Dic?ionar de Geografie

Radiolarit. Rocă sedimentară organogenă, provenită din consolidarea mâlurilor cu radiolari (v. sub Radiolari) şi constituită predominant sau chiar exclusiv din ţesturi silicioase de radiolari, în care opalul a fost transformat în calcedonie. Uneori fărâmăturile fine ale acestor ţesturi sunt amestecate cu spiculi de spongieri, prinse împreună într-o pastă criptocristalină de calcedonie, substanţă argiloasă (în cantitate mică) şi oxizi de fier. Sunt, în general, roci tari, casante, care se sparg aşchios sau în blocuri prismatice şi care au culoarea roşie, verde sau neagră-brună. În ţara noastră sunt cunoscute radiolaritele din Carpaţii Orientali şi din Munţii Apuseni (în sedimentele jurasice şi cretacice). Radiolaritele, respectiv jaspurile (v.) sunt folosite ca abraziv, ca absorbant şi, când conţin peste 18% Fe, ca minereu de fier sărac.

Radiolites. Lamelibranhiat aberant din grupul Rudiştilor (v.). Acest gen a trăit din Cretacicul inferior până în Cretacicul superior (ex.: Radiolites socialis, cunoscut în ţara noastră pe valea Mureşului), numai sub formă de indivizi izolaţi, neluând parte la formarea calcarelor recifale ca alţi rudişti.

Radiometeorologie. Cercetarea condiţiilor atmosferice prin intermediul undelor radio. Cercetarea influenţei condiţiilor meteorologice asupra propagării undelor radio.

Radionucleizi. Izotopi naturali sau artificiali ai elementelor radioactive.

Radiosondă. Ansamblu de instrumente meteorologice, care se lansează în atmosferă (cu ajutorul unui balon sau al unei paraşute) pentru determinarea presiunii, temperaturii, umezelii relative, intensităţii radiaţiei solare etc., la diferite înălţimi. Senzorii diferitelor elemente meteorologice transmit la sol variaţiile acestora, prin intermediul unei staţii de radio-emisie, la care sunt cuplaţi.

Radioteodolit. Aparat cu ajutorul căruia se determină direcţia şi viteza vântului în altitudine, prin măsurarea unghiurilor azimutale şi verticale succesive, ale unui radio-emiţător purtat de un balon.

Radiotoxicitate. Toxicitatea substanţelor radioactive. Efectele nocive ale radiotoxicităţii sunt directe, indirecte sau îndepărtate, provocând modificări somatice (boala de iradiere) sau genetice (mutaţii la diferite niveluri).

Radofitică, zonă. Regiunea unei catene muntoase cu structură bilaterală, în care apar unele roci intruzive şi efuzive bazice (ofiolite), care au fost puse în loc la începutul evoluţiei geosinclinalului care a dat naştere catenei. Această regiune corespunde, de obicei, zonei mediane a catenei muntoase şi deasupra ei s-a dezvoltat o bogată faună de radiolari, care au găsit în rocile respective (melafire şi diabaze) silicea necesară formării ţestului lor. În ţara noastră, Munţii Mureşului constituie o zonă radofitică tipică, în care au avut loc curgeri de ofiolite şi s-au format jaspuri şi radiolarite.

Radovine. Goluri rămase în sol, în locul rădăcinilor de arbori care au putrezit şi s-au descompus, umplute cu material alohton provenit din orizontul superior de sol; se observă în deschiderile întâlnite în depozitele de loess şi de roci loessoide. Sin. Cornevine.

Rambleiere. Fenomenul de acumulare, cu grosimi considerabile, a unor depresiuni continentale (bazinet, depresiune, vale, polie, bolson etc.), efectuat, obişnuit, cu aluviuni aduse în regim torenţial.

Rambleu. (fr. remblai-pământ cu care se înalţă un teren sau se umple o groapă). Umplutură de pământ, piatră, balast, etc., efectuată în locurile mai joase (o zonă mlăştinoasă, o luncă, sau un alt loc jos) sau la traversarea unei văi, cu scopul de a înălţa terenul şi a asigura continuitatea profilului longitudinal al unui drum, al unei şosele sau căi ferate. O formă opusă rambleului este debleul, care implică efectuarea de săpături într-un relief pozitiv în scopul asigurăii continuităţii profilului longitudinal al căilor de comunicaţie sau al canalelor navigabile.

Rampă. (fr. rampe-suiş, povârniş). Declivitatea unei căi de comunicaţie, considerată în direcţia urcuşului, exprimată în procente.

Ramphorhynchus. (gr. rhamphos-cioc, plisc, rhyncos-bot). Reptilă adaptată la zbor. A trăit în Jurasic, fiind cunoscut în formaţiunile respective din Bavaria şi Wurttemberg. În ţara noastră, la Sân-Petru-Haţeg (jud. Hunedoara), în cuibul fosilifer clasic de aici, au fost găsite oseminte de Ornithodesmus, înrudit cu Ramphorhynchus.

Ranina. Crustaceu decapod apărut în Eocen şi trăind şi astăzi. În România a fost întâlnită în Eocenul de la Albeşti-Câmpulung (jud. Argeş), specia Ranina marestiana.

Ranker. Sin. Litosol (v.), Podzol schelat.

Raña. termen spaniol exprimând o suprafaţă de eroziune uşor înclinată, acoperită cu pietrişuri cuarţitice slab rulate. Sin. Glacis, sau Pediment acoperit.

Rapakiwi, granit de. Varietate de granit de vârstă Precambriană, care formează masive exploatabile în formaţiunile algonkiene ale Scutului Baltic din Finlanda şi în regiunea Platformei Ruse. Este un granit porfiric cu cristale mari de ortoză roşie, cu hornblendă şi biotit, folosit ca piatră de construcţie şi de ornament.

Rapid (repeziş). Sin. Cataractă (v.).

Rasa. Termen spaniol indicând o treaptă de eroziune largă, de forma unei terase, extinsă în lungul ţărmului imediat deasupra falezei; are un profil uşor înclinat spre linia falezei. Originea sa este echivocă, uneori observându-se unele urme de abraziune sau cel puţin unele retuşuri executate de mare.

Rasă. Grup biologic de populaţie, format din cele mai vechi timpuri ale preistoriei, caracterizat prin culoarea părului, a pielii şi prin alte particularităţi exterioare, posedând însă o mare varietate individuală, apărută ca rezultat al evoluţiei în condiţii diferite de mediu. Aceasta contravine unităţii biologice a întregii omeniri şi nu constituie un criteriu ştiinţific pentru diferenţierea ei în grupuri sociale.

Rasputiţa. (rus.). Sol dezgheţat şi transformat în noroi, primăvara sau vara, în regiunile cu ierni lungi, reci şi cu zăpadă, răspândit în nordul Rusiei. Dezgheţul duce la lichefierea solului şi ca atare transformarea sa în noroi.

Rastrites. (lat. rastrum-greblă). Graptolit caracteristic pentru Silurianul superior (Rastrites linnei).

Rauchtopaz. (germ. Rauch-fum, sanscr. tapus-foc). Varietatea de cuarţ (v.).

Ravenă. (fr. ravin-văgăună). Vale îngustă cu versanţi abrupţi, cu repezişuri, trepte şi marmite în profilul longitudinal, cu talvegul sinuos şi cu adâncimi ce pot varia de la 2-3 m până la 10-20 m. Ravena ia naştere pe pante ca urmare a scurgerii torenţiale în regiunile deluroase şi de podiş lipsite de vegetaţie şi constituite din roci sedimentare moi. Se formează pe locul vechilor ogaşe (v.) prin eroziune liniară până ce străbat întreaga pătură de sol, pătrunzând în roca-parentală (roca-mamă). Se mai întâlnesc spre obârşia văilor, unde contribuie la aşa-zisa eroziune de obârşie. Când se dezvoltă pe suprafeţe întinse dau naştere la pământuri rele (v.). Sunt foarte extinse în regiunile cu climate cu două anotimpuri. V. şi sub Ravenare.

Ravenă abisală. V. Fosă.

Ravenare. Săparea de şanţuri de diferite dimensiuni într-un versant compus din materiale mobile (sol, pătură de alterare, loess, argilă etc.) de către apele de şiroire. Formele rezultate au denumiri variate, dar şi controversate. Termenul de ravenă se referă în general la un şanţ care are forma unei văi mici cu aspect de V ascuţit, ce atinge roca în loc şi se dezvoltă de la o ploaie la alta (adâncindu-se la 0,5-5 m); uneori ravenele sunt înierbate, dar totdeauna apar pe pante relativ mari. Ogaşul este tot o ravenă, în general mai lungă şi dezvoltată pe o pantă mai lină (sin. uvrag, din ruseşte). Francezii folosesc termeni (de la cea mai mică la cea mai mare) de: ravinau, ravine, ravin, iar englezii pe cel de gully. Similari sunt şi termenii de: lavakas (Madagascar), vaçorocas (Brazilia), ravene săpate mai ales în cuvertura de alterare. Pentru grupările de ravene se întâlnesc denumiri mai ales în zonele mediteraneene: calanchi (italian), barrancos (spaniol), huaycos (sud-american), badlands (nord-american). Ca formă mai mică decât ravena, respectiv forma incipientă, se reţine rigola (rill în engleză, rinne în germană), care are sub 0,5 m adâncime şi lărgime şi se dezvoltă numai pe sol sau pe roci mobile, fără a atinge roca în loc şi uneori se astupă singură de la o ploaie la alta.

Raz de marée. (fr.). Val provocat de seisme (v. Tsunami), de furtuni puternice în timpul fluxului, de cicloni, de prăbuşirea în ocean a unui bloc mare de gheaţă, rupt din fruntea gheţarilor de calotă, sau de o alunecare bruscă a unei mase de uscat în apa mării sau de alunecări submarine.

Răcire adiabatică. Descreştere a temperaturii aerului în ascensiune, datorată destinderii adiabatice.

Răcire dinamică. V. Răcire adiabatică.

Rădăcina munţilor. Porţiunea din scoarţa terestră, avansată în manta cu 20-40 km sub adâncimea soclului continental din regiunile de platformă învecinate, datorită fie compensării izostatice (v. Izostazie) a maselor muntoase de la suprafaţă, fie curenţilor de convecţie termică, formaţi în masa simatică, ca urmare a răcirii şi îngreunării părţii superioare a mantalei, deci, scufundării acesteia în masa topită de mai jos. Rădăcina munţilor a fost pusă în evidenţă de studiul suprafeţei de discontinuitate Moho (care este mai adâncă în zonele respective şi mai superficială în regiunile înconjurătoare), din zonele orogenice alpine şi din unele fose (ex.: în zona foselor oceanice din faţa insulei Jawa şi a şirului de insule până în Sumbawa).

Rădăcină. Regiunea sau zona de desprindere a unei cute culcate sau a unei pânze de şariaj (v.).

Răsărit. Partea orizontului unde apare un astru (Soarele, Luna etc.). Momentul apariţiei Soarelui la începutul zilei. Punct cardinal situat pe direcţia unde răsare Soarele şi la 90^o faţă de axa polilor geografici. Sin. Est.

Răstoacă. Curs de apă (gârlă), mic şi puţin adâncit, cu fundul puternic aluvionat şi cu malurile mlăştinoase, prinse de vegetaţie. Cursul se formează prin abaterea apei râului principal. Răstoacă mai înseamnă şi loc unde o apă este puţin adâncă.

Râpă. Parte abruptă a versantului unui deal (abruptul este relativ proaspăt realizat printr-o surpare, alunecare, eroziune torenţială puternică etc.), sculptată de eroziune în roci sedimentare psefitice şi psamitice, care apar la zi, nefiind acoperite de sol, de material deluvial sau de vegetaţie. După geneză se deosebesc: râpe de desprindere (la alunecări şi prăbuşiri), de obârşie (la izvoarele torenţiale ale unei văi), torenţială (la torent, ogaş, ravenă), de mal (pe râu) etc.

Râu. (lat. ripa, riva). Curs de apă cu carcater permanent care curge printr-o albie proprie de-a lungul unei văi, datorită forţei de gravitaţie şi înclinării generale a pantei. Râurile se formează din asocierea pâraielor şi se varsă în alte unităţi hidrografice ca fluvii, lacuri, mări sau oceane; în mod excepţional, un râu se poate vărsa într-o mlaştină sau se poate pierde prin infiltrare în nisipurile deşertului. Pentru ca să se poată forma un râu este nevoie de o cantitate medie anuală de precipitaţii de 250 mm în zona temperată, de 500 mm în cea subtropicală şi de 700 mm în cea tropicală. În raport cu acoperirea terenului cu vegetaţie se observă că reţeaua hidrografică (v.) este mult mai deasă în regiunile împădurite decât în regiunile de stepă. Orice curs de apă temporar, dar mai ales permanent, efectuează o triplă acţiune asupra scoarţei: de eroziune, de transport şi de acumulare, condiţionate de factori climatici, geologici, morfologici, hidrologici etc. Râul prezintă principalul agent extern capabil să formeze văi, modelând suprafaţa scoarţei terestre prin eroziune în adâncime, prin eroziune laterală şi prin eroziune regresivă. La un râu se deosebesc: izvorul (locul de apariţie la zi a unui strat acvifer, marginea unui gheţar sau a unei acumulări de zăpadă persistentă de la un an la altul, cuveta unui lac sau a unei mlaştini), cursul propriu-zis (de la izvor la vărsare, în lungul căruia râul primeşte afluenţi) şi gura de vărsare (un punct de confluenţă cu un râu mai mare sau fluviu, o deltă, liman, estuar). La acestea se mai adaugă bazinul de recepţie şi cumpenele de apă. Alimentarea râurilor se poate face prin apele provenite din ploi, din topirea zăpezilor şi gheţarilor, din apele unui lac sau al unei mlaştini şi din izvoare. După particularităţile morfologice ale văilor prin care curg, se deosebesc: râuri de munte, care au văi adânci, cu versanţi puternic înclinaţi, cu fundul îngust şi cu pantă accentuată a profilului longitudinal, un curs rapid şi cu o mare putere de eroziune şi transport; râuri de câmpie, care au văi largi, cu sau fără terase, un profil longitudinal slab înclinat, o viteză redusă de curgere, iar albia este despletită în braţe sau meandrată (predomină acţiunea de transport, de depunere şi de eroziune laterală, apele transportă mâluri şi nisipuri fine); râuri de dealuri, cu caractere intermediare. Există şi denumiri specifice, în funcţie de evoluţia geomorfologică a bazinului, ca: râu captat (care a fost atras în alt bazin hidrografic); râu decapitat (căruia i s-a captat partea superioară, către al bazin); râu fals (v.). După modul de alimentare, râurile se clasifică astfel: râuri care se alimentează în principal cu apă din ploi (ex.: râurile din Europa vestică, cu climat oceanic: Sena, Loara, Garonne, Tamisa, Trent etc., ce înregistrează un nivel maxim în aprilie şi mai; râurile din regiunile subtropicale, care au nivel maxim iarna, iar vara unul minim: Tibrul, Arno, Volturno, Vardar şi în general toate apele din bazinul Mării Mediterane; râurile care se alimentează cu apă din ploile aduse de musoni, ca cele din peninsulele India şi Indochina, apoi din estul Chinei: Godavari, Narbada, Gange, Ind, Menam, Mekong, Iantzghe (Changjiang), Huanghe etc.; râurile din zona subecuatorială, alimentate cu apă din ploile de vară: Chari, Niger, Zambezi, sectorul sudanez al Nilului etc.; râurile din zona ecuatorială, alimentate cu apă tot anul: Zair (Congo), Amazonul); râuri alimentate în principal din apele rezultate din topirea zăpezilor şi a gheţarilor (ex.: râurile din zona boreală de câmpie, care se alimentează cu apă primăvara, din topirea zăpezilor, cum sunt apele din Siberia: Obi, Enisei, Lena etc., şi cele din nordul Americii de Nord, Mackenzie, Yukon etc.; râuri care se alimentează cu apă vara, din topirea gheţarilor şi a zăpezilor veşnice de pe munţii înalţi, cum sunt cele din Alpi, adică Ronul, Rinul, Innul, Aare, Tessinul etc., sau din munţii Tianşan, Caucaz, Karakorum etc.) şi râuri alimentate cu apă atât din ploi, cât şi din topirea zăpezilor (ex.: râurile din zona de climă temperat continentală care înregistrează două creşteri, cauzate de viiturile de primăvară şi de vară şi sunt caracteristice centrului şi estului Europei, cum sunt: râurile din ţara noastră, din Ungaria, Peninsula Balcanică, Cehia, Slovacia, Polonia, partea europeană a Rusiei, precum şi cele din zona corespunzătoare de climă temperat continentală din America de Nord; râurile cu alimentare mixtă, care nu pot fi încadrate în vreunul dintre tiparele de mai sus, din cauza diversităţii felului de alimentare). Un ex. caracteristic îl reprezintă Dunărea: în cursul superior primeşte afluenţi care-i aduc apă vara din topirea gheţarilor din Alpi; în cursul mijlociu, trecând prin Câmpia Panonică, evaporarea din timpul verii îi micşorează simţitor debitul, iar în cursul inferior, pe teritoriul ţării noastre, primeşte afluenţi importanţi din Carpaţi, care-i măresc din nou debitul. Râurile au mare importanţă pentru economie fiind folosite ca artere navigabile şi flotabile, ca surse de alimentare cu apă potabilă a aşezărilor omeneşti, ca surse de alimentare cu apă a diverselor industrii, ca surse de hidroenergie şi de apă necesară irigaţiilor, ca mijloc de evacuare a apelor reziduale etc. În mod general, în limbile străine termenul de râu se atribuie oricărui fel de apă curgătoare cu caracter permanent de pe suprafaţa Pământului. V. Fluviu.

Râu de gheaţă. Porţiune dintr-un gheţar de calotă, care se deplasează cu viteză mai mare faţă de restul masei; termenul este folosit uneori şi pentru gheţarii de tip himalayan, cu limbi foarte lungi, inclusiv sub formă de fluvii de gheaţă.

Râu de pietre. Material dezagregat, de tipul grohotişului, pe versanţi şi acumulat în lungul văiugilor şi al văilor din regiunea munţilor înalţi sau din ţinuturile polare şi circumpolare cu relief accidentat. Sub acţiunea gravitaţiei, a îngheţului şi dezgheţului, a torenţilor temporari proveniţi din topirea zăpezilor etc., materialul dezagregat se deplasează foarte lent spre aval, continuând să se dezagrege şi să se macine pe parcurs. Râuri de pietre se întâlnesc: în ţara noastră, în munţii Retezat, Parâng, Rodnei etc.; în Rusia, unde au o mare dezvoltare în munţii Hibini din Peninsula Kola; în insulele Novaia Zemlea, Spitzbergen, Baffin, Ellesmere etc. Sin. Horjuri. V. Gelifracţie.

Râu fals. Curs mic de apă format în spatele grindurilor din lunca majoră a marilor râuri. Este alimentat din izvoare, de mici afluenţi de pe partea respectivă a luncii şi de apele provenite din scurgerile temporare de pe versanţi; curge paralel cu râul principal pe zeci de km. Ex.: Sâiul, care curge pe sub versantul abrupt de pe stânga luncii Oltului, de la sud de Drăgăneşti până la vărsarea sa în Dunăre, Jieţul, din lunca cursului inferior al Jiului, Aranca din lunca Mureşului în Câmpia de Vest etc.

Râu subteran. Curs de apă care circulă în interiorul masivelor calcaroase. Se formează din apa provenită din precipitaţiile care pătrund prin diaclaze, fisuri şi crăpături, acumulîndu-se în galeriile subterane inferioare prin care curge. Râuri subterane se mai formează din apa cursurilor de suprafaţă care pătrund prin ponoare (v.) în galerii subterane, străbătând masive calcaroase pe distanţe impresionante, ca să iasă la zi, în partea opusă a acestora, sub formă de izvoare voclusiene sau de adevărate râuri. În peştera Cetăţile Ponorului din munţii Bihor se întâlneşte un râu subteran lung de peste 2 km a cărui apă se prăvăleşte în cascade înspumate sau se domoleşte în lacuri limpezi înainte de a ieşi la zi în Izbucul Galbenei.

Reacţia solului. Gradul de aciditate sau alcalinitate a soluţiei solului, exprimată curent în unităţi de pH (v.).

Readaptare morfoclimatică. Schimbări radicale în procesele de modelare ale reliefului în Cuaternar, ca urmare a schimbărilor climatice survenite în fazele glaciare şi interglaciare. Urmările răcirii s-au resimţit mai puternic în actualele regiuni temperate şi mai slab în regiunile tropicale. Astfel, întinderea ultimei calote glaciare până la 54^o lat. N a determinat o împingere spre sud a întregii succesiuni de zone climatice cu toate consecinţele lor morfoclimatice. Din această cauză regiunea cuprinsă între calota glaciară würm şi latitudinea de 45^o era supusă unei modelări în care predominau procesele de gelivaţie. În ţinuturile mediteraneene era un climat temperat rece în care acţionau procesele de solifluxiune (v.) şi de gelifracţie, iar pe munţii înalţi acţionau gheţarii. Zona tropicală deşertică a Saharei beneficia de un climat mai umed care permitea dezvoltarea unei vegetaţii ierboase şi putea întreţine o reţea de râuri şi fluvii capabile să sculpteze văi adânci ale căror urme se pot urmări astăzi în Sahara, unde sunt cunoscute sub numele de ued-uri (v.). Din aceleaşi cauze de ordin climatic, zona ecuatorială era mai largă, iar cea subecuatorială se apropia mai mult de tropice decât în prezent. Schimbările climatice din zona temperată au atins amploarea cea mai mare, permiţând ca într-un interval relativ scurt de timp să se treacă de la sistemul modelării glaciare şi periglaciare la sistemul modelării actuale. Repetarea acestor schimbări de mai multe ori, în decursul Cuaternarului, a determinat adaptări şi readaptări succesive la condiţiile morfoclimatice, în raport cu agenţii principali care au modelat relieful în fazele glaciare sau în cele interglaciare. Deci, în concluzie, prin readaptare morfoclimatică se înţelege punerea de acord a formelor de relief, a evoluţiei şi a proceselor geomorfologice cu noile condiţii climatice apărute în zonă.

Realgar. (sp. rejalgar, de la ar. rahdjalgar-pulbere de cavernă). Sulfură naturală de arsen (AsS) care se formează pe cale hidrotermală, în parageneză cu auripigmentul (v.), stibina, marcasitul etc., la temperaturi joase, sau prin sublimare pe pereţii craterelor vulcanice. Are culoare roşie-portocalie. Conţinând 70% As este un minereu de arsen şi, în stare naturală, se întrebuinţează în vopsitorie şi pirotehnie, în industria sticlei, în tăbăcărie (ca depilator) etc. Zăcăminte cu un conţinut mai ridicat de realgar se cunosc: în Rusia, Iran, China, S.U.A., Italia etc. În ţara noastră se găseşte la Moldova Nouă (jud. Caraş-Severin), Băiuţ, Cavnic, Baia Sprie şi Baia Mare (jud. Maramureş), Săcărâmb, Hondol (jud. Hunedoara), Zlatna (jud. Alba) etc., sau, depus din izvoare termale actuale, la Sărişor (jud. Suceava) şi Covasna (jud. Covasna).

Reavăn. Care are umiditate scăzută, intermediară între uscat şi jilav.

Rebalsa, caagan. Pădure de palmieri din regiuni mlăştinoase (Amazonia).

Rebdu. V. Dune.

Rebrusment. (fr. de la lat. reburus-întoarcere). Întoarcerea bruscă a direcţiei unor catene muntoase, care formează festoane din arcuri largi. Unghiul de schimbare a direcţiei se numeşte unghi de rebrusment sau de întoarcere, zona acestuia fiind brăzdată cu fracturi de profunzime, afectată de cutremure dese şi, uneori, şi de fenomene vulcanice (ex.: unghiul dintre catenele Himalayei şi ale Birmaniei, respectiv, regiunea Assam; unghiul dintre ghirlandele de insule vulcanice Aleutine şi Kurile, cu vârful în vulcanul Kliucevskaia (Kliucev) etc.

Recesiune glaciară. (lat. recesio-retragere). Fază de retragere a gheţarilor de calotă şi a gheţarilor montani, determinată de încălzirea climei, care a contribuit prin aceasta la intensificarea proceselor de ablaţiune (v.). Marea majoritate a gheţarilor de tip alpin, care la sfârşitul secolului al XIX-lea erau încă în contact cu ultimele lor morene terminale, se retrag treptat, depărtându-se în mod continuu de ele şi lăsând o serie de microreliefuri specifice, ca: drumlinuri (v.), kames-uri (v.), öesar-uri (v.) etc. De asemenea, se înregistrează o topire şi o retragere continuă a gheţarilor din insula Spitzbergen, din Groenlanda, Antarctida etc. Recesiunea glaciară actuală are loc concomitent în regiunile arctice şi antarctice, fiind o dovadă a încălzirii lente a climatului planetei noastre. Apa provenită din ablaţiunea gheţarilor contribuie la ridicarea nivelului Oceanului Planetar, în medie, cu 1 mm pe an. Sin. Recul glaciar.

Recif. (sp. arrecife, de la ar. arrecif-drum, şosea). Formaţiune biogenă calcaroasă submarină, construită pe fundul unor mări de mică adâncime (de obicei sub 50 m), cu ape limpezi şi temperaturi de peste +20^oC, de unele organisme bentonice, care trăiesc, în special, în colonii şi care secretă un schelet calcaros cu ajutorul carbonatului de calciu pe care-l extrag din apa mării. Creasta recifului ajunge până aproape de suprafaţa mării. Printre organismele constructoare de recifi rolul principal îl joacă hexacoralierii (Madrepora, Dendrophyllia) şi mai puţin octocoralierii (în paleozoic rolul principal l-au avut tabulaţii şi tetracoralierii), apoi unele foraminifere (ex.: Polytrema, Aomotrema, Gypsina), unele hidrozoare (ex.: Stromatoporoidea) şi briozoare (ex.: Fenestella, Schizoporella etc.), unele lamelibranhiate (ex.: Ostreide, Caprotine, Spondylus, Chama etc.) şi gasteropode cu scoica groasă (ex.: Actaeonella, Hippurites etc.), precum şi unele plante (ex.: algele calcaroase Lithothamnium), care se adăpostesc în reţeaua scheletică creată de coralieri. Deşi coralii trăiesc la adâncimi mici, baza unor corali calcaroşi se găseşte la adâncimi de mai multe sute de metri (ex.: forajul de la Funa Futi din arhipelagul Eilice-Oceanul Pacific a traversat 300 m de calcar coraligen, iar cel de la Bikini, în acelaşi ocean, peste 600 m), fapt care se explică prin existenţa unor mişcări de coborâre lentă a scoarţei terestre concomitent cu dezvoltarea recifelor. Edificiul recifal propriu-zis (bioherm sau oncoid), constituit, în principal, din calcar dolomitizat, este distrus fie de acţiunea valurilor marine, care rup şi fărâmiţează o parte din masa recifului, antrenând spre larg sfărâmăturile respective, fie de acţiunea unor organisme litofage (alge, echinoderme, moluşte etc.). Naturalistul englez Ch. Darwin (1809-1882) a explicat în anul 1842, în urma expediţiei oceanografice cu vasul "Beagle" (1831-1836), stadiile de dezvoltare ale recifelor, prin cele trei tipuri de recife deosebite în perioada expediţiei: recife de coastă (litorale sau marginale), care se dezvoltă în imediata vecinătate a unui ţărm stâncos, strâns lipite de uscatul continental sau insulare (ex.: în jurul insulelor Solomon şi Hawaii din Oceanul Pacific, pe coasta ecuatorială a Africii de Est, în Marea Roşie şi în Canalul Mozambic, pe coastele Braziliei, ale Floridei şi ale insulelor din Arhipelagul Antilelor etc.); recife barieră, situate la oarecare distanţă de ţărm, separate de acesta printr-un canal larg uneori de câţiva km şi adânci de 1-80 m (ex.: marele recif de pe coasta de nord-est a Australiei, lung de 2 400 km, cu canalul larg de 5-100 km şi adânc de 20-80; recifele din jurul insulelor Tahiti şi Noua Caledonie, din Marea Roşie şi din Canalul Mozambic etc.); recife circulare (v. Atol). Naturalistul englez Shepard a deosebit şi un al patrulea tip de recif, recif înalt (pinnacles), care se dezvoltă în interiorul lagunelor sau al unor recife barieră, ca rezultat al activităţii unor anumite specii de corali (Porite) adaptaţi la viaţa în lagune şi care dau nişte vârfuri mici şi teşite, sau un fel de coame. Se mai deosebesc: faros (şiruri de mici atoli), pseudoatoli (cu lagon de foarte mică adâncime unde se acumulează calcar, nisip sau mâl, sau cu mangrove), keys (insulele de nisip coralier împins de vânt de pe un estran coralier-în sud-estul S.U.A.).