu are valabilitate decât cu titlu particular.

Nondreptul, afirma Carbonnier, poate fi privit şi ca alegere individuală care poate fi:

a) difuză atunci când individul inserat într-o situaţie juridică poate decide dacă va trăi sau nu în mod juridic. Un exemplu ilustrativ este cel al dreptului familiei. Instituţia familială are, indiscutabil, o reglementare juridică, ea presupunând un set de drepturi şi obligaţii legale, prevăzute în coduri, legi sau alte acte normative. Numai că cei mai mulţi oameni practică dreptul doar cu intermitenţă, când nu pot face altfel (ca, de exemplu, în cazul încheierii căsătoriei), în rest trăind ca şi cum dreptul n-ar exista.

b) organică atunci când nondreptul este perceput ca un reflex al dreptului. În acest caz, în faţa instituţiei juridice se ridică un fel de instituţie umbră (shadow-institution), cu structuri similare dar mai mlădioase, mai puţin rigide.

Exemple de nondrept – rezultate ale alegerii organice ar fi:

• 
  situaţiile de fapt – care fie înlocuiesc situaţiile de drept (ex., mariajul de fapt, separarea de fapt, filiaţia de fapt etc.), fie au decăzut din starea de drept intenţionată iniţial în urma unor obstacole juridice (ex., posesiunea de bun-credinţă sau societăţile de fapt);
  
• 
  situaţiile de prietenie – bazate pe constatarea că viaţa socială se poate ordona după două axe fundamentale – dreptul şi prietenia -, ea putând funcţiona perfect fără drept, doar prin amiciţia reciprocă a indivizilor.
  

În general vorbind, consideră autorul, din punct de vedere ierarhic, fenomenele de drept au un caracter secundar în raport cu cele de nondrept, cu precizarea că nondreptul nu înseamnă nici neant, nici haos. El reprezintă „o lume de relaţii pe care dreptul nu le părăseşte, când el se retrage, în favoarea disoluţiei şi dezordinii. Terenul evacuat de el va fi reocupat în mod simplu de vechii ocupanţi, principii de ordine, de pace şi armonie cărora li se postulează anterioritate faţă de drept”.

Din punct de vedere cronologic, conform celor mai mulţi autori, tendinţa este de evoluţie de la nondrept la drept, de la dreptul rudimentar specific societăţilor arhaice, la dreptul dezvoltat al societăţilor evoluate, perspectiva părând a fi un supradrept care să corespundă complexităţii societăţii viitoare. Numai că, spune Carbonnier, din punct de vedere sociologic lucrurile nu pot fi absolutizate. Astfel că, dacă este indiscutabil că domenii vaste care erau altădată sub resortul moravurilor se juridicizează, nu e mai puţin adevărat că o serie întreagă de fenomene tipice pentru vremurile noastre înseamnă teren câştigat de nondrept.
4.6. Relaţiile sociale⁸

Viaţa socială fiind eminamente o viaţă colectivă presupune existenţa unei mari diversităţi de raporturi, interacţiuni între agenţii vieţii sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi.

4.6.1. Conceptul de relaţii sociale

În istoria gândirii sociologice s-a conturat, după aprecierea lui Pitirim Sorokin, o şcoală care a considerat studierea relaţiilor sociale ca preocupare de prim ordin a sociologiei, relaţiile sociale constituind, în opinia reprezentanţilor acestei şcoli, obiectul de studiu specific propriu sociologiei. Este vorba de aşa-numita şcoală sociologică formală sau relaţionistă.

În opinia lui Sorokin, această şcoală menţine caracteristicile de bază ale şcolii sociologiste: considerarea interacţiunii şi interrelaţiilor ca esenţă a fenomenelor sociale; concepţia supraindividuală asupra realităţii sociale; interpretarea individului ca produs de grup; interpretarea grupală a fenomenelor sociale etc. În plus, această şcoală accentuează că obiectul propriu al sociologiei, ca ştiinţă specifică, este studiul formelor interacţiunii sociale sau al relaţiei sociale, aşa cum contrastează cu conţinutul lor, studiat de alte ştiinţe.

Fondatorii acestei şcoli sunt consideraţi a fi sociologii germani Ferdinand Tönnies şi Georg Siemmel.

G. Siemmel afirmă că, pentru a fi realmente o ştiinţă separată, sociologia, asemenea altor ştiinţe speciale, trebuie să aibă propriul său domeniu de studiu ce nu este investigat de alte ştiinţe sociale sau, ceea ce este acelaşi lucru, propriul său punct de vedere. Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele de socializare sau formele relaţiilor umane. În raport cu alte ştiinţe sociale, sociologia are aceeaşi atitudine ca geometria faţă de alte ştiinţe ale naturii. Conţinutul şi forma sunt fenomene diferite. După cum aceleaşi forme ale relaţiilor umane pot avea conţinut social diferit, tot aşa acelaşi conţinut poate exista în diferite forme ale relaţiilor umane. Astfel sus, afirmă Siemmel, în domeniul relaţiilor interumane forma şi conţinutul sunt ceva destul de diferit şi, în consecinţă, fiecare dintre ele trebuie să fie obiect al unui studiu special. Drept forme principale ale relaţiilor sociale se identifică: izolarea, contactul, supraordonarea, opoziţia, persistenţa sau continuitatea grupului social, diferenţierea socială, integrarea etc.

În opinia lui F. Tönnies, putem distinge două forme fundamentale de societate sau de relaţii sociale: comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft).

Gemeinschaft reprezintă o uniune de indivizi cu „voinţa organică”, a cărei solidaritate rezultă din forţele naturale ale cosanguinităţii. În cadrul său, indivizii sunt doar membri ai unui corp general cu o solidaritate naturală, intererrelaţii armonioase şi identitate de voinţă, deoarece voinţa individuală este subordonată voinţei comunităţii. Ca rezultat al acestei „solidarităţi organice”, avem o comunitate de proprietate şi un drept care nu este altul decât dreptul familiei.

În contrast, Gessellschaft reprezintă o totalitate de indivizi ce intră în interacţiune în conformitate cu propria lor voinţă individuală, pentru atingerea propriilor lor scopuri. Este, mai degrabă, un mecanism artificial şi în nici un caz un organism natural.

Istoric, Gemeinschaft a apărut mai devreme, grupurile primitive, familia şi triburile fiind exemple concrete ale acestui tip de organizare socială. În cursul timpului, Gemeinschaft începe să se dezintegreze, locul său fiind luat de Gesellschaft. Omul devine din ce în ce mai puţin ataşat de orice comunitate. În schimb, în modalităţi temporare şi contractuale tinde să devină membru al unor grupuri din ce în ce mai numeroase şi mai mari. În acest fel, istoria merge de la comunitate la societate, de la cultura poporului la civilizaţia statului. Un discipol al întemeietorilor şcolii formale, Leopold von Wiese, încearcă o clasificare sistematică a formelor relaţiilor umane în două mari categorii:
I. Relaţii interindividuale

1. 
   fiecare spre altul: contact, abordare, adaptare, combinare, unire;
   
2. 
   fiecare aparte altul: competiţie, opoziţie, conflict;
   
3. 
   forme mixte.
   

II. Relaţii intergrupuri sau procese sociale într-un sens mai îngust al termenului

1. 
   procese de diferenţiere – cum ar fi promovarea sau degradarea socială, dominarea şi subordonarea, stratificarea, selecţia şi individualizarea;
   
2. 
   procese integrative – uniformizarea, stabilizarea, cristalizarea şi socializarea;
   
3. 
   procese distructive – cum ar fi exploatarea, favorizarea parţială, corupţia, formalizarea, comercializarea, radicalizarea, spolierea;
   
4. 
   procese modificator constructive – instituţionalizarea, profesionalizarea, eliberarea.
   

P. Sorokin menţionează şi alte încercări de clasificare a interrelaţiilor, având la bază criterii diferite:

1. Relaţii (sau interstimulare) constituite prin acţiunea de a face sau de a nu face (întrucât indivizii se pot influenţa reciproc nu numai prin a face ceva ci şi prin a nu face ceva).

2. Relaţii cu caracter unilateral (sau unidirecţional, cum ar fi cazul unui partid ce influenţează alte partide dar nu este influenţat de acestea) sau bilateral (reciproc).

3. Relaţii de durată sau permanente şi relaţii incidentale sau temporare.

4. Relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate.

5. Relaţii directe, nemijlocite (face-to-face) sau indirecte, mediate.

6. Relaţii conştiente sau intenţionate şi relaţii inconştiente sau neintenţionate.

7. Relaţii formale sau instituţionalizate şi relaţii informale unde nu există un model general acceptat.

La rândul său, E. Bogardus identifică următoarele forme de relaţii sociale sau de interstimulare: izolare, stimulare, comunicare, sugestie, imitaţie, difuziune, discriminare, discuţie, acomodare, asimilare şi socializare.

Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale, din perspectiva şcolii formale, revine Şcolii sociometrice, întemeiată de J. L. Moreno. Conform acestuia, din multitudinea relaţiilor umane, cele mai importante sunt relaţiile interpersonale, relaţii esenţialmente afective (relaţii de atracţie, de respingere şi de indiferenţă sau neutre).

Pornind de la ideile lui H. Bergson şi ale lui S. Freud, conform cărora spontaneitatea şi creativitatea sunt sursa relaţiilor dintre indivizi, sociometria îşi propune cunoaşterea relaţiilor interindividuale pentru a ajuta individul să-şi elibereze spontaneitatea lui creatoare.

Pentru identificarea relaţiilor afective interindividuale, la nivelul grupurilor mici, principala tehnică utilizată este testul sociometric (bazat pe un chestionar sociometric ce solicită membrilor unui grup exprimarea atracţiei sau respingerii faţă de alţi membri ai grupului, încercând, în acelaşi timp, să surprindă perceperea atracţiei sau respingerii de către ceilalţi membri ai grupului). Matricea sociometrică şi sociograma, elaborate pe baza rezultatelor testului sociometric, permit surprinderea coeziunii grupului, a stării moralului de grup, identificarea unor echilibre sau dezechilibre ierarhice, existenţa unor sciziuni, clici, reţele în cadrul grupului, stabilirea raportului dintre liderul formal şi cel informal al grupului, a statusului sociometric al fiecărui individ etc.

Este de menţionat că tehnicile sociometrice, dincolo de finalitatea lor cognitivă, permit şi intervenţia reglatorie la nivelul grupului mic.

Pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale se plasează şi cercetarea dinamicii grupurilor sau Şcoala cercetării active iniţiată de Kurt Lewin. Conform acestuia, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde două componente:

a. un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul grupului la un anumit punct;

b. un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine comportamentul fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de grup.

Aceste forţe poartă numele de standarde sau norme. Câmpul social fiind conceput ca un câmp de interacţiune, dinamica grupului este considerată a fi rezultat al unor contradicţii interne şi al unor contradicţii între grupul respectiv şi alte grupuri. În acest context, scopul Şcolii cercetării active constă în cunoaşterea relaţiilor din cadrul grupului (în special al grupului mic) în vederea producerii de schimbări în comportamentul de grup şi în relaţiile de grup.

Analizând orientarea relaţionistă din sociologie, Tr. Herseni menţiona: „Obiecţia principală ce se poate aduce relaţionismului este că societatea, deşi constă dintr-o mulţime de relaţii sociale, nu se reduce la ele; ea este o realitate care depăşeşte câmpul de existenţă şi de manifestare a acestora”.

În consecinţă, după cum aprecia Jan Szczepanski, sociologia trebuie să studieze relaţiile ca sisteme complexe, cu laturile lor materiale, obiective, cu caracterul lor colectiv de grup, luând în consideraţie şi laturile lor subiective, psihologice, interindividuale. Acelaşi autor, subliniind că nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale, consideră că putem distinge mai multe tipuri de relaţii interumane: