Dic?ionar de Geografie

Piaţă de adunare a apelor. Termen introdus în literatura românească de G. Vâlsan (1885-1935). Regiune joasă, afectată de mişcări subsidente cu caracter local, în care se adună, unindu-se între ele, mai multe ape curgătoare. Pieţe de adunare a apelor se întâlnesc în regiunea Siretului inferior, la nord de Piteşti, la sud-vest de Târgu Jiu, la nord de Filiaşi, în Câmpia Crişurilor etc. (V. şi Nod hidrografic).

Picior de munte. 1. Culme muntoasă secundară, scurtă, ca un umăr, sau contrafort, ce coboară prelung dintr-o culme principală spre o vale sau o depresiune. 2. Partea de jos a unui munte, sau a unui deal (picior de deal); culme foarte prelungă ce trece lin din munte în podiş sau dealuri.

Picior de plai. Culme foarte lungă, netedă, care porneşte din deal sau munte şi ajunge până deasupra câmpiei sau a unei depresiuni, lipsită de pădure şi cu un drum sau potecă.

Picnometru. Aparat pentru măsurarea densităţii şi coeficientului de dilatare a unui lichid, utilizat în oceanografie pentru stabilirea densităţii maselor de apă.

Picrit. (gr. pikros-amar, din cauza conţinutului său mare de oxid de magneziu). Rocă magmatică bazică efuzivă, paleovulcanică, având compoziţia chimică asemănătoare peridotitului (v.) şi culoarea verde-neagră sau neagră. Este constituită, în principal, din olivină (serpentinizată sau nu) şi augit, alături de care se mai găsesc: biotit, hornblendă etc. şi, ca minerale accesorii, magnetit şi apatit. Se întâlneşte: în Masivul Renan, în Pirinei, în Anglia şi în ţara noastră.

Piedmonttrepe. V. Treaptă de piemont.

Piemont. (it. pie, piede-picior, monte-munte, deal). Relieful de acumulare cu aspectul unei suprafeţe uşor înclinate care se formează prin juxtapunerea şi suprapunerea conurilor de dejecţie create de către apele curgătoare la contactul unui lanţ muntos în ridicare cu o câmpie sau depresiune din imediata vecinătate. Când fragmentarea piemonturilor este rară şi văile puţin adâncite, acestea se numesc câmpii de piemont. Dacă însă suprafaţa piemonturilor este puternic fragmentată de văi adânci, ca urmare a unor mişcări tectonice pozitive sau a unor schimbări climatice, se formează interfluvii cu spinări plate care pot evolua spre forme de dealuri prelungi, ca în Piemontul Getic sau în piemonturile vestice. Prin forma lor netedă şi foarte extinsă piemonturile oferă condiţii practice deosebite pentru agricultură, pomicultură şi aşezări omeneşti. Condiţiile de formare ale unui piemont sunt: existenţa unei bruşte şi mari denivelări între o zonă muntoasă înaltă şi o zonă de câmpie; existenţa unui regim hidrologic favorabil acumulărilor masive (diferit, după cum este vorba de: climat mediteranean, cu viituri violente, cel mai favorabil; climat musonic, în care piemontul este cu atât mai extins, cu cât anotimpul secetos este mai îndelungat; climat subdeşertic sau de tranziţie; climat temperat, în care nu se formează, în general, piemonturi); necesitatea unui spaţiu muntos extins ca lăţime, pentru a se forma bazine mari de eroziune; posibilitatea ca nivelul de bază local să fie relativ închis. Reţeaua hidrografică a unui piemont are un aspect specific: este puţin densă şi apele curg la suprafaţă; malurile sunt construite din propriile aluviuni; albiile se colmatează repede şi îşi schimbă des cursul (prin divagări, deversări, captări, difluenţe); are apă puţină care seacă cu uşurinţă etc. După tipurile de munte sub care se dezvoltă, se deosebesc: piemonturi sub masive vechi, care au deasupra o cuvertură sedimentară groasă şi denivelarea este destul de mare, sunt în general reduse ca suprafaţă şi combinate cu glacisuri (v.) (ex.: în sudul Alpilor, în sudul Himalayei, în Cordilierii Anzilor, în Tianşan etc.); piemonturi sub lanţul carpatic, ca subtip alpin, cu amplitudini mai reduse, cu depozitele în general mai puţin cutate (ex.: în Carpaţi, în Pirinei, în Atlasul Înalt Marocan, în Caucaz, în parte din Munţii Stâncoşi din S.U.A. etc). În Carpaţi, sunt de amintit, ca având un aspect deosebit, piemonturile depresiunilor intramontane, care pot fi: interne, larg deschise, golfuri etc. Termenul de piemont s-a extins în ultimul timp şi pentru suprafeţele de eroziune situate la poalele munţilor (piemonturi de eroziune). Deci, prin piemont se înţelege: câmpii sau câmpuri uşor înclinate construite din aluviuni, ce se extind, uneori pe zeci sau chiar sute de km, la baza muntelui înalt şi care se deosebesc de alte tipuri de câmpii prin modul lor de organizare comandat, în mare parte, de munte. Noţiunea are un înţeles morfografic, ce se referă la poziţia sa la poala sau piciorul muntelui, cât şi unul genetic, ce ia în considerare procesele morfogenetice, mai ales aluviunile aduse din munte şi modul lor de depunere la poala acestuia. Există două condiţii de bază pentru formarea piemonturilor, una tectonică (o diferenţă mare şi bruscă de nivel între munte şi o regiune joasă de câmpie sau depresionară) şi alta climatică (climat cu un anotimp secetos care să nu permită transportul tuturor aluviunilor până la mare sau ocean, obligându-le să se depună începând de la baza muntelui spre exterior (ex.: climat mediteranean, musonic, subdeşertic). Formarea câmpiilor piemontane poate trece prin următoarele stadii: conuri piemontane, glacisuri piemontane (unirea conurilor, dar care rămân încă evidente ca formă), piemonturi (glacisuri uniforme şi mai prelungi) şi câmpii piemontane. Când piemonturile se înalţă, ele se transformă în podişuri piemontane, cu poduri piemontane foarte prelungi, care, cu timpul, se reduc la interfluvii înguste şi apoi devin chiar dealuri. Piemonturile sunt asociate, la baza muntelui, cu glacisuri sau conuri de eroziune, cu prispe piemontane, sau chiar cu pedimente, iar în interiorul lor, pe văi, pot apare terase îmbucate sau rezemate, după cum în exterior se pot forma câmpii de glacisuri (în faza înălţării piemontului). Piemonturile se clasifică după: a) tipul de munte sub care apar: piemonturi subalpine (sub lanţurile alpine; cele mai extinse, ca de ex.: în sudul Alpilor, sudul Himalayei, sub o parte din Cordilierii americani; apoi sub Carpaţi, ca subtip alpin, în care se găsesc inclusiv piemonturi în depresiunile intramontane), piemonturi sub masive vechi (reduse ca extindere, combinate cu glacisuri, ca în: Tassili din Africa, sub Vosgi etc.); b) după tipul de climat: piemonturi mediteraneene (climat deosebit de favorabil), piemonturi musonice (cu atât mai extinse cu cât anotimpul secetos este mai lung), piemonturi subdeşertice (piemonturi extinse şi cu pantă foarte mică spre exterior); c) piemonturi funcţionale, nonfuncţionale (podişuri), fosile (îngropate), relicte (urme dispersate); piemonturi structurale (pe strate de lave, sau suprafeţe dure de strate sedimentare) etc. Dominarea muntelui asupra piemonturilor se traduce în: sedimentele şi structura acestora (aluviuni, fliş, molasă), tectonică (cute adânci, sau numai la marginea dinspre munte; mişcări pozitive sau negative locale cu pieţe de adunare a apelor sau cu divergenţe hidrografice), în climat (precipitaţii, foehn), în hidrografie şi hidrogeologie, vegetaţie, în modul de amenajare şi exploatare a terenurilor (resurse specifice piemontane prelucrate într-un mod aparte, resurse aduse din munte cum ar fi: apa, lemnul, forţa de muncă etc., sau menţinerea unor păşuni pentru oile ce coboară din munte etc.).

Piemont glaciar. Gheţar extins la poala unui munte, cu suprafaţă convexă şi cu margini bine delimitate, format din una sau mai multe limbi care vin din munte, se unesc şi se lăţesc la poala acestuia. Frontul glaciar este marcat de morene şi de canale proglaciare cu apă multă vara. Este specific pentru gheţarii de tip alaskian, iar în timpul glaciaţiunii cuaternare a dominat multe câmpuri de la poala munţilor alpini, unde au lăsat morene vaste.

Piemont suboceanic. V. Margine continentală.

Pienine, klippe. Formaţiuni jurasice şi cretacice, în cea mai mare parte calcaroase şi de facies pelagic, întâlnite în Carpaţii de Nord (calcare nodulare cu cefalopode, calcare cu Aptychus, cu calpionele, cu crinoizi, marne). În ţara noastră, formaţiuni de acest tip se întâlnesc în Bazinul Maramureşului (la Poiana Botizei, Băiuţ).

Pierdere. 1. Parte dintr-o aversă care nu s-a transformat în şiroaie deoarece s-a reevaporat, fiind interceptată de vegetaţie sau de asperităţile solului, numită şi pierderi de aversă. 2. Dispariţia apei unui râu în adâncimea unui carst, ce se poate face printr-o gură larg deschisă, prin filtrare în aluviuni, sau mascat total de aluviunile albiei; similar: subtiraj.

Pietre făţuite. V. Dreikanter.

Pietriş. Rocă sedimentară detritică necimentată (mobilă), constituită, în cea mai mare parte, din fragmente de roci tari având dimensiuni cuprinse între 2 mm şi 70 mm, întâlnită în depozitele aluvionare, în albiile actuale ale râurilor, în terase, în unele cordoane litorale, plaje înguste, în depozitele de morene etc. Mineralogic, pietrişurile sunt constituite din cuarţ, feldspaţi, opaluri, cuarţite etc. şi, în cazul unui transport nu prea îndelungat, şi din calcare, fragmentele respective fiind mai mult sau mai puţin rotunjite şi sortate (pietrişuri omogene, din roci cu aceeaşi compoziţie, şi pietrişuri poligene, din roci cu compoziţie diferite). După mărimea elementelor componente, se deosebesc: pietriş mărunt (mărgăritar), cu granule de 2-5 mm; pietriş mic (ca alunele), cu granule de 5-15 mm; pietriş mijlociu (ca nucile), cu granule de 15-30 mm; pietriş mare, cu granule de 30-70 mm. Pietrişurile cu dimensiuni peste 70 mm se numesc bolovani (v.) şi, amestecate cu nisip (v.) în anumite proporţii (până la 45%) şi chiar cu bolovani (până la 10%), formează balastul (v.). Pietrişurile sunt întrebuinţate la împietruirea drumurilor (straturi filtrante şi straturi de egalizare pentru mixturi asfaltice), la balastarea căilor ferate, în contrucţii (pentru betoane etc.). În ţara noastră sunt cunoscute pietrişurile de Cândeşti (v.), din regiunea Subcarpaţilor, între Valea Trotuşului şi Oltenia. Pietrişurile prin cimentare naturală formează conglomerate. Sin. Prundiş, Psefit.

Pietricica, conglomerat de. Conglomerat poligen, întâlnit în zona neogenă a Carpaţilor Orientali (în special în dealul cu acelaşi nume de la Piatra-Neamţ), constituit din elemente de origine extracarpatică (ex.: şisturi verzi, calcare mezozoice şi eocene, roci magmatice etc.). Este considerat de vârstă burdigaliană.

Piezoconductibilitate. Proprietatea unui mediu de a transmite presiune. Viteza de transmitere a presiunii într-un strat acvifer sau petrolifer se caracterizează prin coeficientul de piezoconductibilitate (a): a=kM/n_e, unde k este coeficientul de filtrare; M este grosimea stratului (orizontului) acvifer; n_e este coeficientul de cedare elastică.

Piezocristalizare. Cristalizarea unor minerale componente ale unor masive granitice, sub acţiunea forţelor orogenice, care creează rocii, în special la periferia masivului, o textură şistoasă. Fenomenul a fost observat în Munţii Alpi etc., unde apar şi unele modificări de ordin mineralogic în constituţia rocii.

Piezometric. V. Nivel piezometric.

Piezometru. Gaură de sondă, puţ sau altă lucrare minieră care atinge rocile acvifere furnizând datele necesare în scopul stabilirii poziţiei nivelului liber al apelor freatice sau a suprafeţei piezometrice a apelor sub presiune.

Pigmeu. Membru al unui grup rasial având statura neobişnuit de scundă (sub 1,37 m); întâlnit în Africa Centrală (Congo) în Malaysia, Filipine, Sri Lanka.

Pikermi, fauna de. (de la numele localităţii Pikermi, lângă Atena). Bogată faună de mamifere caracteristică formaţiunilor meoţiene şi ponţiene din Bazinul Ponto-caspic, Panonic şi al Vienei, din unele teritorii din jurul Mediteranei (Peloponez, Attika, Eubea, Samos, Spania etc.), din bazinele neogene de pe platforma prealpină (în sudul Franţei etc.) şi din lanţul alpin din Asia până în Birmania. Cuprindea specii din genurile: Hipparion (H. gracile), Rhinoceros, Aceratherium, Dinotherium (D. giganteum), Mastodon, Gazella (G. deperdita), Tragocerus (antilopa), Palaeotragus (girafa), Ictitherium (hiena) etc., originare din Asia, de unde au migrat la sfârşitul Miocenului. În ţara noastră fauna de Pikermi este reprezentată în Bazinul Sălajului (în neogenul cu lignit) şi în Podişul Moldovenesc (în tufurile andezitice din sud-vestul podişului).

Pila. Algă verde marină, ce a determinat formarea cărbunilor carboniferi şi permieni de tip boghead (v.).

Pillow-lava. Curgeri de lave submarine, formând pachete asemănătoare unor urechi îngrămădite, de unde şi numele său englezesc.

Pinacl. Formă înălţată dintr-o rocă dură, înaltă de 1-5 m, cu marginile abrupte, de obicei tocită în partea superioară. Se formează prin coroziune, dizolvare în calcare, alterare în roci cristaline, sau prin gelifracţie în zonele reci (pinacl de gelifracţie). Pinacl de coroziune sunt frecvenţi în zonele calde şi umede. În regiunile calcaroase calde şi umede, pinacl apar pe suprafeţe de coroziune, având talie mică şi medie cu vârful ascuţit, sau în carstul acoperit cu argile groase de decalcifiere (criptopinacl-uri). Termenul mai este folosit şi pentru a indica un element săltat al reliefurilor ruiniforme, precum şi vârfurile coraliene.

Pinada. Pădure de Pinus pinaster (Europa de sud-vest).

Pinet. Pădure de pin (Pinus sp.).

Pingo. (finland.). Formă de relief rotundă sau ovală, cu aspect de dom, care are în substrat o lentilă de gheaţă acoperită de material detritic de sol. Se formează prin îngheţarea apei care, mărindu-şi volumul, exercită presiuni mari, capabile să dea naştere la bombări ale suprafeţei solului ce pot atinge 40-50 m înălţime (când se dezvoltă pe argile sau mâluri). Pingo-ul se formează în regiunile periglaciare din nordul Eurasiei şi Americii de Nord. După topirea gheţii din interiorul pingo-ului, în sezonul cald, se formează o depresiune mică înconjurată de un val de material detritic care este împins lateral de gheaţă. Sin. Hidrolacolit. V. Gelisol.

Pinheiro. Pădure subtropicală de Araucaria (Brazilia).

Pinten de meandru. Porţiune alungită de munte sau podiş ce înaintează ca o peninsulă în interiorul unui meandru de tip încătuşat.

Pipeline (Pipe-line). Tub, de obicei din oţel, uneori din plastic, folosit în transportul gazelor, lichidelor şi chiar a solidelor în forme adecvate transportului prin pipeline; mai cunoscute sunt pipeline utilizate în transportul petrolului, a produselor petroliere şi chiar a gazelor naturale.

Pipkrake. (engl.). Bastonaşe de gheaţă care se formează prin îngheţul brusc al apei de la suprafaţa versanţilor înclinaţi şi pot atinge înălţimea de câţiva cm. În faza de formare pot ridica în vârful lor, în direcţie perpendiculară pe versant, firicele de nisip, pietricele mici, frunze etc.; iar în faza de topire lasă aceste materiale să coboare pe direcţie verticală. Se asociază în serii compacte sau discontinue şi contribuie, prin îngheţ şi dezgheţ repetat, la deplasarea materialului detritic pe suprafaţa versanţilor.

Piramidă de pământ. Microrelief cu aspect de stâlp piramidal dezvoltat sub acţiunea pluviodenudării şi a şiroirii pe material eterogen, friabil, constituit din argile şi nisipuri în amestec cu pietriş şi bolovăniş. Dacă în vârful stâlpilor piramidali se află bolovani sau fragmente de rocă cimentate, se formează prin acelaşi mecanism al şiroirii, aşa-zisele piramide coafate, protejate parţial de acţiunea apei meteorice prin bolovanii sau lespezile de piatră respective. Cele mai mari piramide coafate se formează în materialul morenelor glaciare din Austria, Elveţia, S.U.A., Canada etc. În ţara noastră se întâlnesc numai piramide de pământ, pe valea Stăncioiului (la est de Râmnicu Vâlcea), la vest şi est de comuna Stăneşti (pe râul Doamnei-jud. Argeş), la Râpa Roşie (lângă Sebeş-jud. Sibiu), la Râpele de la Mierag din Bazinul Beiuşului (jud. Bihor), în bazinul văii Mehadia (Banat) etc. În toate cazurile din ţara noastră piramidele de pământ se dezvoltă în microconglomerate slab cimentate, intercalate între strate de nisip argilos şi de argilă nisipoasă amestecate cu pietriş mărunt, cristalin.

Piranometru. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară intensitatea radiaţiei globale şi a celei difuze, pe unitatea de suprafaţă orizontală. Printre cele mai cunoscute se numără Piranometrul Ångstrom (instrument absolut) şi Piranometrul Ianişevski (instrument relativ).

Pirargirit. (gr. pyr, pyros-foc, argiros-argint). Sulfostibiură de argint naturală, care conţine 60% Ag, fiind astfel un important minereu de argint. Se formează hidrotermal, în filoane argentifere, în parageneză cu galena, blenda etc., sau ca rezultat al unui proces de îmbogăţire secundară. Are culoare roşie-închisă în general. Zăcăminte de pirargirit se cunosc în Cheia, Germania (la Freiburg, în Harz), Spania, Bolivia, Mexic, S.U.A., Canada, Peru etc. În ţara noastră a fost întâlnit la: Săcărâmb, Hondol, Crăciuneşti, Ormindea, Ruda-Barza etc. (jud. Hunedoara), Baia de Arieş, Zlatna, Bucium etc. (jud. Alba), Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic etc. (jud. Maramureş).

Piraterie de râuri. Sin. Captare (v.).

Pirenean. 1. Gheţar de tip pirenean. 2. Etaj pirenean, care se află în munţii înalţi, dar n-are gheţari şi zăpadă aproape deloc în timpul verii, şi unde se exercită o acţiune periglaciară moderată.

Pireneană, fază. Fază de cutare situată după Luteţian şi înaintea Oligocenului inferior, specifică mai ales Munţilor Pirinei unde a contribuit la tectonica acestui lanţ muntos. În România corespunde unor cutări, unor mişcări epirogenetice din depozitele marine ale Luteţianului inferior din Bazinul Transilvaniei.

Pirheliometru. Instrument absolut cu ajutorul căruia se determină intensitatea radiaţiei solare directe pe unitatea de suprafaţă perpendiculară faţă de razele Soarelui. Printre tipurile de bază se enumeră: Pirheliometrul cu compensaţie electrică Ångstrom, Pirheliometrul cu jet de apă Michelson etc.

Pirită. (gr. pyr, pyros-foc, datorită, probabil, proprietăţii mineralului de a produce scântei la lovire, sau luciului său puternic). Bisulfură naturală de fier (FeS₂), cea mai răspândită sulfură din scoarţa terestră, care se formează în cele mai diferite condiţii (mineral poligenic): magmatogen (incuziuni fine în roci magmatice), hidrotermal (în zăcăminte metalifere, în parageneză cu blenda, galena, calcopirita etc.), metamorfic (în zăcăminte metasomatice de contact) sau sedimentar (în argile, cărbuni etc.). Are culoare galbenă. Conţine 53,4% S şi 46,6% Fe, fiind folosită, în principal, ca minereu de sulf pentru fabricarea acidului sulfuric. Zăcăminte mai mari de pirită se folosesc în: Rusia, Spania, Norvegia, Japonia, Italia, S.U.A. etc. În ţara noastră pirita se cunoaşte în cantităţi mai mari la: Altân-Tepe (jud. Tulcea), Moldova Nouă, Dognecea, Ocna de Fier etc. (jud. Caraş-Severin), Fundu Moldovei (jud. Suceava), Bălan (jud. Harghita), Băiţa, Baia Sprie, Baia Mare, Cavnic, Băile Borşa etc. (jud. Maramureş), Rodna (jud. Bistriţa-Năsăud), Deva, Săcărâmb, Ruda-Barza, Hondol etc. (jud. Hunedoara), Vălişoara, Zlatna, Bucium, Muşca, Baia de Arieş (jud. Alba) etc. Este întâlnită în aproape toate tipurile de roci (de la şisturile cristaline, la rocile magmatice şi în formaţiuni sedimentare), dispersată sau formând acumulări.

Piritizare. Proces de alterare, foarte răspândit în ariile cu mineralizaţii hidrotermale, în special în zonele propilitizate, cloritizate, sericitizate, argilizate etc., care constă în formarea de pirită, din fierul eliberat din mineralele melanocrate ale rocilor care se alterează, şi H₂S adus de soluţiile hidrotermale. Această pirită de neoformaţiune apare de obicei sub formă de cristale idiomorfe foarte mici, diseminate în masa rocii alterate. V. şi sub Diageneză.

Piroclastit. (gr. pyr-foc, klasis-spărtură). Rocă magmatică, prin natura mineralogică a elementelor componente, şi sedimentară, prin modul ei de formare, constituită din materialul azvârlit în timpul exploziilor vulcanice şi provenit, fie din pulverizarea lavei topite din cauza unei degazeificări violente, fie din dopurile de lavă întărită care astupă coşurile, fie din rupturi mai mari sau mai mici, din conul vulcanic, care cad, în cele din urmă, pe suprafaţa scoarţei terestre şi se acumulează atât în jurul craterului, pe pantele conului vulcanic, cât şi la distanţe mai mari, transportate de ape sau de vânt (ex.: cenuşile vulcanice). Se deosebesc: piroclastite mobile şi piroclastite consolidate care, după mărimea şi forma elementelor componente, se împart în: blocuri vulcanice (v.), bombe vulcanice (v.), piatra ponce (v.), lapili (v.) şi cenuşi vulcanice (v.), în cazul piroclastitelor mobile, şi în: aglomerate vulcanice (v. Aglomerat 1.), psefite piroclastice (v.) şi cinerite sau tufuri vulcanice (v.). Piroclastitele, răspândite în ţara noastră în munţii vulcanici Căliman-Gurghiu-Harghita (sub forma unui nivel de 500-800 m grosime), în Bazinul Transilvaniei, în Câmpia Română şi în Podişul Moldovenesc (ca intercalaţii stratificate în formaţiunile sedimentare neogene) şi, mai puţin, în zona vulcanică a Munţilor Apuseni sau în regiunea Baia Mare, sunt utilizate ca materiale de construcţii, adaosuri la ciment (v. Tras) etc.

Piroclor. (gr. pyr-foc, khloros-verde). Oxid cu compoziţie chimică complexă şi variabilă, care conţine Na, Ca, Nb, Ti, Ta, Ce, La etc., şi se întâlneşte în pegmatitele sienitelor nefelinice sau, ca neoformaţiune, în agregatele de ilmenit. Culoarea este brună închisă, roşie-brună, galbenă-verzuie etc. Conţinutul mare de niobiu (în unele varietăţi până la 63%) sau de tantal (până la 77%) face să prezinte un interes economic deosebit ca materie primă pentru extragerea acestor metale, în cazul concentraţiilor mai mari. În ţara noastră a fost găsit la Ditrău (jud. Harghita), sub formă de cristale mici, în sienitele nefelinice locale şi în aluviunile Mureşului din această zonă.

Pirofilit. (gr. pyr-foc, phyllon-foaie). Silicat de aluminiu hidratat (uneori cu impurităţi de MgO, până la 9%, sau de FeO, până la 5%, alcalii, oxid de titan etc.), descoperit în 1829 de geologul rus R. Gherman în zăcământul aurifer de la Berezovsk (Ural). Se întâlneşte în unele zăcăminte hidrotermale (ca mineral de temperaturi joase), în unele şisturi metamorfice bogate în aluviuni şi, frecvent, ca pseudomorfoze după andaluzit, disten, muscovit etc. Are culoare în general albă. Are întrebuinţări multiple: în industria hârtiei, industria ceramică, industria cauciucului etc. Mase mai mari de pirofilit se găsesc la Berezovsk şi Pâşminsk (în Urali, lângă Sverdlovsk), în China, în statele Arkansas, Georgia şi Carolina de Sud (S.U.A.), în Brazilia etc. În ţara noastră, sub formă de agalmatolit (gr. agalma-statuie), apare ca produs al soluţiilor hidrotermale la: Băiţa (jud. Bihor), Băiuţ (jud. Maramureş) şi Săcărâmb (jud. Hunedoara).

Piroluzit. (gr. pyr, pyros-foc, lusios-distrus). Dioxid de mangan (MnO₂) natural, care conţine 63,2% Mn, fiind cel mai comun minereu de mangan. Se formează rar în zăcăminte hidrotermale şi, mai frecvent, în zona de oxidaţie a zăcămintelor de mangan şi de fier, prezentând numeroase pseudomorfoze după manganit, psilomelan şi hausmannit. Are culoare cenuşie de oţel. Are întrebuinţări multiple: la fabricarea bateriilor electrice uscate, în industria sticlei (la decolorarea sticlei verzi), pentru unele preparate medicale, la fabricarea uleiurilor sicative şi a unor vopsele etc. Zăcăminte de piroluzit se cunosc în: Rusia (la Ciaturi-Georgia, la Nikopol-Ucraina; India, Chile, Japonia, Coasta de Aur (Africa de Vest), S.U.A., Brazilia etc. Varietatea cristalină (poliantul) este cunoscută la Platten, Boemia (Cehia). În ţara noastră, piroluzitul se găseşte în zona de oxidare a zăcămintelor de mangan sau, mai rar, de fier, din şisturi cristaline formate rezidual pe calcare sau legate de magmatism, şi supergen, în unele zăcăminte de sulfuri, la: Răzoare, Baia Sprie, Băiuţ (jud. Maramureş), Ciocăneşti, Iacobeni, Şaru Dornei, Broşteni (jud. Suceava), Teliuc, Ghelar (jud. Hunedoara), Teregova, Dognecea, Ocna de Fier, Sasca Montană (jud. Caraş-Severin), Turcoaia, Măcin (jud. Tulcea) etc.