Dic?ionar de Geografie

Prundiş. Rocă mobilă formată din fragmente rotunjite de roci preexistente, transportate de apele curgătoare şi depozitate pe şesul aluvial şi terasele din lungul albiei lor. Dimensiunile particulelor variază între 2 mm şi 2 cm. Patul compus din pietriş cuarţos, mai mult sau mai puţin rotunjit, situat la câţiva decimetri în cuvertura moale a versanţilor tropicali umezi se numeşte pânză de prundiş.

Przibramit. V. sub Blendă.

Psamite. (gr. psammos-nisip). 1. Fracţiunea granulometrică constituită din elemente cu dimensiuni cuprinse între 0,02 şi 2 mm (Sin. Nisip (v.)). 2. Sin. Roci psamitice (v. şi sub Rocă).

Psamofile. Organisme vegetale şi animale de regiuni nisipoase.

Psamosol. Tip de sol din clasa solurilor neevoluate (în sistemul român de clasificare), format pe depozite nisipoase. Succesiune tipică de orizonturi: Ao-C. Corespunde pro parte areno-solurilor din legenda FAO.

Psefite piroclastice. Piroclastite (v.), cu materialul relativ bine sortat, provenite în principal din produse vulcanice, şi numai în mică măsură din material străin, în care predomină elemente de mărimea pietrişurilor şi bolovănişurilor. Se deosebesc: conglomerate piroclastice (cu materialul în mare parte rotunjit) şi psefite piroclastice breciforme (cu materialul colţuros).

Psefite. (gr. psephis-pietriş). 1. Fracţiunea granulometrică constituită din elemente cu dimensiuni mai mari decât 2 mm (Sin. Pietriş (v.)). 2. Sin. Roci psefitice (v. şi sub Rocă).

Pseudo-machia. Formaţiune submediteraneană de arbuşi sempervirescenţi şi foliacaduci.

Pseudoborchiş. V. sub Borchiş.

Pseudocarst. Procese şi forme de relief similare celor carstice, dar care se dezvoltă pe argile, loess, gresii, conglomerate, tufuri şi aglomerate vulcanice. Iau naştere prin dizolvarea substanţelor solubile ce se găsesc dispersate în aceste roci, fie ca liant sau ca pelicule ce îmbracă granulele care alcătuiesc roca respectivă, dar şi prin alte procese cum ar fi tasarea sau sufoziunea. Sin. Clastocarst, Similicarst, Marnocarst.

Pseudoconglomerat. Formă rotunjită care apare la unele roci (ex.: diabaze, gresii concreţionare, în alternanţele de roci tari cu roci fragile etc.) sub influenţa proceselor de alterare superficială sau, uneori, a eforturilor tectonice. Este confundat, la prima vedere, cu un conglomerat (v.) autentic.

Pseudocute. Cutele care se observă, uneori, în masa unor roci sedimentare sau metamorfice, având dimensiuni mici (centimetrice sau decimetrice) şi care apar ca încreţituri ale rocilor, în urma unor procese fizice (hidratare, recristalizare, formare de minerale noi etc.) care se petrec în spaţii închise, în interiorul acestora (ex.: la transformarea anhidritului în gips; la formarea gnaisurilor de injecţie etc.). Sin. Cute ptigmatice, Cute false.

Pseudoglei. (gr. pseudos-fals, rus. glei-noroi). Orizont de sol cu exces periodic de umiditate (rezultată din precipitaţii), caracterizat printr-o alternanţă de procese de reducere şi de oxidare a fierului şi manganului. În perioada cu exces de umiditate din sol, compuşii oxidaţi ai fierului şi manganului trec în compuşi reduşi, sub acţiunea microorganismelor anaerobe; în perioada de uscăciune înaintată, oxigenul care pătrunde în sol, sub acţiunea bacteriilor aerobe, determină o trecere a fierului şi manganului în hidroxizi de fier şi de mangan, care se depun uneori sub formă de pete de culoare brun-roşcată sau ruginie, iar alteori, sub formă de concreţiuni (bobovine). Acest proces de oxidare şi de reducere alternativă a fierului şi manganului din sol, sub acţiunea perioadelor de umezire şi de uscăciune, se numeşte pseudogleizare, iar solul care se formează sub pădure, pe platouri sau pe placore (v.) cu foarte mică înclinare (atât la suprafaţă cât şi la contactul cu orizonturilor A şi B), se numeşte sol pseudogleic.

Pseudogleizare. V. sub Gleizare şi sub Pseudoglei.

Pseudogleizat. Subtip de sol, în sistemul român de clasificare, definit prin prezenţa orizontului pseudogleic sub 50 cm sau a orizontului pseudogleic în primii 100 cm.

Pseudomicelii. (gr. pseudos-fals, lat. mica-parcelă, lot). Firişoare subţiri, curbate, cu aspect de mucegai sau de fulgi de zăpadă, constituite din carbonat de calciu, care se formează la baza orizontului A sau a suborizontului AC al solurilor de stepă sau de semideşert.

Pseudomorfoză. (gr. pseudos-fals, morphe-formă). Proces de transformare, fizică sau chimică, în urma căruia forma cristalină normală a unui mineral a fost total sau parţial înlocuită cu un mineral cu compoziţie chimică diferită. Se deosebesc: pseudomorfoză de mulaj, care se produce când un mineral nou cristalizează peste cristale deja formate ale unui alt mineral sau în golul lăsat de dizolvarea aceastuia, luând forma respectivă, şi pseudomorfoză propriu-zisă, care se produce prin înlocuirea particulă cu particulă a mineralului vechi, printr-un mineral nou, care cristalizează astfel sub forma celui dintâi. Exemple: limonit după pirită, hematit după calcit, galenă după pirită etc.

Pseudorendzină. Tip de sol, inclus în clasa molisolurilor din sistemul român de clasificare, format pe marne şi caracterizat prin prezenţa orizontului Am. Succesiune tipică de orizonturi: Am-AC-Cpr. V. sub Rendzină.

Pseudoterasă. V. Terasă.

Pseudovulcan. Formă de con, sau de crater care nu sunt produse de o manifestare vulcanică (ex.: gheizer (v.), vulcan noroios (v.), crater meteoritic).

Psihrometru. Instrument cu ajutorul căruia se determină principalele mărimi ce definesc umezeala aerului (tensiunea vaporilor şi umezeala relativă). Este format din două termometre identice, dintre care unul are rezervorul acoperit cu o bucată de tifon (termometrul umezit), iar celălalt rămâne neacoperit (termometrul uscat). După felul ventilaţiei se deosebesc: psihrometru cu ventilaţie naturală (tip August), la care tifonul, sub forma unui fitil prelungit, are capătul inferior scufundat tot timpul într-un pahar cu apă distilată şi psihrometru cu aspiraţie artificială (tip Assmann) la care ventilaţia se realizează cu ajutorul unei morişti ce aspiră aerul prin două tuburi de aspiraţie, umezirea tifonului cu apă distilată făcându-se înaintea fiecărei măsurători.

Psilomelan. (gr. psilos-chel, melos-negru). Amestec intim de diverse minerale de mangan, în principal oxizi, care se formează: în condiţii exogene, în zonele de oxidare ale zăcămintelor de minereuri de mangan (carbonaţi şi silicaţi de mangan) sau ale rocilor magmatice manganifere; în minereurile de mangan hidrotermale (ca mineral secundar); prin întărirea gelurilor din hidroxizi de mangan (care au absorbit variate substanţe, ca: Na, K, Li, Ca, Mg, Ba, Cu, Co, Ni, Pb, Al, Fe, Si, V etc.). Are culoare neagră de fier cu luciu semimetalic (la varietatea pământoasă wad luciul este mat). Conţinând 60% Mn, este unul dintre cele mai importante minereuri de mangan, fiind folosit în principal în siderurgie, la fabricarea feromanganului şi a fontelor manganoase. Zăcăminte de psilomelan se cunosc: în Ucraina (la Nikopol), Gruzia (la Ciaturi), Germania, Franţa, Suedia, India etc. În ţara noastră, se găseşte: în Carpaţii Orientali (la Broşteni, Iacobeni, Şaru Dornei, în regiunea Vatra Dornei-jud. Suceava), la Delineşti (jud. Caraş-Severin), la Buceava-Şoimuş (jud. Hunedoara), la Răzoare (jud. Maramureş), în munţii Sebeşului (Şureanu) etc.

Psilophytales. (gr. psilos-chel, fără păr, phyton-plantă). Grup de criptogame vasculare (Pteridophytae) lemnoase sau ierboase, cu tulpină subpământeană (rizom) şi aeriană. Sunt primele şi cele mai primitive plante terestre cunoscute până acum, din Devonianul inferior şi respectiv mediu, al căror reprezentant caracteristic este genul Psilophyton, alături de Rhynia, Asteroxylon etc.

Psilunio. Lamelibranhiat caracteristic pentru formaţiunile dacian-levantine din Subcarpaţi. Este cunoscut prin numeroase specii: Psilunio subrecurvus, P. craiovensis, P. lenticularis, P. condai, P. bielzi etc.

Pteranodon. (gr. pteron-aripă, an-fără, odus-dinte). V. sub Pterosauria.

Pteraspis. (gr. pteron-aripă, aspis-scut). Vertebrat primitiv din subclasa Ostracordermilor (v.) caracteristic pentru Silurianul superior şi Devonianul inferior.

Pteridospermaphyta. (gr. pterid-ferigă, sperma-sămânţă, phyton-plantă). Grup de de plante primitive, important pentru filogenia plantelor superioare, făcând trecerea între gimnosperme şi Pteridophytae (criptogame vasculare) şi prezentând şi o deosebită importanţă economică prin faptul că au contribuit la formarea zăcămintelor de cărbuni din Carbonifer. Se asemănau cu ferigile. Au apărut în Devonianul mediu, au avut maximul de dezvoltare în Permo-Carbonifer şi au continuat să regreseze până la începutul cretacicului, când au dispărut. Ex.: Sphenopteris, Alethopteris, Neuropteris etc. Sin. Ferigi cu sămânţă.

Pterodactylus. (gr. pteron-aripă, daktylos-deget). V. sub Pterosauria.

Pterosauria. (gr. pteron-aripă, sauros-şopârlă). Reptile fosile, adaptate pentru zbor. Speciile cele mai reprezentative au fost: Pterodactylus, de dimensiuni mici, Pteranodon şi Rhamphorhynchus.

Pterygotus. Artropod gigantostraceu, care a trăit din Silurianul superior până în Permian şi avea dimensiuni de 2 m.

Ptigmatice, cute. Sin. Pseudocute (v.), Cute false (v.).

Pucioasă. Sin. Sulf (v.).

Puding. (engl.). Conglomerat (v.) cu elemente mari (blocuri) rotunjite şi cu ciment silicios, foarte compact.

Pufnă. Sin. Vulcan noroios (v.), Pâclă.

Puhoi. Val de şiroire apărut brusc la ploi; torent vijelios temporar; apă curgătoare umflată brusc la ploi şi care se revarsă.

Pulbere. V. Praf.

Pulbere cosmică. Praf atmosferic de origine extraterestră (comete, meteoriţi etc.).

Pulbere meteoritică. Praf care ajunge în atmosfera terestră ca urmare a dezagregării unor meteoriţi.

Pulbere tectonică. Rocă sfărâmată de-a lungul unui plan de falie, având granulele cu diametrul sub 0,05 mm, constituite numai din rocile şi mineralele din peretele imediat al faliei. În galeriile de mină care străbat zone faliate, pulberea tectonică apare adeseori ca o argilă nisipoasă umedă, din cauza apei infiltrate.

Pulmonata. Sublcasă de gasteropode, terestre (majoritatea) sau readaptate la viaţa acvatică (în ape dulci). Se deosebesc: pulmonate terestre (Stylomatophora: ex.: Helix, Pupa, Clausilia etc.), şi pulmonate de apă dulce (Basomatophora: ex.: Limnaea, Valenciennius, Planorbis etc.). Pulmonatele se cunosc încă din carbonifer.

Pună. Semideşert rece situat în Anzii Centrali la 3 000-4 500 m altitudine, cu vegetaţie ierboasă în smocuri rare (Stipa ichu, Azorella etc.) şi boschete de arbuşti spinoşi.

Punct cald. V. Panaşe de manta.

Punct de divergenţă. Punct în câmpul vântului, de la care diverg liniile de curent, cum este de pildă, centrul anticiclonului la suprafaţa terestră.

Punct de exoluţie. Temperatura, de obicei ridicată, la care structura reticulară a unui mineral încălzit devine dezordonată, uşurând absorbţia şi reţinerea de elemente străine. După răcire şi revenire la o structură ordonată, elementele reţinute pot fi expulzate sub formă de plăci, bare, picături etc., fie după planele de clivaj, fie după alte direcţii cristalografice ale mineralului-gazdă. Structurile formate, numite exoluţii, pot servi drept termometre geologice şi se întâlnesc frecvent în cazul zăcămintelor de minerale utile (ex.: bornit-calcopirită, 475^o; bornit-tetraedrit, 275^o; blendă-calcopirită, 550^o; calcopirită-tertraedrit, 500^o; pirotină-calcopirită, 350-550^o; ilmenit-hematit, 600-700^o; hematit-magnetit, 1 200^o; magnetit-ilmenit, 700^o; etc.).

Punct de îngheţ. Punct constant al scării Celsius, determinat ca temperatură de echilibru între apă şi gheaţă la presiune atmosferică normală (1 013,25 mb). El este de 0,000^oC.

Punct de ocluzie. Punctul de pe suprafaţa terestră din care pornesc divergent fronturile cald şi rece într-un ciclon oclus.

Punct de rouă. Temperatură la care aerul umed trebuie să se răcească ca să devină saturat şi să condenseze primele picături de apă, fără schimbarea presiunii şi a raportului de amestec dintre aer şi vaporii de apă. Când temperatura scade sub punctul de rouă, o parte din vaporii de apă condensează şi se transformă în picături lichide. Temperatura punctului de rouă este cu atât mai coborâtă cu cât aerul este mai sărac în vapori de apă, şi invers. Răcirea aerului sub temperatura punctului de rouă se produce: prin răcirea solului şi a stratului de aer din apropierea sa, datorită fenomenului de radiaţie; prin răcirea masei de aer umed care pierde căldura prin radiaţie; prin contactul unei mase calde de aer cu o suprafaţă mai rece; prin amestecul a două mase de aer saturate sau aproape de starea de saturaţie; prin ascensiune, destindere şi răcire adiabatică. Prezenţa nucleelor de condensare în aer determină atingerea punctului de rouă la o temperatură mai ridicată, iar absenţa acestora, la o temperatură mai coborâtă. Este deci temperatura la care trebuie să coboare un volum de aer pur pentru a deveni saturat, fără a-şi modifica presiunea şi raportul de amestec.

Punct de topire a gheţii. V. Punct de îngheţ.

Punct geodezic. Punct a cărei latitudine şi longitudine geodezice au fost determinate cu precizie.

Punct topografic. Punct a cărei poziţie a fost determinată pornind de la observaţii topografice. Pot fi: puncte topografice cotă, puncte topografice de nivelment (cotă determinată pe bază de nivelment geometric), puncte topografice de localizare (punct marcat printr-un simbol convenţional sau situat în interiorul conturului unui obiect, ce indică poziţia acestuia).

Pungă de disoluţie. Cavitate carstică de tipul dolinelor-pâlnii, sau lapiezurilor foarte mari, umplute complet şi acoperite cu materiale superficiale (eluvii de tip terra rossa, aluviuni-pietriş, nisip, argile; sau coluvii). Aceste forme pot fi nonfuncţionale, respectiv fosile, sau prin ele se efectuează un subtiraj de apă sau de materiale ce cad într-un carst subteran.

Pungă pedologică. Neoformaţie de săruri necimentate, acumulate în cavităţile solului.

Pungă periglaciară. Cută de forma unei pungi, formată prin îngheţ-dezgheţ într-un strat de rocă mobilă, umplută cu materiale de altă natură provenite din părţile superioare.

Punte continentală. Zonă de uscat care, după teoria fixismului (v.), ar fi ocupat amplasamentul unor regiuni oceanice actuale şi ar fi făcut, în trecutul geologic, legătura între două continente separate astăzi de oceane. Noţiunea a fost necesară pentru explicarea identităţii de faună terestră fosilă, pentru anumite epoci geologice, în cele două continente (ex.: fauna de vertebrate terestre identice până la mijlocul Mezozoicului, în Africa şi America de Sud.

Pupa. Gasteropod pulmonat terestru. Specia Pupa muscorum este frecventă în formaţiunile levantine şi în loessul cuaternar din ţara noastră (la Şotânga, pe valea Ialomiţei etc.).

Purbeckian. Depozite de apă dulce formate la sfârşitul Jurasicului şi începutului Cretacicului în Anglia şi Bazinul Parisului.

Pustă. Stepa cu graminee în câmpia Ungariei.

Pustiu. V. Deşert.

Puţ absorbant. Aven în care dispare un curs de apă (ponor).

Puţ carstic. V. Aven.

Puţ cu zăpadă. Dop de firn în orificiul inferior al unei doline.

Pygope. Brahiopod care a trăit în Jurasicul superior şi în Cretacic (în special în Cretacicul inferior) fiind reprezentat prin forme de facies de profunzime. Exemple cunoscute în ţara noastră: Pygope diphya (Valea Sirina, Şviniţa-jud. Caraş-Severin), P. janitor (Munţii Hăghimaş).

Pyropissit. Cărbune liptobiolitic (v. sub Cărbune) de culoare cenuşie-trandafirie până la brună deschisă, fărimicios şi foarte bituminos. Este o varietate rară, care, datorită procentului mare de ceară pe care-l conţine, este folosit la producerea de ceară montană.
R
Ra (Raa). (norv.). Sin. Salpausselkä (v.).

Rabotaj (raclaj) glaciar. Acţiunea gheţarilor asupra patului format din roci dure, evacuând elementele deja desprinse, sau scrijelindu-le pe cele în loc cu ajutorul materialelor grosiere pe care le transportă.

Rabotaj, petic de. Sin. Petic de împingere (v.).

Rachetă meteorologică. Rachetă dotată special pentru a fi utilizată în scopul determinării diferiţilor parametri meteorologici la înălţimi mari în atmosfera liberă.

Racordarea teraselor, umerilor, suprafeţelor. Procesul de stabilire a apartenenţei peticelor de terase sau a umerilor din lungul unei văi, la fiecare nivel din care au provenit în urma fragmentării acestuia sau a deformărilor tectonice. Racordarea se face prin cartări în teren şi echivalări altimetrice sau geometrice efectuate din aproape în aproape (de la un petic la altul), prin determinări de vârstă, prin similitudini granulometrice ale pietrişurilor de terasă etc.

Radiaţia atmosferei. Flux radiativ din domeniul infraroşu al spectrului, cu lungimi mari de undă (4-20 ) emis în toate direcţiile de atmosfera terestră. Partea îndreptată spre suprafaţa Pământului reprezintă aproximativ 70% din total şi poartă numele de contraradiaţia atmosferei.

Radiaţia de undă lungă. Radiaţie invizibilă, cu lungimi de undă mai mari de 0,76 , numită şi infraroşie sau calorică (radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei).

Radiaţie. Formă a materiei posedând simultan atât însuşirile undelor electromagnetice, cât şi pe cele ale particulelor, dar care nu este nici undă, nici particulă.

Radiaţie corpusculară a Soarelui. Flux de particule  electrizate, care sunt emise de regiunile active ale suprafeţei solare. Acestea parcurg distanţa până la Pământ cu viteze atingând 2,210⁹ cm/s.

Radiaţie cosmică. Radiaţie corpusculară cu structură complexă, venind din toate părţile cosmosului. Are o mare putere de penetraţie şi nu-şi modifică intensitatea la trecerea prin atmosfera terestră.

Radiaţie efectivă. Diferenţa dintre radiaţia terestră şi partea absorbită de către suprafaţa activă din contraradiaţia atmosferei.

Radiaţie globală. Suma radiaţiilor solare directe şi difuze primite pe unitatea de suprafaţă orizontală.

Radiaţie nocturnă. Radiaţia de undă lungă a suprafeţei terestre, efectuată în timpul nopţii.

Radiaţie reflectată. Parte a radiaţiei incidente pe suprafaţa terestră căreia i se schimbă direcţia de propagare, fără a i se modifica în vreun fel compoziţia spectrală. Se deosebesc: radiaţie reflectată de undă scurtă şi radiaţie reflectată de undă lungă.

Radiaţie solară. Ansamblul radiaţiilor solare care pătrund în atmosfera terestră. Se propagă cu viteza de 300 000 km/s, sub formă de unde electromagnetice ale căror lungimi de undă sunt cuprinse între 0,170 şi 4 000  (intensitatea maximă fiind centrată pe 0,400 ). Spectrul vizibil (0,400-0,760 ) reprezintă 50% din totalul radiaţiilor, spectrul infraroşu (0,760 ) 43%, iar spectrul ultraviolet (0,400 ) 7%. La trecerea prin atmosferă suferă modificări calitative (spectrale) şi cantitative (de intensitate), ajungând pe suprafaţa terestră sub formă de radiaţie directă şi radiaţie difuză, care constituie sursa energetică primară a aproape tuturor proceselor fizico-chimice şi biologice de pe Pământ şi din atmosfera acestuia. Însumate, radiaţia difuză şi radiaţia directă definesc radiaţia globală. O parte din radiaţia difuzată de atmosferă ajunge pe suprafaţa Pământului constituind contraradiaţia atmosferică, iar altă parte se răspândeşte în spaţiul interplanetar. Intensitatea radiaţiei directe depinde de starea atmosferei (de gradul de acoperire cu nori, de încărcarea cu praf, fum etc.), de latitudine, de anotimp, de expunerea faţă de Soare etc., constituind principala cauză a modificărilor temperaturii de la un anotimp la altul şi de la zi la noapte. Aproximativ 40% din radiaţia solară sosită la limita superioară a atmosferei este reflectată în spaţiul interplanetar şi constituie albedoul Pământului. Restul de 60% din radiaţia solară care pătrunde în atmosferă se transformă în energie calorică, care încălzeşte atmosfera şi suprafaţa Pământului, şi în energie chimică, capabilă să determine formarea proceselor chimice şi biologice de pe Pământ şi din atmosferă.

Radiaţie terestră. Radiaţie cu lungimi mari de undă (3-80 ) emisă de suprafaţa terestră. Radiaţie emisă de planeta Pământ (incluzând şi atmosfera) către spaţiul interplanetar. Intensitatea sa depinde de temperatura suprafeţei respective. Radiaţia terestră cea mai intensă se înregistrează în regiunile tropicale, pe continente, în timpul zilei, iar cea mai slabă în regiunile polare, în anotimpul de iarnă, când noaptea polară durează 179 de zile.

Radiaţie ultravioletă. Flux radiativ solar, cu lungimi de undă cuprinse între 0,010 şi 0,400 , având pronunţate efecte chimice.

Radioactivitate artificială. Totalitatea radiaţiilor ,  şi  emise de particulele radioactive introduse în atmosferă pe cale artificială (explozii de bombe atomice, exploatarea industrială a energiei atomice etc.).

Radioactivitatea naturală a atmosferei. Ansamblul radiaţiilor ,  şi  provenite de la Soare, din cosmos şi de la particulele radioactive suspendate în atmosferă (acestea din urmă fiind rezultatul dezintegrării substanţelor minerale radioactive ale scoarţei terestre).

Radioactivitatea precipitaţiilor. Totalitatea radiaţiilor ,  şi  emise de particulele radioactive conţinute în precipitaţii.

Radiolă. Formaţiune scheletică externă, de natură calcaroasă, de forme şi dimensiuni variate, caracteristică echinodermelor. În timpul vieţii animalului, radiolele sunt acoperite de epidermă, iar după moartea acestuia, se desprind de ţestul de care sunt prinse, formând prin acumulare, calcare cu radiole (ex.: în formaţiunile presarmaţiene din ţara noastră).

Radiolari. (lat. radiolus-rază mică). Clasă de organisme microscopice, din subîncrengătura Actinopoda, exclusiv marine, cu ţestul format din opal. Radiolarii trăiesc în toate mările, sub toate climatele şi la toate adâncimile, dezvoltându-se, în special, în regiunile în care abundă aportul de cenuşă vulcanică, din care îşi extrag silicea necesară ţestului. Mari constructori de roci în trecutul geologic al Pământului, radiolarii au format radiolaritele (v.), jaspul (v.), iar în prezent dau naştere mâlurilor cu radiolari, sedimente oceanice de mare adâncime. Deşi se cunosc încă din Precambrian, radiolarii au păstrat aceleaşi caractere în tot cursul timpurilor geologice, până astăzi, astfel că nu reprezintă decât o redusă valoare stratigrafică, fiind mai ales fosile de facies. În ţara noastră, radiolari fosili au fost identificaţi în accidentele silicioase din formaţiunile mezozoice ale Carpaţilor Orientali, din Banat, Munţii Apuseni şi din Miocenul subcarpatic (genul Rhopalastrum). Sin. Radiolaria.