Curs Sociologie Juridica

5.6. Tipuri de socializare
Pot fi identificate mai multe tipuri de socializare, pe baza unei serii de criterii:

1. 
   Criteriul temporal
   

a₁. Socializarea primară, care se produce în copilărie şi reprezintă, aşa cum am menţionat deja, procesul în cursul căruia copiii devin cu adevărat fiinţe social-umane, prin însuşirea valorilor sociale şi calificărilor precum şi a limbajului şi prin conturarea trăsăturilor fundamentale ale personalităţii şi concepţiei de sine.

a₂. Socializarea anticipativă care implică însuşirea valorilor, credinţelor şi comportamentelor specifice unui grup căruia o persoană nu îi aparţine în prezent dar căruia intenţionează să i se alăture ulterior. Scopul principal al acesteia este de a uşura tranziţia de la un status sau grup social la altul prin realizarea anticipată de către individ a unor schimbări în atitudini şi acţiuni pentru a le face compatibile cu grupul în care urmează să intre.

a₃. Socializarea secundară (a adultului) care se construieşte pe ceea ce s-a învăţat în copilărie şi adolescenţă (socializarea primară). Ea evidenţiază faptul că socializarea este un proces care durează întreaga viaţă şi este necesară întrucât, în cursul vieţii sale, individul, în tranziţia sa de la adolescenţă, la maturitate şi bătrâneţe, trece de la un status social la altul, jucând roluri sociale diferite şi se confruntă cu experienţe sociale diferite care presupun însuşirea de noi cunoştinţe şi abilităţi, noi valori şi norme etc. Ilustrativă pentru acest proces al socializării continue este teoria ciclurilor vieţii conform căreia oamenii cunosc, în cursul vieţii lor, o succesiune de statusuri şi roluri realizate într-un tipar destul de predectibil.

a₄. Resocializarea. Este posibil ca, în cursul vieţii sale, individul să treacă, uneori brusc, de la un grup social la altul, de la un mod de viaţă la altul caracterizate prin valori, norme, reguli de conduită radical diferite. În acest caz el trebuie să se resocializeze, aceasta însemnând, pe de o parte, abandonarea normelor, valorilor şi regulilor de conduită specifice vechiului mediu social şi însuşirea celor proprii noului mod de viaţă.

Cazul extrem de resocializare este reprezentat de necesitatea de pătrundere în aşa-numitele instituţii totale (penitenciare, spitale psihiatrice etc.).

b) Criteriul modului în care se realizează socializarea, al termenului socializării pe care se pune accentul (cu deosebire al relaţiei părinte-copil în cadrul familiei)

b₁. Socializarea represivă

b₂. Socializarea participativă

O analiză comparativă a celor două tipuri de socializare ar releva următoarele caracteristici definitorii ale acestora:

SOCIALIZAREA REPRESIVĂ	SOCIALI ZAREA PARTICI PATIVĂ
Sancţionarea comportamentului greşit	Recompensarea comportamentului bun
Recompensare şi sancţiuni materiale	Recompensare şi sancţiuni simbolice
Obedienţa copilului	Autonomia copilului
Comunicare nonverbală	Comunicare verbală
Comunicare comandă	Comunicare ca interacţiune
Socializare centrată pe părinte	Socializare centrată pe copil
Discernerea de către copil a dorinţelor părintelui	Discernerea de către părinte a dorinţelor copilului
Familia ca altul semnificativ	Familia ca altul generalizat

După cum se observă, un tip orientat spre supunere poate fi denumit socializare represivă; celălalt, orientat spre câştigarea participării copilului, socializare participativă.

În principiu, socializarea participativă dă copilului libertatea de a încerca lucrurile el însuşi şi de a explora lumea cu posibilităţile sale. Aceasta nu înseamnă că el este lăsat singur. Dimpotrivă, se cere multă supraveghere din partea adulţilor, dar această supraveghere este mai degrabă generală decât detaliată şi permanentă.

Socializarea represivă solicită, de asemenea, supervizare, fireşte o supervizare atât de detaliată încât tinde să fie puternic modificată în practică. Ca rezultat, din punct de vedere al copilului, ea este aplicată în mod arbitrar, în funcţie de faptul dacă el este sau nu prins comportându-se necorespunzător şi dacă părintele are sau nu chef să-l pedepsească.

Socializarea represivă accentuează supunerea, respectul faţă de autoritate şi controalele externe. Părinţii pot să-l răsfeţe pe copil, dar pot folosi şi pedepse corporale, sau îl pot face de ruşine, sau îl pot ridiculiza. Comunicarea în dublu sens între părinţi şi copil nu este încurajată. Ea tinde să fie de sus în jos, dinspre părinte spre copil, şi să ia forma comenzii. Gesticularea şi comunicarea nonverbală sunt izbitoare. Copilul trebuie, de exemplu, să înveţe să discearnă seriozitatea comenzii părintelui de „a tăcea”, luând în consideraţie tonul vocii, expresia facială şi postura fizică.

În socializarea participativă, comunicarea ia forma dialogului, în care copilul este de aşteptat să-şi facă cunoscute nevoile şi dorinţele, ca şi răspunsurile sale către lumea adulţilor. Socializarea participativă este mai degrabă centrată pe copil, decât centrată pe părinţi. Adultul îşi asumă responsabilitatea în discernerea nevoilor copilului, în loc de a aştepta copilul să discearnă dorinţele părintelui.

Socializarea represivă şi participativă sunt asociate cu diferite tipuri de organizare a familiei.

Familiile din clasa muncitoare îşi dobândesc coeziunea şi unitatea în principal prin intermediul complementarităţii rolurilor tradiţionale. Tatăl este cel ce asigură veniturile familiei, iar mama se îngrijeşte de gospodărie, adesea ei îşi îndeplinesc rolurile independent şi cu puţină comunicare reciprocă. În asemenea familii, socializarea constă, în mare măsură, în „predarea” rolurilor tradiţionale şi în transmiterea experienţelor tradiţionale către copil. În acest fel, socializarea tinde să rămână la nivelul „altului semnificativ”, aşa cum l-a descris Mead, familia reprezentând un set de alte persoane semnificative, ce constituie modele de rol pentru copil.

Familiile din clasa de mijloc dobândesc, mai caracteristic, coeziune prin desfăşurarea unor activităţi comune şi stabilirea unor obiective comune ale familiei. Rolurile tradiţionale sunt modificate în funcţie de capacităţile şi înclinaţiile membrilor familiei, iar obiectivele familiei sunt mai variate. În asemenea cazuri, este necesară comunicarea între membrii familiei, întrucât numai puţine obiective şi activităţi sunt determinate de noţiuni fixe despre ce este „bine”. Asemenea familii sunt în mai mare măsură în stare să servească drept „altul generalizat” pentru copil. Socializarea în contextul unor obiective şi activităţi împărtăşite în comun, este mai puţin directă şi mai puţin dependentă de imitaţie şi de reguli specifice decât socializarea în familia tradiţională. Este accentuată mai degrabă înţelegerea relaţiilor mijloace – scop, decât îndeplinirea unor roluri prescrise.
5.7. Discontinuităţi şi eşecuri în socializare
Socializarea, ca proces complex şi contradictoriu, care durează întreaga viaţă, nu are întotdeauna un caracter continuu, lin, ea putând înregistra discontinuităţi şi eşecuri. Obiectivele explicite ale socializării sunt rareori complet atinse. Mai mult, unele dintre aceste obiective sunt mutual antagonice.

Când procesele sociale sunt studiate în detaliu, este imposibil să fie ignorate contingenţele, hazardurile, şi defecţiunile care însoţesc socializarea., cercetările demonstrând că aceasta eşuează adeseori, atât din punct de vedere al individului, cât şi din cel al societăţii. Principalele cauze ale acestor eşecuri sunt considerate următoarele:

a. Competiţia între agenţiile socializatoare

Dacă grupurile cu care vine în contact individul (familia, şcoala, grupurile de colegi) au valori şi obiective similare, ele se sprijină reciproc şi socializarea este întărită. Dacă, totuşi, ele intră în competiţie pentru posibilitatea de a-şi impune individului propriile lor valori, acesta trebuie să aleagă între ele şi poate fi mai puţin eficient socializat de către oricare grup. De exemplu, copiii imigranţilor sunt adesea expuşi la două seturi de valori radical divergente, unele ale părinţilor şi altele ale societăţii gazdă. Întrucât valorile societăţii externe nu sunt sprijinite de către familie sau de către comunitatea etnică, copilul poate să le înţeleagă şi să le accepte numai într-o modalitate incompletă şi superficială. Persoana prinsă între două culturi, incomplet socializată de nici una dintre ele, a fost denumită „omul marginal”.

b. Transmitere inadecvată – situaţia în care societatea (socializatorul) nu-şi defineşte în mod clar normele, valorile şi modelele de comportament ce-i sunt specifice, nu asigură cunoaşterea lor de către socializat şi nu facilitează internalizarea acestora şi conformitatea cu ele de către socializat.
c. Întărire inadecvată – constând în insuficienta preocupare a socializatorului pentru susţinerea, recompensarea comportamentelor dezirabile şi respingerea, sancţionarea celor indezirabile şi pentru asigurarea condiţiilor de dezvoltare a personalităţii individului şi de autorealizare a sa.

Esenţial pentru succesul socializării este ca normele şi valorile promovate de către societate să fie de aşa natură încât conformarea la acestea să permită realizarea unor aspiraţii şi obţinerea unor satisfacţii de către cei cărora li se adresează. Altfel spus, societatea trebuie să fie în stare să motiveze convingător indivizii să facă ceea ce se aşteaptă de la ei, ceea ce impun normele promovate şi susţinute, lucru ce nu se întâmplă întotdeauna.

d. Personalitate antisocială

Probabil că cel mai izbitor indicator al transmiterii culturale ineficiente este individul fără conştiinţă. În terminologia oficială a psihiatrilor, acesta este o personalitate antisocială. Acest termen este rezervat indivizilor care sunt fundamental nesocializaţi şi al căror model de comportament îi aduce în mod repetat în conflict cu societatea. Ei sunt incapabili de loialitate semnificativă faţă de indivizi, grupuri sau valori sociale. Ei sunt puternic egoişti, nesimţitori, iresponsabili, impulsivi, incapabili să se simtă vinovaţi sau să înveţe din experienţă sau din pedeapsă. Toleranţa la frustrare este mică. Ei tind să-i blameze pe alţii, sau să ofere raţionalizări plauzibile pentru comportamentul lor. Dar o istorie a unor ofense legale sau sociale repetate nu este însă suficientă pentru a justifica aceste diagnostic.

Elementul esenţial al personalităţii antisociale este lipsa sentimentului vinovăţiei, capacitatea psihică de a-i răni pe alţii fără remuşcare.

În timp ce asemenea indivizi sunt socializaţi în multe alte privinţe – limbaj, calificări, aspiraţii personale – ei n-au reuşit să-şi dezvolte un superego eficient şi controale ale ego-ului. Cauzele precise ale acestui eşec sunt obscure. În unele cazuri, oamenii cu personalităţi antisociale au avut părinţi care, în mod inconştient, au încurajat resentimentul faţă de autoritate. Mai importantă, probabil, este absenţa sau eroziunea legăturilor de afecţiune şi încredere în interiorul familiei.

5.8. Teme de referate

1. 
   Socializarea ca proces; rolul socializatorului şi al socializatului în succesul sau eşecul acesteia;
   
2. 
   Importanţa bazelor biologice ale socializării şi semnificaţia scopurilor acesteia;
   
3. 
   Rolul familiei şi al şcolii ca agenţii socializatoare de bază;
   
4. 
   Rolul mass-media în socializare (în special în socializarea copiilor);
   
5. 
   Factori responsabili de producerea unor discontinuităţi şi eşecuri în procesul de socializare.
   

Bibliografie

1. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Ed. Polirom, 2003

2. Schifirneţ, C. – Sociologie, Ed. Economică, Bucureşti, 1989

3. Stănoiu, A. – Sociologie juridică, Ed. Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009

4. Vlăsceanu, L., Zamfir, C. (sub. red.) – Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.

Cursul 6
6 – Structura grupală a societăţii

1. 
   Abordări sociologice ale structurii grupale a societăţii;
   
2. 
   Noţiunea de grup social;
   
3. 
   Tipuri de grupuri sociale;
   
   1. 
      Grupuri primare – grupuri secundare;
      
   2. 
      Grupuri mici, grupuri intermediare, grupuri mari;
      
   3. 
      Grupuri formale – grupuri informale;
      
   4. 
      Grupuri de apartenenţă – grupuri de referinţă;
      
   5. 
      Grupuri cu scop;
      
4. 
   Familia ca grup social;
   
5. 
   Teme de referate.
   

Rezumat

• 
  Înţelegerea noţiunii de grup social în accepţiunea sociologică a termenului;
  
• 
  Cunoaşterea principalelor tipuri de grupuri sociale şi a caracteristicilor definitorii ale acestora;
  
• 
  Înţelegerea familiei ca grup social specific, a tipurilor, structurilor şi funcţiilor de bază ale acesteia.
  

Una din caracteristicile de bază, definitorii, ale vieţii sociale este aceea că oamenii nu trăiesc izolaţi, ci intră într-un sistem complex de relaţii unii cu alţii, de interacţiuni mai mult sau mai puţin stabile, directe sau indirecte, obiectiv determinate sau rezultat al unor opţiuni subiective, extrem de divers motivate.

În plus, indivizii, ca fiinţe sociale, indiferent de nivelul de dezvoltare al societăţii, nu formează nicidecum o masă amorfă, nediferenţiată, ci se particularizează atât printr-o serie de caracteristici personale, unele naturale (sexul, vârsta), altele socio-economice sau socio-culturale (profesia, nivelul educaţional, statutul rezidenţial, statutul matrimonial etc.), altele psihologic-afective (anumite aptitudini, trăsături temperamentale, de caracter etc.), cât şi prin caracteristici supraindividuale, de grup (cetăţenia, naţionalitatea etc.).

1. 
   Abordări sociologice ale structurii grupale a societăţii
   

Caracterul eminamente colectiv al vieţii sociale, în totalitatea componentelor sale şi diversitatea, diferenţierea, uneori considerabilă, a oamenilor ce alcătuiesc societatea, îşi găsesc expresia în structura grupală a societăţii. Această structură grupală a fost, este şi va fi o permanenţă a vieţii sociale ca rezultat al existenţei, acţiunii şi interacţiunii, în cele mai diverse forme şi modalităţi, a indivizilor ce o compun. Desigur că, în decursul istoriei societăţii omeneşti, al trecerii de la o orânduire social-economică la alta, sau al parcurgerii etapelor uneia şi aceleeaşi orânduiri, structura grupală a societăţii s-a schimbat considerabil, unele elemente ale acesteia dispar, apar altele noi, cele care se perpetuează îşi pot modifica, şi îşi modifică efectiv, atât forma cât şi conţinutul, precum şi locul şi rolul în ansamblul structurii grupale a societăţii, ca şi modul de relaţionare cu alte elemente ale respectivei structuri grupale. Ceea ce rămâne însă constantă este însăşi existenţa unei structuri grupale a societăţii, chiar dacă ia forme şi modalităţi diferite, ca expresia sintetică a vieţii şi activităţii colective pe care societatea le presupune.

Structura grupală a societăţii, formele de existenţă, organizare, desfăşurare şi manifestare a vieţii, activităţii colective a oamenilor, sunt multiple şi variate. Ele se diferenţiază, dar se şi întrepătrund şi suprapun într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt mai stabile sau mai puţin stabile, sunt mai direct sau mai puţin direct obiective determinate, depind într-o măsură mai mare, mai mică, sau deloc, de voinţa oamenilor implicaţi în ele, deţin un loc şi îndeplinesc un rol cu o importanţă mai mare sau mai mică în organizarea şi funcţionarea sistemului social.

Problemele abordate de sociologie sunt, deci, cel puţin următoarele: identificarea principalelor componente ale acestei structuri grupale; stabilirea unor clasificări ale acestora pe baza unor criterii diverse; surprinderea semnificaţiei, importanţei, rolului acestora din perspectiva sistemului social şi a modului în care interacţionează cu acesta şi, în sfârşit, dată fiind finalitatea nu numai teoretică, ci şi practică a sociologiei, găsirea modalităţilor de acţiune în direcţia activizării diverselor forme de grupare umană în vederea creşterii şi optimizării rolului acestora în organizarea şi dinamica sistemului social.

Conceptul de grup social este, desigur, foarte general, acoperind o gamă variată, o paletă extrem de largă de tipuri şi forme concrete de viaţă colectivă, de organizare grupală. Din acest motiv, sociologia nu se poate mulţumi cu simpla elaborare a acestui concept generic, foarte abstract, ci trece la analiza, descrierea, explicarea grupurilor concrete, calitativ diferite, ce există şi acţionează în condiţii concret-istorice foarte variate.

Totuşi, identificarea unei note definitorii care să permită reunirea într-o categorie generală, abstractă, unică a realităţii extrem de complexe şi de variate se impune cu necesitate.

2. 
   Noţiunea de grup social
   

Sociologia operează cu două accepţiuni ale termenului de grup social – una generică şi foarte largă, aplicabilă tuturor formelor de grupare umană, alta specifică şi mai riguroasă, aplicabilă numai grupărilor umane având anumite caracteristici ce vor fi menţionate.

În această ordine de idei, doi sociologi americani – Horton şi Hunt – apreciază că există câteva înţelesuri ale termenului „grup” în literatura sociologică:

• 
  considerarea grupului ca reprezentând orice colecţie fizică de oameni ce presupune doar o proximitate fizică. O asemenea colecţie este denumită de mulţi sociologi „agregare” sau „colectivitate”;
  
• 
  al doilea sens este acela în care se consideră că grupul este un număr de oameni care au aceleaşi caracteristici comune: un termen mai satisfăcător pentru aceasta ar fi „categorie”;
  
• 
  grupul considerat ca număr de oameni care au în comun anumite modele organizate de interacţiune recurentă. Aceasta exclude toate întâlnirile întâmplătoare, momentane, de oameni a căror interacţiune nu este de tip organizatoric şi repetitiv. O asemenea definiţie ar include familia, cercul de prieteni, organizaţii sau orice tip de contact colectiv între oameni care interacţionează repetat în conformitate cu anumite modele de procedură şi relaţii obişnuite;
  
• 
  în sfârşit, grupul este considerat ca fiind un număr de persoane care împărtăşesc o conştiinţă a apartenenţei la grup şi a interacţiunii.
  

Reţinând drept definitorii pentru grup ultimele două sensuri, autorii consideră că „esenţa grupului social este nu apropierea fizică ci conştiinţa unei interacţiuni comune”. Şi, adaugă ei, „conştiinţa interacţiunii depinde de mulţi factori şi poate fi prezentă chiar atunci când nu există interacţiune personală între indivizi. Astfel, noi suntem membri ai unui grup naţional şi gândim despre noi înşine ca fiind membri ai acestui grup, chiar dacă noi avem de-a face cu o mică fracţiune din ceea ce alcătuieşte naţiunea noastră. Fără îndoială, interacţionăm prin campaniile politice, plata taxelor, folosirea serviciilor guvernamentale, răspunsuri la simboluri, cum ar fi drapelul şi stema naţională şi, probabil, cel mai mult, prin conştiinţa noastră că, în calitate de cetăţeni ai unei naţiuni, suntem legaţi împreună într-un fel care ne distinge de cetăţenii altor naţiuni⁹.

Ely Chinoy¹⁰ sugerează o triplă clasificare:

1. 
   grupuri sociale compuse din persoane ale căror relaţii reciproce sunt consecinţa unui set interrelat de statusuri şi roluri;
   
2. 
   categorii sociale compuse din persoane care joacă acelaşi rol de bază şi, prin urmare, au acelaşi statut de bază;
   
3. 
   agregate statistice compuse din persoane care au anumite atribute în comun şi care, prin urmare, pot fi gândite de noi ca o entitate.
   

Într-un mod asemănător, alţi sociologi pun în evidenţă diversitatea grupărilor umane care nu constituie grupuri sociale într-o accepţiune sociologică specifică şi între care pot fi menţionate, după J. Szczepanski, următoarele:

• 
  simple aglomerări umane, cum ar fi mulţimea cumpărătorilor dintr-un magazin, sau totalitatea pasagerilor dintr-un mijloc de transport în comun. În aceste cazuri, relaţiile dintre indivizi sunt de simplă proximitate spaţială şi, eventual, de o anumită similitudine a motivelor prezenţei lor în respectiva aglomerare.
  
• 
  un nivel, într-un fel superior, de grupare îl constituie publicul (prezent la un spectacol, la o conferinţă, la o expoziţie etc.) în care, deşi predominantă este proximitatea spaţială, deşi între indivizii care-l alcătuiesc nu se constituie nici un fel de relaţii de durată, deşi aceştia, în majoritatea lor, nu se cunosc între ei şi nu se recunosc după încheierea manifestării, se caracterizează, totuşi, cel puţin în parte, printr-o anumită comunitate de preocupări, de interese.
  
• 
  gruparea socială, „o masă de oameni care posedă o anumită trăsătură comună remarcabilă de către un observator exterior, indiferent dacă acei oameni sunt conştienţi sau nu de ponderea acestei trăsături¹¹. Asemenea trăsături pot fi naturale, cu o puternică relevanţă socială, cum sunt vârsta şi sexul, pe baza cărora putem desprinde categorii de vârstă şi categorii de sex, după cum pot fi predominant sociale, cum sunt profesia şi nivelul educaţional (generând categorii profesionale şi categorii educaţionale, să le spunem aşa). După opinia sociologului menţionat, grupările distinse pe baza unor trăsături importante pentru viaţa socială sunt considerate a fi categorii sociale. Acestea, respectiv ansamblul indivizilor grupaţi statistic în funcţie de o trăsătură definitorie relevantă din punct de vedere social, pot să nu fie, şi adesea nu sunt, legate prin nici o coeziune internă. Este de remarcat faptul că termenul de categorie socială este utilizat în practica recensămintelor naţionale, predominant în contextul analizei structurii sociale şi de clasă a societăţii, cu sensul de strat social (ex.: intelectualitatea, micii meseriaşi, ţăranii cu gospodărie individuală). Se mai foloseşte frecvent în literatura de specialitate şi termenul de categorie socioprofesională (ex.: tehnician, maistru, inginer etc.).
  
• 
  colectivităţile sociale, adică acele categorii sociale în cadrul cărora trăsătura comună generează coeziunea dintre oameni. Prin urmare, afirmă J.Szczepanski, „colectivitatea este o reuniune umană alcătuită de bună voie, în cadrul căreia s-a creat şi se menţine – chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp – o anumită coeziune socială”¹². Aceste colectivităţi sunt istoric determinate de condiţiile concrete în care apar şi înglobează toate formele durabile ale vieţii sociale. Colectivităţile sociale sunt multiple şi variate, având dimensiuni, caracteristici şi semnificaţii foarte diverse. De menţionat, de la bun început, că fiecare membru al societăţii face parte simultan din mai multe asemenea colectivităţi, sau trece, în decursul vieţii, prin diverse colectivităţi care îşi pun amprenta, într-un fel sau altul, asupra profilului personalităţii sale, care exercită o influenţă mai mare sau mai mică asupra modului său specific de raportare la societate. Mai notăm, de asemenea, că pe de o parte, nu toate colectivităţile implică, aşa cum preciza Szczepanski, grupări umane alcătuite de bună voie (ne referim în mod deosebit la macrogrupurile sociale cum ar fi clasele sociale sau naţiunea care, evident, nu se constituie pe baza opţiunii benevole a membrilor lor componenţi), iar, pe de altă parte, apartenenţa la o colectivitate dată şi implicaţiile pe care acestea le reprezintă nu sunt adesea pe deplin conştientizate de către toţi membrii respectivei colectivităţi.
  

Definirea grupurilor sociale propriu-zise, în accepţiunea sociologiei, reţine o mare varietate de caracteristici şi criterii. După opinia lui Szczepanski „grupul social reprezintă un anumit număr de persoane (cel puţin trei), legate printr-un sistem de relaţii reglementate de către instituţii, care posedă anumite valori comune şi care se deosebesc de alte colectivităţi printr-un fel (principiu) al său total diferit”¹³. Conform altor puncte de vedere „grupul constă din două sau mai multe persoane care au în comun cu alte persoane aceleaşi norme (atitudini) faţă de anumite situaţii şi ale căror roluri sociale sunt strâns legate şi sincronizate”¹⁴. „Un grup nu este nici juxtapunerea, nici simplul contact al indivizilor ce îl constituie. Pentru ca un grup să existe (viaţa de grup) trebuie să existe o relaţie de interdependenţă, schimburi şi interacţiuni, o viaţă afectivă comună, obiective comune şi o participare a tuturor, chiar dacă existenţa grupală nu este conştientizată de către membrii săi şi chiar dacă o anume organizare oficială n-o exprimă. Un grup ... dezvoltă spontan norme, valori, credinţe, mituri şi exercită asupra membrilor săi un anumit număr de presiuni neconştientizate de membrii săi”¹⁵. Alţi autori¹⁶ apreciază că grupurile sociale este util a fi studiate prin prisma expresiilor sub care ele apar şi anume:

1. 
   mediu existenţial al indivizilor, ca spaţiu în care aceştia trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea, întreţin anumite relaţii unii cu alţii, interacţionează într-un fel sau altul, se implică în măsură mai mare sau mai mică, cu o motivaţie diferită, în ansamblul acţiunilor grupului;
   
2. 
   mijloc de socializare, formare şi dezvoltare a personalităţii umane, mediu educativ şi educogen, în care omul se formează ca om şi ca personalitate;
   
3. 
   factor determinant al comportamentului şi acţiunii umane, cu influenţe pozitive şi/sau negative asupra acestora, facilitând sau îngreunând inserţia socială a individului, accelerând sau frânând maturizarea socială a acestuia;
   
4. 
   centru activ, dinamic, evolutiv al autodevenirii, al schimbării şi transformării sale permanente;
   
5. 
   produs al istoriei şi al împrejurărilor, dar şi generator de istorie şi împrejurări, situaţii, evenimente sociale; prin aceasta se evidenţiază atât rolul său la nivel macrosocial (îndeosebi în cazul grupurilor mari: clase sociale, popor, naţiune, care hotărăsc liniile directoare ale istoriei) cât şi la nivel microsocial (având o importanţă deosebită asupra vieţii cotidiene a individului).
   

Pornind de la consideraţiile prezentate mai sus, putem afirma că grupurile sociale, într-o accepţiune sociologică specifică, presupun cel puţin următoarele:

•