Dic?ionar de Geografie

Reţea geografică. Ansamblu de meridiane şi paralele trasate pe suprafaţa globului terestru. Fiecare punct de pe suprafaţa globului terestru (elipsoidului) este definit prin coordonatele sale geografice (latitudine şi longitudine). Transformarea coordonatelor geografice (latitudine şi longitudine) în coordonate rectangulare (x şi y) se face trasând linii paralele, la distanţe egale faţă de tangentele duse în punctul de intersecţie al unui meridian cu o paralelă dată. Problema transformării matematice a unei reţele geografice în una cartografică se rezolvă cu ajutorul proiecţiilor cartografice.

Reţea hidrografică. Totalitatea unităţilor hidrografice cu caracter permanent sau temporar, din cuprinsul unui bazin hidrografic, delimitat de cumpene de ape. În reţeaua hidrografică sunt cuprinse, pe lângă apele cugrătoare, şi văile seci ale torenţilor, ravenele şi ogaşele, lacurile naturale şi artificiale, mlaştinile, precum şi diferite canale executate de om în diverse scopuri. Reţeaua hidrografică poate prezenta aspecte diferite, după felul de asociere a afluenţilor din cadrul bazinului hidrografic respectiv. Se pot distinge, pentru ţara noastră, următoarele tipuri elementare de reţele hidrografice: dendritică, asemănătoare cu ramurile răsfirate ale unui arbore, densă, bine ierarhizată (se poate vedea de ex., pe un batolit cu fragmentare înaintată); paralelă (cursuri paralele, fiind influenţate mai ales de structurile cutate: reţea jurasiană şi reţea appalachiană); inelară sau concentrică (de ex., în regiunea unui dom intens sculptat de eroziune); radiară (de ex., pe un con vulcanic); rectangulară (de ex., într-o regiune de cueste cu structură monoclinală); sucită; convergentă; divergentă. O reţea hidrografică poate să fie dezorganizată prin fenomene carstice sau deşertice, prin retragerea recentă a calotelor glaciare şi poate fi amputată prin captare, în timpul evoluţiei geomorfologice a bazinului său. Desimea reţelei hidrografice depinde de următorii factori: natura rocilor care alcătuiesc bazinul (pe rocile impermeabile desimea este mai mare decât pe cele permeabile); relief (pe relieful mai înalt reţeaua hidrografică este mai deasă decât pe relieful mai jos); cantitatea de precipitaţii (regiunilor cu precipitaţii bogate le corespunde o reţea hidrografică deasă); covorul vegetal (desimea reţelei descreşte în raport cu bogăţia vegetaţiei); coeficientul de evaporare (evaporaţia puternică micşorează desimea reţelei). Desimea reţelei hidrografice (D) se exprimă prin raportul dintre suma lungimii tuturor râurilor sau a talvegurilor lor (L) şi suprafaţa totală a bazinului respectiv, exprimată în km². Densitatea se calculează, fie ca medie pe bazinul mare, fie medie pe bazine mici, sau pe areale mici pătrate, obişnuit 1 km². Reţeaua hidrografică formată din cursuri de apă care nu sunt tributare Oceanului Planetar, ci lacurilor şi mlaştinilor situate în chiuvetele unor depresiuni închise, din zonele aride şi semiaride, se numeşte reţea hidrografică endoreică. Ex.: cursurile de apă Şari (Chari), Logone, Komadugu-tributare lacului Ciad; Okovango-tributar lacului Ngami (Africa); Tarim, tributar lacului Lobnor; Ili, tributar lacului Balhaş (Asia); Rio Dolce, tributar lacului Mar Chiquita (America de Sud); Cooper, Warburton, Macumba, tributare lacului Eyre (Australia) etc. În unele cazuri reţeaua hidrografică endoreică alimentează lacuri situate în bazine intramontane închise, ca lacurile: Van, Sevan, Kukunor etc. (Asia); Marele Lac Sărat (America de Nord); Titicaca şi Poopó (America de Sud). Multe ape curgătoare se pierd treptat la poalele munţilor care închid regiunile deşertice înalte ale Asiei Centrale, din cauza evaporaţiei puternice şi a infiltraţiilor. Cea mai extinsă reţeaua hidrografică endoreică se găseşte în bazinul închis al Mării Caspice şi este formată din fluviile Volga, Ural, Terek, Kura etc. În opoziţie cu noţiunea de reţea hidrografică endoreică este cea de reţea hidrografică exoreică, formată din totalitatea cursurilor de apă care sunt tributare Oceanului Planetar. Aspectul endoreic sau exoreic al reţelei hidrografice caracterizează regiunile continentale fără scurgere la Oceanul Planetar ca regiuni endoreice, iar pe cele cu scurgere la Oceanul Planetar ca regiuni exoreice. În regiunile cu structură cutată de tip jurasian se întâlneşte un tip de reţea specială în care râurile au caracter longitudinal în sectoarele sinclinale şi caracter transversal când străpung cutele anticlinale. Această reţea hidrografică de tip jurasian, se întâlneşte şi în ţara noastră în bazinul superior al râului Moldova (în sectorul Obcinelor Bucovinei) şi în cursul râului Bistriţa. Un alt tip de reţea hidrografică sepcială este reţeaua hidrografică appalachiană (de la Munţii Appalachi din estul S.U.A.), în care văile se dezvoltă în lungul formaţiunilor alcătuite din strate de roci moi, iar interfluviile, alungite şi paralele, sunt constituite din roci tari. Ca formă, reţeaua de văi appalachiene seamănă cu reţeaua jurasiană, dar diferă total în ceea ce priveşte structura şi formele de relief pe care se dezvoltă. Din cauza vechimii reliefului şi a denudaţiei îndelungate, văile appalachiene se instalează în lungul fostelor cute anticlinale, iar sinclinalele rămân suspendate ca nişte culmi alungite şi paralele cu liniile principale ale reliefului. Sin. Reţea de drenaj.

Reţea meteorologică. V. Reţeaua mondială de observaţii meteorologice.

Reţeaua mondială de observaţii. Totalitatea staţiilor meteorologice, selectate pe plan mondial (după reprezentativitatea lor), pentru cercetarea necontenită a proceselor şi fenomenelor atmosferice la scară mare, atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Rhacophyllites. (gr. rhakos-zdreanţă, petic, phyllon-foaie). Amonit. Specia Rhacophyllites transylvanicus a fost găsită în ţara noastră în formaţiunile jurasice inferioare din Munţii Perşani.

Rhetian. (de la numele provinciei romane Raetia, dintre Alpi şi Dunăre). Etaj de trecere între Triasic şi Jurasic, considerat de diverşi autori fie sfârşitul primei perioade, fie începutul celei de a doua. Apare sub două tipuri diferite: tipul alpino-carpatic, dezvoltat în Alpii Orientali şi în Carpaţi, unde se prezintă sub mai multe faciesuri (faciesul stratelor de Kössen, reprezentat prin marne, calcare şi argile; facies de Dachstein, cu calcare albe-gălbui; facies de Zlambach, reprezentat prin marne cu corali şi faciesul Stratelor de Starhemberg, cu calcare nodulare pestriţe) şi tipul suab, dezvoltat pe platforma prealpină şi în zonele externe ale Alpilor Occidentali, unde este reprezentat prin gresii de culoare deschisă (cu urme de plante), argile negricioase (cu faună marină), argile roşii şi intercalaţii subţiri de bone-bed (v.). Fosila caracteristică Rhetianului, respectiv ambelor tipuri, este lamelibranhiatul Avicula contorta. Se mai cunosc în Rhetianul de tip alpino-carpatic: lamelibranhiate (Protocardium rhaeticum, Gervilleia inflata etc.), brahiopode (Cyrtina uncinata, Rhynchonella fissicostata etc.), amoniţi (Choristoceras marshi etc.) etc., iar în Rhetianul de tip suab: lamelibranhiate (Plagiostoma praecursor, Modiolus minutus, Protocardium rhaeticum etc.), urme de peşti (Acrodus, Ceratodus etc.), dinosaurieni (Plateosaurus) etc. În ţara noastră, formaţiuni rhetiene se cunosc în partea de nord-vest a Munţilor Apuseni (în munţii Codrului şi în Bihorul Central), în Carpaţii Orientali (în Rarău), în Banat (în zona Reşiţa, Sviniţa etc.) şi în Câmpia Română (în aria platformei moesice). Sin. Rhetic.

Rhexistazie. V. Eroziunea solului.

Rhizoflagellata. (gr. rhiza-rădăcină, lat. flagellum-bici). Încrengătură de protozoare din care fac parte subîncrengăturile: Flagellata (v.), Rhizopoda (v.) şi Actinopoda, din care fac parte Radiolarii (v.).

Rhizopoda. (gr. rhiza-rădăcină, pous, podos-picior). Organisme protozoare, din încrengătura Rhizoflagellata (v.). Se deosebesc trei clase: Lobosa şi Filosa, ambele foarte rar întâlnite în stare fosilă, şi Granulo-reticulosa din care cel mai răspândit este ordinul Foraminifere (v.).

Rhodophyceae. (gr. rhodon-trandafir, phyton-plantă). Alge pluricelulare, numai marine, unele exclusiv de ape tropicale, altele şi de ape reci şi temperate. Cunoscute din Silurian (prin ordinul Florideae) până astăzi, ele trăiesc de preferinţă, în mările agitate şi limpezi, până la adâncimi de 100 m, contribuind la construcţia de roci calcaroase (calcare cu Nullipore; calcare cu Melobesieae etc.) şi, în asociaţie cu corali, la construcţia de recife (v.). Exemple: Solenopora (Silurian-Cretacic inferior), Lihothamnium şi Lithophyllum (Eocen-Actual). Sin. Alge roşii.

Rhynchonella. (lat. diminutiv al formei gr. rhynchos-bot, cioc). Brahiopod articulat cunoscut prin aproape 600 de specii, multe caracteristice pentru unele diviziuni stratigrafice, din Silurian, când a apărut, până astăzi. Dezvoltarea maximă a avut-o în Jurasic. Ex.: Rhynchonella cubiodes (Devonian), R. varians (Jurasic-Dobrogea), R. defluxoides (Jurasic-Valea Lupului), R. spinosa (Jurasic-Strunga Bucegi) etc.

Rhyncocephalia. (gr. rhynchos-bot, cioc, kephale-cap). Reptile mezozoice, care au persistat până astăzi, prin unicul gen cunoscut, Sphenodon (v.), întâlnit numai în Noua Zeelandă. Se cunosc, ca fosile: din Triasic (Rhyncosaurus şi Hyperodapedon, cu craniul asemănător celui de broască ţestoasă), din Jurasic (Homaeosaurus, din calcarul litografic de la Solnhofen-Bavaria) şi din Cretacic (numai genul Champsosaurus). Din Eocen şi până în perioada actuală nu se mai cunosc alţi reprezentanţi decât a lui Sphenodon, datorită izolării insulei Noua Zeelandă de continentul Australiei, din Mezozoic.

Rhynia. (de la localitatea Rhyne în Scoţia, lângă Aberdeen). Una dintre primele plante terestre cunoscute, făcând parte din grupul Psilophytales (v.), încrengătura Pteridophyta. Caracterizează formaţiunile Devonianului mediu din Scoţia (Rhynia major şi R. Guynne).

Ria. Sin. Ţărm cu ria. V. sub Estuar şi sub Ţărm.

Richter, versant. V. Versant.

Rid. Ondulare de mici dimensiuni pe suprafaţa topografică, mai ales pe materialele plastice (alunecări, curgeri), pe nisipuri, praf, zăpadă, realizată de curenţii de apă, valuri, vânt sau curgeri gravitaţionale. Se clasifică divers, după agentul ce le-a format, după profilul transversal, forma şi orientarea crestelor etc. Se deosebesc: 1. Riduri de curent marin (current ripples) întâlnite pe porţiunile marine puţin adânci, formate din nisip şi afectate de curenţi de maree, cum ar fi: pe plaje, pe bancurile din interiorul estuarelor, bancuri submarine; sunt obişnuit asimetrice (panta slabă spre curent) şi se deplasează în sensul curentului. 2. Ripple marks (rid de plaje), riduri de oscilare care se datoresc mişcării alternative a apei de fund pe plajele joase, la trecerea valurilor; se dispun adesea în reţele de romburi alungite pe panta plajei, formate la retragerea valurilor (riduri romboidale). 3. Riduri de alunecare întâlnite mai ales în partea din aval a alunecării. 4. Riduri de geosinclinal, părţile înalte şi alungite, cuprinse între două jgheaburi de geosinclinal.

Ridel. V. Doab.

Ridge. V. Rift.

Ridicare axială. Sin. Transanticlinal (v.).

Ridicare geologică. Sin. Cartare (v.).

Ridicare topografică. Totalitatea operaţiunilor de obţinere a datelor din teren necesare întocmirii unei hărţi.

Ridicarea microclimatică. Program de observaţii microclimatice efectuate sincron într-un număr determinat de puncte, pe o perioadă, de obicei, scurtă.

Ridicarea pietrelor. V. Elevaţie periglaciară.

Ridicătură de teren. O proeminenţă sau o înălţime de dimensiuni mici, ce saltă peste locurile din jur, mai netede; dâmb. Adesea se referă la forme create de om (movilă, dig de pământ, val).

Riebeckit. Varietate de amfibol (v.) întâlnit în roci magmatice alcaline sodice. Are culoare neagră cu nuanţă albăstruie. Se găseşte în Corsica, Portugalia etc., iar în România în granitele de la Turcoaia-Iacobdeal şi la Cârjelari (jud. Tulcea), în masivul Făgăraş. Varietatea asbestiformă (crocidolitul), întâlnită în unele roci metamofice (ex., în Africa de Sud), este întrebuinţată ca piatră de ornament.

Rifean (Riphean). (lat. Ripheus-denumirea latinească a Munţilor Ural). Perioadă de timp din partea superioară a Precambrianului; deci parţial corespunde cu orogenezele baikalian şi assyntic.

Rift. (engl. rift-crăpătură, despicătură). Vale adâncă de origine tectonică, limitată de falii crustale, întâlnită atât pe uscat (marile şanţuri tectonice din Africa de Est) cât mai ales fundul oceanelor în lungul căreia se desfăşoară simetric marile dorsale medio-oceanice. În Oceanul Atlantic, "Great Rift Valley" are adâncimea de 1-3 km şi lăţimea în jur de 20-50 km şi lungimi de mii de km. Riftul este mărginit de lanţuri de munţi vulcanici liniari, dispuşi simetric pe cele două laturi şi decalaţi în lungul unor falii transversale care sunt sediile puternicelor cutremure submarine al căror focar nu depăşeşte adâncimea de 30 km. Lanţurile muntoase liniare, păstrează anomalii magnetice alternativ pozitive şi negative, care indică polaritatea magnetismului terestru din momentul răcirii magmelor respective. Sedimentele depuse pe fâşia din lungul riftului sunt foarte subţiri şi de vârstă recentă, dar ele sunt din ce în ce mai groase şi mai vechi pe măsură ce ne depărtăm de ea. Dorsalele fără rift au fost numite, de americani rise (în Oceanul Pacific) iar cele cu rift-ridge. Rifturile active despart două plăci sau microplăci terestre, care se depărtează una de alta şi, pe fundul lor se revarsă lavă, din astenosferă, fapt observat direct din submersibil, în 1973. Cercetările efectuate în 1974 cu submersibile de mare adâncime în lungul acestei adâncituri confirmă teoria expansiunii fundurilor oceanice care concordă cu teoria translaţiei continentelor a lui A. Wegener. V. şi Derivă continentală.

Rigolă. 1. Şanţ mic, în formă de V, adânc până la 10-15 cm, creat de apele de şiroire în pătura de alterare de pe suprafaţa versanţilor, cu deosebire în materialul deluvial şi coluvial. Rigolele îşi pot schimba poziţia de la o ploaie la alta şi pot fi nivelate cu plugul prin arătură. În lungul rigolelor acţionează eroziunea liniară, transportul materialului erodat, depunerea şi împrăştierea materialului în partea inferioară a acestora. În timpul fiecărei ploi materialul este reluat şi transportat prin şiroire sau prin spălare în pânză, ajungând în cele din urmă la poalele versantului, unde formează coluviul (v.). În regiunile cu climat semiarid, pe versanţii constituiţi din argile, rigolele evoluează repede spre ravene (v.) care afectează întreaga suprafaţă a reliefului, dând naştere la badland-uri (v.). V. Ravenare. 2. Canal mic dintr-o reţea de irigare. 3. Şanţ pe marginea trotuarelor.

Rill wash. Şiroirea dezvoltată în firişoare subţiri în lungul rigolelor.

Rill-marks. (engl. rill-râu, marks-urme). 1. Urmele curenţilor care apar imprimate pe faţa superioară a unor strate cu granulaţie fină (ex., gresie) sau cu ieroglife pe faţa inferioară în depozitele geologice de platformă (epicontinentale) sau de molasă, din cadrul geosinclinalelor. Sunt în general nesimetrice şi au coamele rotunjite. Deşi sunt considerate ca formate în mări puţin adânci, se cunosc asemenea urme şi la adâncimi mai mari (până la 1 300 m). Sin. Urme de curent. 2. Şanţurile mărunte, ondulate, aproximativ paralele cu ţărmul, care rămân pe nisipul plajelor la retragerea apei spre largul mării, după un val deferlat. V. şi Rid.

Rimaye. Despicătură (şanţul) strâmtă şi adâncă care se formează, sub acţiunea climei şi a gravitaţiei, la contactul dintre masa de gheaţă a unui gheţar sau de firn alpin aflată într-un circ glaciar şi regiunea montană înconjurătoare (pereţii stâncoşi ai circului glaciar), datorită climei sau în momentul în care gheţarul începe să se deplaseze spre aval.

Rinconada. Ramificaţie a marilor câmpii de umplere aluvială în interiorul Anzilor, sub forma unor văi largi dar scurte.

Rio. Fluviu sau râu permanent (în spaniolă).

Riolit. (gr. rys-a curge, lithos-piatră). Rocă magmatică efuzivă, neovulcanică, calcoalcalină şi acidă, cu compoziţia chimică asemănătoare granitului (v.), formată din fenocristale de cuarţ (frecvent corodate) şi din rare cristale melanocrate (biotit, hornblendă etc.), prinse într-o pastă sticloasă sau microcristalină compactă (felsitică), de culoare deschisă (albă-verzuie, cenuşie). Riolitul formează domuri şi conuri vulcanice şi, foarte rar, curgeri; se întâlnesc şi piroclastitele respective. Sunt frecvente în S.U.A., în Islanda, Italia, Africa de Est etc., iar în ţara noastră se găsesc în regiunea vulcanică Baia Mare (în munţii Gutâi), în Munţii Apuseni (în Munţii Vlădeasa şi Metaliferi). Se întrebuinţează local ca material pentru împietruirea drumurilor. Se mai numeşte Liparit (după Insulele Lipari).

Rip-curent. V. Val.

Rippelmark eolian. Riduri create de vânt pe nisipuri descoperite.

Rippelmark. Termenul german pentru Rid.

Ripple-marks. (engl. ripple-rid, marks-urme). Urme de valuri lăsate de curenţii acvatici (continentali, adică de râuri sau marini) pe unele sedimente fine nisipoase (ex., gresii) sau de curenţii eolieni, pe nisip, praf şi zăpadă. Ripple-marks-urile prezintă coame ascuţite simetrice, albii rotunjite şi, în mijlocul acestora, apar, uneori, coame secundare constituite dintr-un nisip mai fin decât în albii. Termenul este oarecum asemănător cu cel de rill-marks. V. şi Rid.

Rise. V. Rift.

Riss, glaciaţia (glaciaţiunea). (de la numele unui afluent pe dreapta al Dunării, în Bavaria). A treia şi cea mai intensă fază (perioadă) glaciară din Pleistocen, care a durat (după Milankovic) între anii 240 000 şi 190 000 î.e.n., şi a avut o extindere maximă în Alpii Elveţiei şi în Alpii francezi. Corespunde glaciaţiei Saale, din nordul şi centrul Europei, din regiunea Niprului din Europa răsăriteană şi Illinois, din America de Nord, şi a fost precedată, în interglaciarul Mindel-Riss, de o fază de eroziune intensă, în timpul căreia au fost adâncite şi apoi aluvionate văile alpine, pe care s-au scurs ulterior gheţarii rissieni. În timpul glaciaţiunii Riss, Alpii şi Podişul Elveţiei au fost acoperite în întregime de gheţari cu excepţia crestelor şi vârfurilor celor mai înalte, în timp ce la poalele munţilor, pe latura lor nordică şi sudică, se depuneau materialele morenelor externe ale piemonturilor fluvio-glaciare, iar calota glaciară din nordul Europei înainta spre sud, până la o linie care trecea pe la nord de gurile Rinului, nord de Hanovra (Hanover) şi Magdeburg, de Munţii Sudeţi, sud de Cracovia şi Lvov, Kiev etc. Depozitele fluvio-glaciare corespunzătoare glaciaţiei Riss sunt reprezentate astăzi prin terasele superioare ale văilor alpine. A avut un stadiu de retragere remarcabil-stadiul Warthe. În România, urmele glaciaţiunii Riss se întâlnesc în Carpaţi, pe unele văi glaciare mari, tipic alpine, care au fost în mare parte distruse de glaciaţiunea care a urmat, Würm. Sin. Rissian, Maxim glaciar.

Ritmogramă. (lat. rhythmus-mişcare regulată, gr. gramma-desen). Metodă de reprezentare grafică a raportului dintre etapele de sedimentare a depozitelor grosiere (oscilaţii negative ale nivelului mării) şi a depozitelor fine (oscilaţii pozitive), din cadrul unor cicluri de sedimentare (o serie grosieră şi una fină, consecutive). Cunoscându-se, din coloana stratigrafică, grosimea celor două serii sedimentare consecutive a şi b, din cadrul fiecărui ciclu de sedimentare (I, II, III, IV), se reprezintă la scară raportul respectiv prin lungimile a' şi b' dispuse perpendicular pe coloană, la mijlocul fiecărui ciclu. Prin unirea limitelor a şi b din dreptul fiecărui ciclu se obţine ritmograma, din care se poate vedea raportul dintre cele două etape de sedimentare din cadrul coloanei stratigrafice respective. V. şi Oscilogramă.

Ritmul fragmentării reliefului. V. Densitatea fragmentării.

Rizicultură. Cultura orezului. Se cunosc două mari tipuri cu impact diferit în peisaj: rizicultura uscată, fără irigaţii (în zonele montane din Indochina, în Africa şi America Latină), rizicultura acvatică (extensivă şi intensivă) sau clasică (cu orezării inundate, parcele separate prin diguri pe care adesea sunt arbori sau arbuşti, creând impresia unui veritabil bocage).

Rizosferă. (gr. rhiza-rădăcină, sphaira-sferă). Stratul de pământ de 0,5-2 m adâncime, de la suprafaţa solului, în care pătrund, de obicei, rădăcinile plantelor. Rizosfera este bogată în microorganisme, răspândite în masa de substanţă organică formată în jurul rădăcinilor, ca urmare a formării şi pieirii continue a perilor radiculari.

Rocă. (lat. rocca-stâncă de piatră, rocă). Asociaţie (agregat) de minerale de acelaşi fel (roci monominerale) sau de minerale diferite (roci poliminerale) care constituie scoarţa terestră. În funcţie de modul lor de formare, se deosebesc: roci magmatice (eruptive), formate prin consolidarea maselor topite de silicaţi venite din interiorul Pământului (v. Magmă), care fie au fost împinse până la suprafaţă, unde au erupt în urma acţiunii vulcanice (roci efuzive, roci vulcanice, vulcanite sau roci de suprafaţă), fie s-au consolidat în interiorul scoarţei terestre la adâncimi mai mari (roci intrusive, roci intratelurice, roci plutonice, plutonite, roci de adâncime sau roci abisale) sau pe crăpăturile scoarţei, în condiţii de temperatură şi de presiune intermediare între primele două categorii (roci filoniene, roci subvulcanice sau roci hipoabisale); roci sedimentare, provenite fie din sfărâmăturile de dezagregare mecanică sau alterare chimică a rocilor preexistente, rămase pe loc (roci reziduale) sau transportate de agenţii de transport (apa, vântul, gheţarii, organismele) şi depuse în anumite depresiuni ale scoarţei (roci detritice sau roci clastice), fie prin precipitaţie chimică din soluţii saline concentrate (roci de precipitaţie chimică, roci saline sau evaporite), fie prin acumularea resturilor organice, animale sau vegetale (roci organogene sau roci biogene); roci metamorfice, care provin atât din rocile magmatice, cât şi din cele sedimentare, prin transformarea (metamorfozarea) lor la adâncimi mari, în condiţii de temperatură ridicată (roci metamofice de contact) sau în condiţii de presiune şi temperatură mari datorită unei intense dislocaţii a zonelor mobile ale scoarţei terestre (roci cristalofiliene, şisturi cristaline). Rocile magmatice sunt constituite, din punctul de vedere chimic, din: 35-37% SiO₂, 10-20% Al₂O₃; <15% oxizi de fier; 0-25% MgO; 0-15% CaO; rar >15% N₂O; rar >10% K₂O; etc, iar din punct de vedere mineralogic, din: minerale principale (constituie aproape întreaga masă a rocii), care pot fi: leucocrate sau salice (ex.: cuarţ, feldspaţi, feldspatoizi şi muscovit) şi melanocrate sau femice (ex.: peridoţi, amfiboli, piroxeni şi biotit); minerale accesorii (se întâlnesc accidental în rocă) (ex.: granaţi, turmalină, beril, apatit, zircon etc.) şi minerale secundare, produse prin alterarea celorlalte (ex.: hematit, limonit, minerale argiloase), pneumatolitice (ex.: fluorina etc.) sau hidrotermal (ex.: epidot, titanit, sericit, clorit etc.). Structura rocilor magmatice, adică modul în care sunt asociate mineralele lor constitutive, este: după gradul de cristalinitate: structură holocristalină (caracteristică rocilor intruzive, cu mineralele complet cristalizate), structură hemicristalină sau hipocristalină (la rocile efuzive, cu fenocristale înglobate într-o pastă microlitică sau sticloasă) şi structură vitroasă, hialină sau sticloasă (caracteristică sticlelor vulcanice, cu masa rocii amorfă); după forma cristalelor: structură panidiomorfă (mineralele sunt idiomorfe, adică au forme cristalografice proprii), structură hipidiomorfă (o parte din minerale sunt idiomorfe, altele xenomorfe), structură xenomorfă sau panalotriomorfă (cu toate cristalele xenomorfe, adică având contururile neregulate), structură aplitică (cu cristale xenomorfe de dimensiuni mici), structură ofitică sau intersertală (cu cristale alungite de minerale leucocrate, plagioclazi, aşezate sub forma unei reţele în ochiurile căreia se găsesc minerale femice), structură grafică sau pegmatitică (cu cristale de dimensiuni mari, în care sunt incluse cristale mai mici, orientate paralel), structură poikilitică (cu cristale ciuruite mici, incluse minerale cu cristale mari); după mărimea absolută a cristalelor: structură fanerocristalină (cristale peste 5 mm), structură microcristalină (1-5 mm), structură criptocristalină (sub 1 mm), iar după mărimea relativă a lor: structură echigranulară (minerale cu dimensiuni apropiate) şi structură inechigranulară sau porfirică (cu fenocristale înglobate într-o pastă microlitică sau sticloasă). Textura rocilor magmatice, adică modul de aşezare a cristalelor în masa rocii, este: masivă, compactă sau neorientată; fluidală, paralelă sau de curgere (cu cristalele orientate în direcţia de curgere); vacuolară sau scoriacee (cu goluri mai mari sau mai mici); orbiculară (cu cristalele depuse în pături succesive, concentrice); sferolitică (cu cristale fibroase orientate radial). Rocile magmatice sunt clasificate astfel: roci intrusive (roci calco-alcaline sau pacifice: granit, granodiorit, sienit şi diorit; roci alcaline atlantice (Na) şi mediteraneene (K): gabrou şi respectiv peridotit); roci filoniene (roci pacifice: aplite şi pegmatite; roci alcaline lamprofire); roci efuzive (roci amorfe: roci pacifice: obsidianul şi piatra ponce; roci alcaline lamprofire; roci vechi: roci pacifice-porfir cuarţifer, porfirit cuarţifer, porfir şi porfirit; roci alcaline: melafir, diabaz şi picrit; roci noi: roci pacifice: riolit, dacit, trahit, andezit; roci alcaline: bazalt şi limburgit). Rocile magmatice dezvoltate într-o anumită regiune şi care constituie tipuri independente făcând parte din formaţiuni de vârstă diferite se numesc roci oeomagmatice. Când rocile sunt legate genetic între ele, formează o provincie petrografică. În afară de aceste roci principale se întâlnesc şi unele roci magmatice nesaturate care, în afară de feldspaţi, conţin şi feldspatoizi (nefelin şi leucit) cum sunt: fonolitul, tefritul, sienitul nefelinic şi leucitic, foiditul, grabrourile alcaline. Rocile sedimentare sunt constituite, din punct de vedere chimic-mineralogic, din: minerale alogenetice, existente în rocile preexistente şi care ajung în rocile sedimentare, nealterate (ex.: cuarţ, feldspaţi etc.); minerale singenetice, depuse în timpul formării sedimentelor respective ("în situ"), şi care sunt insolubile (ex.: opal, calcedonie, minerale argiloase) sau solubile (ex.: gips, calcit, dolomit, sare gemă, silvină, carnalit etc.); minerale diagenetice, care se formează în sedimente după depunerea acestora (ex.: pirită, marcasit, zeolit, glauconit etc.). Rocile sedimentare se caracterizează prin stratificaţie (v.) şi prin faptul că deţin, în exclusivitate, fosile (v.), iar ca structură, aceasta este diferită, în funcţie de natura rocilor respective (ex.: la rocile detritice, structura este: psefitică, cu dimensiunile particulelor mai mari decât 2 mm; psamitică, între 2-0,1 mm; aleuritică, între 0,1-0,01 mm şi pelitică, sub 0,01 mm; la evaporite se deosebesc structuri: granulare, concentrice etc.). Clasificarea rocilor sedimentare se face, cel mai frecvent, în funcţie de modul lor de formare: roci reziduale (reziduuri eluviale), la care materialul rezultat din degradare sau descompunere a rămas pe locul de formare, cum sunt: bauxita, lateritul, terra-rossa etc., şi solurile, cele mai importante roci reziduale; roci detritice, mobile sau consolidate, la care materialul component a fost transportat; roci de precipitaţie chimică (depuse în lacuri, mări sau la gura izvoarelor), în general roci monominerale şi singurele roci sedimentare cristalizate "în situ", din care fac parte: gipsul, sarea gemă, kainitul, calcarul oolitic (v. sub Calcar), stalagmitele, stalactitele, travertinul, tuful calcaros gheizeritul etc.; roci organogene, între care se deosebesc: roci acaustobiolitice, care nu ard (calcarul, dolomitul, diatomitul, radiolaritul, spongolitul, fosforitul etc.) şi roci caustobiolite, care ard (cărbuni, ţiţei, gazele naturale). Categorii speciale de roci sedimentare sunt: roci biochimice, precipitate prin acţiunea organismelor, cum sunt limonitul şi psilomelanul, salpetrul de Chile etc., şi roci piroclastice. Clasificarea rocilor detritice este următoarea: roci psefitice sau psefite (diametrul peste 2 mm: după agentul de transport vântul, cuprind: grohotiş ca roci mobile, brecii ca roci consolidate; după apă: bolovăniş, prundiş şi pietriş ca roci mobile, conglomerate ca roci consolidate; după gheaţă ca agent de transport: morene, argilă cu blocuri ca roci mobile şi tillite ca roci consolidate); roci psamitice sau psamite (diametrul 2-0,1 mm: după vânt ca agent de transport se formează: arena şi nisipul de dune, ca roci mobile, şi arcoza ca rocă consolidată; după apă ca agent de transport, se formează nisip de râuri şi de mare ca roci mobile, respectiv gresii şi calcare grezoase ca roci consolidate; după gheaţă, se formează depozite fluvio-glaciare); roci aleuritice sau aleurite (cu diametrul între 0,01 şi 0,1 mm: după vânt ca agent de transport se formează praful grosier, ca rocă mobilă, loess ca rocă consolidată; după apă ca agent se formează mâlul ca rocă mobilă şi marne şi argile ca roci consolidate iar după gheaţă se formează tot depozite fluvio-glaciare); roci pelitice sau pelite (cu diametrul sub 0,01 mm: după vânt ca agent se formează praful fin ca rocă mobilă şi loessul ca rocă consolidată; după apă ca agent se formează mâlul şi nămolul ca roci mobile şi respectiv argile şi marne ca roci consolidate; după gheaţă se formează depozite fluvio-glaciare). Rocile metamorfice sunt foarte variate din cauza variaţiei mari a materialului transformat prin metamorfism şi a acţiunii agenţilor metamorfozanţi (v. sub Metamorfism) combinaţi în diferite moduri. Ca minerale caracteristice se întâlnesc: clorite (v.), sericit (v.), epidot (v.), talc (v.), serpentin (v.), etc. (provenite prin alterare); turmalina (v.), granaţii (v.) etc. (formaţi adeseori, dar nu exclusiv, în metamorfismul de contact); andaluzit (v.), cordierit (v.), sillimanit (v.) etc. (minerale proprii numai rocilor metamorfice). Şi structura rocilor metamorfice este foarte variată prezentând caractere atât ale rocilor magmatice, cât şi forme care amintesc rocile sedimentare. Astfel: structură granoblastică (asemănătoare celei granulare magmatice); structură lepidoblastică (cu minerale lamelare, ex.: actinolitul, şisturile amfibolice); structură nematoblastică (cu minerale prismatice, ex.: amfibolitul); structură ocelară (cu cristale de dimensiuni mari, orientate, în masa rocii, ex.: gnaisul de Cozia etc.); structură zaharoidă (cu minerale izometrice, ex.: marmura); structură diablastică (cu minerale bacilare, concrescute şi întrepătrunse); structură idioblastică (cu minerale idioblaste, adică având forme cristaline proprii); etc. şi structuri mixte, combinate din cele enumerate. Caracteristicile principale ale rocilor metamorfice sunt şistuozitatea (v.) şi textura rubanată (zonară), în care mineralele sunt dispuse după zone cu compoziţii diferite. Principalele roci metamorfice sunt: şisturile (v.), cloritoase, sericitoase, talcoase, grafitoase etc., corneenele (v.), filitele (v.), ardezia (v.), micaşistul (v.), amfibolitul (v.), cuarţitul (v.), marmura (v.), gnaisul (v.) etc. Rocile mai pot fi clasificate astfel: roci masive (nu au fisuri); roci compacte ( nu au pori); roci poroase (au pori); roci permeabile (lasă să circule apa şi fluidele); roci impermeabile sau greu permeabile (când textura se opune circulaţiei apei); roci coerente (care rezistă mai mult eroziunii, deoarece elementele componente sunt bine sudate sau legate puternic printr-un ciment); roci mobile (cu grăunţii separaţi prin goluri); roci rezistente la eroziune (de obicei cele coerente şi masive), roci moi (sunt zgâriate uşor cu unghia sau cu un fier); roci dure (zgârie sticla şi oţelul); roci solubile (când unul din elementele sale poate fi dizolvat în apă).