Curtea de Apel Constanta

31. Hotărâre prin care s-a soluţionat contestaţia la executare. Autoritate de lucru judecat. Posibilitatea de a se formula impotriva aceleiaşi hotărâri două sau mai multe contestaţii la executare.

Instanţa de fond nu trebuia să respingă ca inadmisibilă contestaţia la executare, invocând autoritatea de lucru judecat, deoarece nu s-a avut în vedere că cererea de contestaţie se întemeiază pe situaţii noi, diferite de cele invocate în prima contestaţie formulată de recurent.

În sprijinul contestaţiei, se are în vedere şi jurisprudenţa CEDO, în speţă, cauza Boultif C. Elveţia, cauză considerată similară cu acest caz, cu referire la art.8 din 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea constată că, prin sentinţa penală nr.412 din data de 28.10.2009, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr.6173/118/2009, s-a respins, ca inadmisibilă, ca efect al intervenirii autorităţii lucrului judecat, contestaţia la executarea sentinţei penale nr.472/2002 pronunţată de Tribunalului Constanţa, formulată la data de 22.06.2009 de către contestatorul - condamnat A.M.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, a reţinut următoarele:

La data de 22.06.2009 a fost înregistrată pe rolul instanţei contestaţia la executarea sentinţei penale nr.472/2002 a Tribunalului Constanţa, formulată de către condamnatul A.M.A., în cadrul căreia a solicitat înlăturarea executării dispoziţiei de expulzare cuprinse în hotărârea de condamnare pronunţată împotriva sa.

În motivarea contestaţiei, condamnatul a învederat că este apatrid de origine palestiniană, cu statut de refugiat palestinian în Egipt şi că, din motive neimputabile acestuia, nu se poate întoarce în Egipt, neavând în primul rând permisiunea Ministerului de Interne Egipt, iar în al doilea rând, în Egipt este supus unei puternice discriminări pe temeiul apartenenţei etnice, fiind creştinat în România, religia sa actuală intrând în conflict cu cea islamică, situaţie în care, în cazul expulzării ar fi chiar în pericol de moarte.

A arătat, totodată, contestatorul că expulzarea, ca măsură de siguranţă, este lăsată de lege la aprecierea instanţei, aceasta neputându-se dispune dacă există temeiuri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează a fi trimis străinul.

S-a reţinut că, prin sentinţa penală nr.472/2002 a Tribunalului Constanţa, contestatorul A.M.A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 5 ani pentru comiterea a trei infracţiuni de tâlhărie prev. de art.211 alin.2 lit. b, f cod penal, cu aplic. art.33 lit. a cod penal, dispunându-se, totodată, în baza art.117 alin.3 cod penal expulzarea acestuia după executarea pedepsei închisorii.

Prin sentinţa penală nr.960/28.04.2006 a Judecătoriei Medgidia, contestatorul a fost liberat condiţionat.

În drept, condamnatul şi-a întemeiat contestaţia pe dispoziţiile art.461 alin.1 lit. c cod procedură penală, art.117 din OUG nr.194/2002, precum şi pe prevederile art.3,5,9,13,14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 17.10.2006 condamnatul A.M.A. a formulat o contestaţie la executare întemeiată pe aceleaşi motive de fapt şi temeiuri de drept, respinsă prin sentinţa penală nr.61/6.02.2007 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr.198/P/2007 a Curţii de Apel Constanţa, ca nefondată.

În motivarea hotărârii, s-a răspuns motivelor invocate de către contestator, arătându-se că autorităţile competente egiptene au refuzat intrarea acestuia pe teritoriul Egiptului, pe motiv că, nefiind cetăţean egiptean nu are drept de intrare ori şedere pe teritoriul acestui stat, că problema permisiunii intrării condamnatului pe teritoriile palestiniene urmează a primi o rezolvare pe cale politică, neputând constitui un motiv întemeiat pentru admiterea contestaţiei şi totodată că, înscrisurile aflate la dosar, inclusiv răspunsurile Ambasadei Republicii Arabe Egipt şi Ambasadei Statului Palestina la Bucureşti nu confirmă susţinerea contestatorului în sensul că prin executarea măsurii expulzării ar fi supus unui risc iminent datorită convertirii sale la religia creştină ori a condamnării suferite pe teritoriul României.

S-a mai arătat în motivarea hotărârii că, în cazul condamnatului A.M.A., nu s-a dovedit existenţa unui risc de producere a unor tratamente inumane la care se referă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere existenţa sentinţei penale nr. 61/6.02.2007 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia penală nr.198/P/2007 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a soluţionat o contestaţie similară a aceluiaşi contestator, instanţa de fond a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în cauză şi, pe cale de consecinţă, a respins contestaţia la executare, ca inadmisibilă.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe a formulat recurs contestatorul condamnat A.M.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

În mod greşit, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare, invocând autoritatea de lucru judecat, deoarece nu s-a avut în vedere că cererea de contestaţie se întemeiază pe situaţii noi, diferite de cele invocate în prima contestaţie formulată de recurent.

În sprijinul contestaţiei, solicită instanţei să aibă în vedere şi jurisprudenţa CEDO, în speţă, cauza Boultif C. Elveţia, cauză ataşată la motivele de recurs formulate în scris şi ataşate la dosarul cauzei, cauză pe care o consideră similară cu acest caz cu referire la art.8 din 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Precizează că expulzarea contestatorului de pe teritoriul României va avea ca o consecinţă, separarea sa de soţie şi de copilul ce se va naşte, împotriva voinţei acestora, ceea ce reprezintă în mod clar o ingerinţă în dreptul său la o viaţă de familie în sensul disp.art.8 şi 1 din CEDO.

Nu contestă că potrivit tot art.8 din CEDO, această ingerinţă este prevăzută de lege şi este necesară pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale, însă potrivit art.8 alin.2 din CEO, pentru a se justifica o astfel de ingerinţă, trebuie ca aceasta să fie necesară într-o societate democratică.

Aşa cum a statuat şi jurisprudenţa CEDO, o măsură cum este expulzarea, care ar constitui o ingerinţă permisă de lege în dreptul la viaţă de familie, trebuie să respecte un echilibru just între drepturile şi interesele individului şi necesitatea protejării ordinii publice şi prevenirii infracţiunilor.

Drept criterii pertinente pentru a se stabili dacă o astfel de măsură este necesară într-o societate democratică, CEDO a luat în considerare natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, perioada scursă de la săvârşirea infracţiunii, ca şi conduita celui în cauză, situaţia familială, durata căsătoriei, dacă soţul era la curent cu săvârşirea infracţiunii la începutul relaţiei familiale, naşterea de copii legitimi şi dacă este cazul, vârsta acestora.

Într-adevăr, infracţiunea pentru care a fost condamnat contestatorul – tâlhărie, este o infracţiune contra patrimoniului, gravă, dar solicită a se avea în vedere că nu are antecedente penale şi că a avut un comportament corespunzător în penitenciar, de la săvârşirea faptelor au trecut 9 ani de zile, iar toate aceste circumstanţe atenuează teama că persoana contestatorului ar constitui pe viitor un pericol pentru ordinea şi siguranţa publică.

Contestatorul este rezident în România de 15 ani, timp în care a învăţat limba română, s-a integrat în societate, refăcându-şi viaţa după liberarea din penitenciar, căsătorindu-se acum 1 an cu o persoană de cetăţenie română.

Este imposibil ca acesta şi soţia sa să se stabilească în Egipt, ţara de provenienţă iar ţara de origine a familiei sale - Palestina refuză să-l primească şi nu există garanţii că alte ţări din lume, l-ar primi.

Toate demersurile autorităţilor române de a-l expulza până în prezent, au eşuat şi nu se întrevăd perspective rezonabile în acest sens, iar soţia acestuia nu are legături cu Egiptul sau Palestina, nu cunoaşte limba, nu ar putea să se angajeze sau să-şi practice religia, ar suporta restricţiile pe care o legislaţie şi societate islamică le impune femeii, legi şi tradiţii cu care nu este obişnuită aceasta.

Deci, nu este rezonabil la a ne aştepta ca soţia sa să-l urmeze în ţara în care contestatorul ar fi expulzat, rezultând că prin expulzare, contestatorul ar fi separat în fapt cu soţia iar copilul acestor ar trebui să trăiască fără tată.

Examinând legalitatea şi temeinicia sus-menţionatei sentinţe din perspectiva criticilor formulate, precum şi din oficiu, conform art.385 ind.6 alin.3 cod procedură penală, Curtea constată:

În mod greşit instanţa de fond a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare, invocând autoritatea de lucru judecat, deoarece nu s-a avut în vedere că cererea de contestaţie se întemeiază pe situaţii noi, diferite de cele invocate în prima contestaţie formulată de recurent.

Astfel, prin contestaţia formulată de contestator şi care a fost respinsă prin sentinţa penală nr.61/6.02.2007 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr.198/P/2007 a Curţii de Apel Constanţa, s-a invocat, ca motive ale contestaţiei la măsura expulzării dispusă prin sentinţa penală nr.472/2002 a Tribunalului Constanţa, împrejurările că, autorităţile egiptene nu au aprobat intrarea contestatorului pe teritoriul Egiptului, prin executarea măsurii expulzării ar fi supus unui risc iminent datorită convertirii sale la religia creştină ori a condamnării suferite pe teritoriul României şi existenţa unui risc de producere a unor tratamente inumane la care se referă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, chiar instanţa de fond, motivând admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, face trimitere la considerentele sentinţei penale nr.61/6.02.2007 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă prin decizia penală nr.198/P/2007 a Curţii de Apel Constanţa, respectiv că autorităţile competente egiptene au refuzat intrarea acestuia pe teritoriul Egiptului, pe motiv că, nefiind cetăţean egiptean nu are drept de intrare ori şedere pe teritoriul acestui stat, că problema permisiunii intrării condamnatului pe teritoriile palestiniene urmează a primi o rezolvare pe cale politică, neputând constitui un motiv întemeiat pentru admiterea contestaţiei şi, totodată, că înscrisurile aflate la dosar, inclusiv răspunsurile Ambasadei Republicii Arabe Egipt şi Ambasadei Statului Palestina la Bucureşti nu confirmă susţinerea contestatorului în sensul că prin executarea măsurii expulzării ar fi supus unui risc iminent datorită convertirii sale la religia creştină ori a condamnării suferite pe teritoriul României şi că în cazul condamnatului A.M.A. nu s-a dovedit existenţa unui risc de producere a unor tratamente inumane la care se referă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În considerentele contestaţiei la executare ce face obiectul prezentei cauze penale s-a invocat şi un alt motiv, respectiv ingerinţa în viaţa privată şi de familie, susţinând că expulzarea ar pune în pericol unitatea familiei şi ar aduce atingere proporţionalităţii dintre respectarea vieţii de familie şi scopul urmărit, motiv în raport de care nu subzistă autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, critica formulată de recurentul contestator este întemeiată, fapt pentru care Curtea, în baza art.385 ind.15 alin.1 pct.1 lit. c cod procedură penală, va admite recursul formulat de recurentul contestator A.M.A., va casa sentinţa penală nr.412/28.10.2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul penal nr. 6173/118/2009 şi va dispune trimiterea cauzei Tribunalul Constanţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare, pe fond, urmând să se pronunţe asupra motivului de contestaţie în raport de care nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de recurs de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, aceasta se întemeiază pe faptul că instanţa de fond, soluţionând cauza pe excepţie, nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei iar prin rejudecarea de către instanţa de recurs, contestatorul ar fi privat de un grad de jurisdicţie.

Totodată, dispoziţiile legale invocate de recurent ca temei al reţinerii spre rejudecare de către instanţa de recurs, respectiv art.385⁶ alin.3 cod procedură penală se referă la posibilitatea instanţei de recurs de a lua în considerare şi alte motive de recurs decât cele prev. de art.385 ind.9 cod procedură penală în cazul în care există recurs fără apel, şi nu reţinerea spre rejudecare atunci când prima instanţa nu a soluţionat fondul cauzei.

În baza art.192 alin.3 cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Dosarul 6173/118/2009

Decizia penală nr. 58/P/28.01.2010

Judecător Eleni Cristina Marcu

6.