Dimitrie Cantemir



Yüklə 0,64 Mb.
səhifə2/11
tarix07.08.2018
ölçüsü0,64 Mb.
#68145
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

CAPITOLUL AL V-LEA

Despre munţii şi mineralele Moldovei
Spre apus, la hotarul dintre Ardeal şi Valahia, Moldova este împresurată aproape din toate părţile de munţi foarte înalţi; de aceea a şi fost numită de către romani Dacia muntoasă; cealaltă parte a ei, dinspre răsărit, are câmpii foarte mănoase.

Înălţimile sunt aici acoperite cu copaci şi alţi pomi cu roade, care cresc peste tot de la sine, şi care, în alte ţări, trebuie sădiţi de mâna omului; printre înălţimi curg pâraiele cele mai limpezi, ce se rostogolesc ici şi colo din vârful munţilor cu un murmur plăcut. Aceste locuri par nişte grădini dintre cele mai frumoase; câmpiile dau din belşug roade, pe care aerul răcoros de munte nu le lasă să crească în partea muntoasă.

Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului, iar în mijlocul lui e acoperit de zăpezi veşnice; pe vârful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede, ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte şi se varsă în Tazlău. Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească curge întruna un izvor.

Este anevoie de spus dacă natura a vrut să-şi arate, aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată astfel de mâna unui artist dibaci. Căci statuia nu stă pe nici o temelie, ci este crescută şi legată străns de celelalte stânci, dar cu pântecele şi spatele slobode; şi chiar dacă ai vrea să crezi că încheieturile au fost umplute cu un var făcut cu multă iscusinţă — şi noi bucuros am spune-o — asemenea descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu vremea, totuşi nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior în partea firească, fiindcă nicăieri împrejur nu se văd urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii.

Pesemne că de aceasta s-au folosit păgânii pentru slujba lor religioasă, căci preoţii lor aveau obicei să se slujească de mijloace fireşti sau vicleşuguri vrăjitoreşti prin care să poată aduce mulţimea lesne crezătoare la uimire sau la înălţare religioasă.

Înălţimea cea mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când, pe timp senin, la asfinţitul soarelui, el poate fi zărit de la Cetatea Albă, cetate ce se află la şaizeci de ceasuri de drum depărtare, în întregime şi atât de limpede, ca şi când s-ar afla în apropiere, lucru care cu greu s-ar putea spune, după cum cred eu, chiar despre piscurile cele mai vestite.

Pe măgurile învecinate se găsesc ici şi colo, întipărite în piatră, urme de cai, câini şi păsări, ca şi cum odinioară ar fi trecut pe acolo multă oaste călare.

Despre ele locuitorii povestesc multe basme; cercetătorii de azi ai naturii ar trebui să caute a afla care este părerea cea mai apropiată de adevăr.

Se mai găseşte spre miazănoapte pe apa Ceremuşului, în colţul unde se întâlnesc hotarele Moldovei, Lehiei şi Transilvaniei, un alt şir de munţi, numit de către locuitori Ineul, care nu se poate asemăna ca înălţime cu Ceahlăul, dar este tot aşa de mirare printr-un joc ciudat care nu se mai vede nicăieri în altă parte. Locuitorii adună roua ce cade de pe frunzele ierburilor înainte de răsăritul soarelui şi, după ce-au strâns-o într-o oală, ei găsesc plutind deasupra apei un unt foarte bun, cu nimic deosebit de untul obişnuit, nici la miros, nici la culoare, nici la gust. Lucrul acesta nu se petrece însă tot anul, ci numai în trei luni — martie, aprilie şi mai; în celelalte ori prea umede, ori prea uscate, nu se mai întâmplă.

În untul acesta se află atâta putere de hrană, încât dacă turmele de oi sunt duse la păscut la munte în această vreme a anului, după puţine zile se sufocă de prea multă grăsime; de aceea ciobanii, care ştiu aceasta din faptă, îşi lasă turmele în acele luni la poalele muntelui.

Munţilor noştri nu le lipseşte nici bogăţia obişnuită a munţilor, adică mineralele. Numai din pricina cumpătării domnilor şi a lipsei de săpători în munte nu s-au putut face săpături mai înainte. În vremea noastră lucrul îl împiedică cunoscuta lăcomie a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând după bogăţii, să-şi piardă odată cu ţara şi truda şi roadele ei. Că munţii noştri nu sunt săraci în asemenea comori subpământene, o arată pâraiele ieşite din măruntaiele lor.

Căci aceste pâraie, având albia îngustă, deseori umplută peste măsură de apa zăpezilor topite sau a ploilor, se varsă peste maluri, iar după aceea, când se trag iarăşi în matca lor, lasă, pe locul unde şi-au vărsat apele, nisip în care se găsesc numeroase grăunţe de aur din cel mai curat. Ţiganii îl adună, îl curăţă şi scot atâta aur, încât pot aduce doamnei, în loc de tribut, 1600 de drahme pe an.

Pe malul Nistrului, în ţinutul Hotinului, chiar lângă cetate, se găsesc bulgări de fier, făcuţi de la natură şi care sunt aşa de rotunzi, că ar putea fi folosiţi, fără să fie lucraţi, la tunuri, dar fierul acesta este atât de prost, că dacă nu este topit în foc, nu poate fi folositor la nici o altă treabă.

Pe când Hotinul nu fusese încă luat, bulgării de fier se trimiteau la Cameniţa; astăzi însă, cred că turcii cu greu ar mai îngădui ca leşii să le folosească drept material de război în paguba lor.

În ţinutul Bacăului, lângă târgul Trotuş, se gâsesc saline foarte bogate, numite în ţară ocne. Nu e nevoie de vreun meşteşug deosebit ca să alegi sarea; dacă sapi în pământ până la unul sau doi coţi adâncime, găseşti sarea cea mai curată şi limpede ca porfirul sau cristalul, fără să fie amestecată cu cea mai mică părticică de pământ. Ocnele acestea sunt nesecate, cu toate că în ele lucrează zi de zi sute de oameni.

După ce scot bolovanii de sare, ei lasă în tot locul din aceeaşi sare cum e cristalul, ca să sprijine pământul şi săpăturile şi pentru ca noile drumuri săpate să aibă loc de întindere, iar vreme de douăzeci de ani aceste drumuri să se umple într-atât cu sare, încât să nu mai recunoşti că au fost cândva deşertate. Din când în când se găsesc peşti încremeniţi în sare, care nu se deosebesc de aceia care se pescuiesc din apele din împrejurimi.

Şi în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belşugului, să scadă preţul sării şi fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile şi chiar prisosesc.

În Moldova se află munţi întregi care, dacă dai la o parte scoarţa de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul şi întreaga ţară trag mari foloase de pe urma sării, căci, în afară de locuitorii ţării, locuitorii din Bugeac şi Crimeia, ca şi din alte ţări îndepărtate îşi iau sarea de aici cu corăbiile. Silitră este peste tot, fiindcă toate câmpurile Moldovei au pământ negru şi plin de nitru.

În Tazlăul Sărat, aproape de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, ţâşneşte dintr-un izvor păcură amestecată cu apă, pe care ţăranii noştri au obicei de o folosesc la unsul osiilor de la căruţe; ei zic că este mult mai bună pentru nevoile casei decât răşina pe care o scot din copaci dar numai dacă este deosebită de apă.

CAPITOLUL AL VI-LEA

Despre câmpiile şi pădurile Moldovei
Câmpiile Moldovei, lăudate pentru rodnicia lor atât de scriitorii vechi, cât şi de cei mai noi, întrec cu mult bogăţia munţilor despre care am vorbit până acum.

Cele aşezate în mijlocul ţinuturilor despărţite prin munţii şi râurile Moldovei dau hrană tuturora, minunând pe oricine.

Seminţe care nu încolţesc în munţi din pricina aerului rece, rodesc atât de frumos pe câmpii, încât în anii bogaţi grâul dă locuitorilor de douăzeci şi patru de ori sămânţa semănată, secara de treizeci de ori, orzul de şaizeci de ori, meiul dă de trei sute de ori, lucru de necrezut pentru cel ce nu vede cu ochii lui.

Pentru ovăz Moldova nu este un pântec tot atât de roditor ca pentru alte seminţe; el nici nu este prea răspândit, fiindcă în locul lui se dă cailor să mănânce orz.

Meiul creşte în Moldova de Jos cum nu se poate mai frumos (de aceea oamenii din ţara mea au o zicală: meiul din Moldova de Jos şi merele din Moldova de Sus n-au coajă).

Ei îl cojesc şi îl macină, îl fac pită şi o mănâncă până nu se răceşte, adeseori cu unt.

Nu se găsesc grădini cu pomi roditori, ci păduri întregi de pomi cu roadă. În părţile muntoase pomii cresc de la sine; pe câmpie însă trebuie sădiţi şi din această pricină dau roade cu atât mai gustoase.

Prisosul de poame este atât de mare, încât leşii, când năvăleau pe vremuri în Moldova, socoteau că nu e nevoie să-şi aducă merinde, fiindcă poamele de care ţara are din belşug îndestulau toată oastea. Numai că în mai multe rânduri s-au îmbolnăvit mâncând peste măsură şi au fost bătuţi greu, fără să mai fie nevoie de armele duşmanului; au învăţat astfel să fie mai cu băgare de seamă.

Toate celelalte bogăţii ale pământului le întrec viile alese, înşiruite pe o lungă fâşie între Cotnari, şi Dunăre; sunt aşa de rodnice încât un singur pogon, care e o suprafaţă pătrată de 24 de stânjeni, dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotită de patruzeci de litri.

Vinul cel mai ales este cel de Cotnari, un târguşor în părţile Hârlăului. Dincolo de hotarele ţării nu este cunoscut, fiindcă îşi pierde tăria când este dus într-un loc dintr-altul în butoaie — pe apă sau pe pământ — fără osebite îngrijiri.

Cutez să susţin că este mai ales şi mai bun decât alte vinuri evropeneşti şi chiar decât vinul de Tokay.

Când este păstrat în pivniţe adânci şi boltite, cum se obişnuieşte la noi în ţară, şi este ţinut trei ani, în cel de-al patrulea capătă o asemenea tărie, încât arde ca vinul fierbinte.

Cel mai vârtos băutor abia este în stare să bea trei pahare fără să se îmbete; cu toate acestea la urmă nici măcar nu-l doare capul.

Vinul de Cotnar are o culoare cu totul deosebită, pe care n-o găseşti la alte vinuri şi anume este verzui şi, cu cât îmbătrâneşte, cu atât culoarea lui se face mai verde.

De la aceste locuri, mai încolo, spre miazănoapte, nu se mai găsesc vii în stare să dea vin bun, şi chiar în partea dinspre miazănoapte a dealului de la Cotnari, nici măcar un strugure n-a ajuns să se coacă bine, cu toate că s-a încercat adeseori. Parcă firea, care nu îngăduie celorlalte ţinuturi aşezate spre miazănoapte rodirea viţei de vie, a vrut să-şi arate toate puterile în acest singur loc.

Îndată după acesta, vinul de la Huşi, în părţile Fălciului, e socotit cel mai bun; în al treilea rând vine vinul de Odobeşti, din ţinutul Putnei, pe râul Milcov; în al patrulea rând, Nicoreştii, în ţinutul Tecuciului, pe Siret; în al cincilea rând Greceşti, în ţinutul Tutovei, pe râul Berheci; în al şaselea rând, cel pe care îl dau viile Costeştilor din acelaşi ţinut. Multe alte locuri mai sărace le trec sub tăcere.

Aceste vii nu sunt de folos numai locuitorilor ţării, pentru nevoile lor, căci preţul scăzut al vinului trage aici neguţători ruşi, leşi, cazaci, ardeleni şi chiar unguri, care duc la ei în ţară, an de an, mult vin, chiar dacă acesta nu-l întrece pe al lor.

Şi Basarabia, înainte vreme când era a Moldovei, avea vii destul de bune, dar acestea s-au părăginit de când turcii, care se scărbesc de vin, au început să se aşeze în ţară. Totuşi, creştinii care locuiesc în părţile Chiliei şi Ismailului au mai păstrat câteva vii şi scot numai atâta vin cât le trebuie ca să-şi stâmpere setea.

Cu păduri Moldova este dăruită din belşug atât cu lemn de lucru, cât şi cu lemn de foc şi pomi cu roadă.

Lucrătorii de corăbii caută mai cu seamă stejarul moldovenesc şi-l laudă ca fiind cel mai bun pentru năvi şi cel mai tare împotriva carilor.

Între altele, au băgat de seamă că, dacă nu se dă la o parte toată scoarţa albă dinlăuntrul şi dacă rămâne căt de puţină, în scurtă vreme lemnul este mâncat de cari; dacă dimpotrivă este bine curăţat, lemnul nu va fi vătămat de vânt, aer şi apă vreme de o sută de ani.

Doi codri de stejar mai ales sunt vestiţi în Moldova: codrul Cotnarilor şi al Tigheciului.

Pe al Cotnarilor (codrul), de lângă târgul cu acelaşi nume, nu l-a înălţat firea, ci hărnicia locuitorilor ţării.

Pe vremea lui Ştefan cel Mare acolo se afla un câmp larg deschis. Când leşii au tăbărât aici cu multă oaste, au fost loviţi şi bătuţi de Ştefan cel Mare, care le-a luat tabăra, i-a pus pe fugă, a ucis pe cei mai mulţi dintre ei şi a luat peste douăzeci de mii de ostatici, în cea mai mare parte nobili.

După aceea, când craiul Lehiei a vrut să-i dea bani mulţi în schimbul slobozeniei lor, Ştefan n-a primit, fiindcă nu era lacom la bani, ci vroia să-şi înalţe o astfel de mărturie a izbânzii care s-o vestească şi în veacurile viitoare.

La sfârşit, a înjugat la plug pe toţi leşii şi i-a pus să are tot câmpul unde s-a dat bătălia, lung de două mile şi lat de una, şi a sădit stejari anume orânduiţi, care acum au ajuns o pădure frumoasă şi destul de întinsă. Moldovenii îi zic azi Dumbrăvile Roşii, adică codri de stejari roşii, fiindcă au fost udate cu sânge leşesc; leşii îi zic Bucovina şi nu pomenesc niciodată locul acesta fără să verse lacrimi.

Un alt codru de dincolo de Prut, care se află la hotarul Basarabiei şi se numeşte Tigheci, se întinde pe aproape treizeci de mile italieneşti în părţile sale dinlăuntru. Pentru moldoveni a fost cea mai puternică pavăză împotriva sciţilor, care au atacat deseori, dar n-au putut-o lua niciodată. Copacii sunt foarte înalţi şi atât de deşi, încât un drumeţ nu-l poate străbate cu piciorul decât pe poteci cunoscute de locuitorii ţării.

Înainte vreme se numărau aici peste douăsprezece mii de locuitori, care erau cei mai viteji oşteni din toată Moldova; azi, după atâtea lupte şi înfrângeri şi de o parte şi de alta, n-au mai rămas decât vreo două mii.

Aceşti locuitori au cu tătarii din Bugeac, vecinii lor, o învoială prin care se obligă să le dea în fiecare an un număr de legături de lemne, fiindcă Basarabia suferă mai cu seamă de lipsa lemnului.

Această învoială o ţin întru totul până azi; însă atunci când tătarii trec peste învoială şi au de gând să ceară mai mult, lucru care se întâmplă adesea, locuitorii Tigheciului se apără cu arma în mână şi câştigă deseori izbânda.



CAPITOLUL AL VII-LEA

Despre animalele sălbatice şi domestice
Nu e treaba noastră să facem o lungă descriere a animalelor care sunt aceleaşi în Moldova ca şi în ţările învecinate, fiindcă nu ne este aminte să vorbim despre turmele de cerbi, căprioare, capre negre, vulpi, urşi şi lupi, care rătăcesc de colo până colo prin păduri, ci să vorbim despre ceea ce aflăm deosebit la aceste animale ale Moldovei.

Îmi aduc aminte, ce e drept, că la noi sunt trei feluri de oi: oile de munte, oile de Soroca şi oile sălbatice de pădure.

E greu de spus câte şi cât de mari sunt turmele de oi de pe munte. Căci dacă părţile Moldovei ce se află spre apus nu prea sunt prielnice semănăturilor, creşterea oilor, cu care se îndeletnicesc cel mai mult locuitorii din părţile acestea, este singura care le dă hrana de fiecare zi.

Neguţătorii de vite greci duc de aceea, an de an, peste şaizeci de mii din aceste oi (numite turceşte châvirgic) pentru cuhnia sultanului de la Ţarigrad, carnea lor fiind pe placul turcilor mai mult decât oricare alta, atât pentru că are un gust bun, cât şi pentru că se mistuie uşor.

În trei locuri însă se găsesc păşuni deosebit de bune; în Câmpulung Rusesc, pe râul Putila, în Câmpulungul Moldovenesc, pe râul Moldova şi în munţii Vrancei, în ţinutul Putnei.

La şes, oile sunt mult mai mari, dar nu atât de multe ca la munte şi printre acestea sunt de luat în seamă cu deosebire cele ce cresc în ţinutul Sorocei. Toate au o coastă mai mult decăt celelalte şi pe care nu o pierd cât trăiesc. Duse însă în alt ţinut, abia în al treilea an oaia fată un miel cu coastele obişnuite. De asemenea dacă o oaie din altă parte este adusă în ţinutul Sorocei, mielul care se naşte va avea o coastă mai mult decât mama lui.

De acestea se deosebesc foarte mult oile sălbatice de pădure, care cu greu se mai găsesc în alte părţi. Buza de sus atârnă în jos de două degete mari; de aceea, când pasc, sunt silite să-şi caute hrana mergând de-a-ndăratelea. Grumazul le este ţeapăn şi nu-şi pot întoarce capul nici la dreapta nici la stânga. Au picioarele destul de scurte încât câinii care le fugăresc abia sunt în stare să le prindă. Pe deasupra au mirosul foarte ascuţit, încăt adulmecă de la depărtare de o milă nemţească vânătorul sau fiara care vin spre ele în bătaia vântului şi o iau la goană. Dacă însă aceştia se apropie de ele împotriva vântului, nu-i simt decât abia atunci când sunt înhăţate.

Locuitorii munţilor au de asemenea boi mici, dar cei de la şes au cirezi mari cu boi frumoşi şi zdraveni, din care sunt trimişi în fiecare an peste patruzeci de mii prin ţara leşească spre Dantzig, iar de acolo sunt vânduţi iarăşi în ţările învecinate ca boi leşeşti.

În Moldova poţi cumpăra o pereche de boi cu 5 sau, iarna, chiar cu 3 taleri nemţeşti, iar la Dantzig se vând cu 40 până la 50 de taleri nemţeşti.

Boii cei mai graşi se găsesc la Pârăul Sărat din Fălciu şi pe pârăul Başeului din ţinutul Cernăuţilor, fiindcă acolo păşunile sunt foarte sărate şi cu iarbă grasă.

Aici se găsesc atât de mulţi boi de soiul acesta, încât ei sunt îndestulători nu numai pentru hrana locuitorilor, dar şi pentru plata grelelor triburi pe care turcii au obiceiul să le ceară de la aceştia.

Pe amândouă malurile Nistrului se văd uneori bivoli sălbatici; se pare însă că nu sunt din partea locului, ci că vin din Podolia şi ţara tătărească peste Nistru, când acesta este acoperit de gheaţă din pricina vânturilor de la miazănoapte, care bântuie iarna prin aceste ţinuturi.

În munţii dinspre apus trăieşte o altă fiară sălbatică, despre care aproape că aş zice că este numai a ţării noastre. Moldovenii îi zic zimbru; la mărime se aseamănă cu boul domestic, însă are capul mai mic, gâtul mai lung şi pântecele mai supt, picioarele mai lungi, coarne subţiri şi crescute drept în sus, cu vârfuri foarte ascuţite, numai o leacă întoarse în afară. E o fiară sălbatică şi iute la picior, şi poate să se caţere ca o capră pe stânci abrupte. De aceea aproape că nu poate fi prins decât dacă e rănit sau ucis cu puşca. Aceasta este fiara al cărei cap a fost ales ca stemă a ţării lui Dragoş cel dintâi voievod moldovean.

În ţinutul Orheiului, în satul Tohatin, între apele râurilor Răut şi Ichil, porcii nu au copita despicată, ci întreagă şi aproape la fel ca a cailor. Scroafele aduse aici din alte părţi fată după al treilea an godaci cu copite întregi. Lucrul acesta se întâmplă nu numai cu porcii de pe lăngă casă, ci şi la cei care trăiesc în pădure şi din care se găsesc foarte mulţi prin stufărişul de pe lângă Nistru.

În partea muntoasă a Moldovei trăieşte un cal destul de micuţ, asemănător la trup cu cel rusesc, dar foarte puternic şi răbduriu la muncă, cu o copită atât de tare, încât nu e nevoie să fie potcovită, chiar dacă merge pe drumurile cele mai aspre.

La şes caii care cresc mai mari şi mai arătoşi la înfăţişare, cu picioare bine legate, iuţi şi tari şi sunt foarte căutaţi nu numai de leşi şi unguri, ci şi de turci, care au o zicală răspândită: “Adzem, dilberi, Bogdan barghiri, messhurdir”, adică: “Un tânăr persan şi un cal moldovenesc sunt mai de laudă decât oricare alţii”.

Pe lângă hotarele Moldovei se găsesc de asemenea mari herghelii de cai sălbatici, care nu se deosebesc cu nimic de cei domestici, doar că sunt ceva mai mici şi au copitele late de o palmă şi mai bine, altfel vârtoase şi rotunde. Pe aceştia îi cumpără de obicei sciţii din Buceag şi îi cresc pentru ospeţe sau pentru trebuinţele casei. Toamna, când toată partea aceasta este udată de ploi necontenite şi se preface în mocirlă, ei hotărăsc ziua şi locul unde să se adune; atunci umplu toate câmpiile din jur cu chiote şi răcnete. Caii, la auzul răcnetelor ce răsună din toate părţile de pe câmpii, aleargă zăbăuci încoace şi încolo şi, negăsind nicăieri vreun loc liniştit, sunt mânaţi în acest fel în mijlocul vreunei păşuni mlăştinoase, cărora ei le zic ghioluri. Cum din pricina copitelor late nu mai pot fugi de aici şi rămân înglodaţi, tătarii azvârl în ei cu săgeţi şi suliţe. O parte dintre cai sunt prinşi vii, altă parte sunt ucişi; după aceea şi-i împart între ei după cum socot.

Nu vreau să pomenesc acum alte fiare sălbatice de care sunt pline pădurile noastre, ca de pildă: râşii, jderii (nu aceia numiţi de obicei zibelină) şi vulpile, ale căror blănuri slujesc mai cu seamă să apere de frig.

Voi spune ceva cât de cât despre albine, fiindcă eu am

băgat de seamă că îndeletnicirea albinăritului nu este neplăcută şi poate că nici nu o ştie toată lumea.

Locuitorii ţării trag foarte mari foloase de pe urma lor; toate câmpurile sunt pline de flori dintre cele mai frumoase şi cele mai plăcute, iar pădurile le dau necon­tenit hrană îndestulătoare ca să-şi strângă ceara şi mierea. Aceştia ar avea foloase şi mai mari de pe urma lor, dacă li s-ar îngădui să păstreze toate roiurile care roiesc în fiecare an. Dar pravila ţării îi opreşte să aibă stupi mai mulţi decât îngăduie pământul fiecăruia, pentru ca înmulţirea albinelor la unul să nu-i păgubească pe vecini.

În afară de faguri de miere şi ceară obişnuită, albinele din Moldova mai fac şi o anumită ceară, cu un miros foarte puternic şi de o culoare negricioasă, nu pentru păstrarea mierii înlăuntru, ci împotriva luminii soarelui. De aceea prisăcarii când prind un roi nou cu regina lui, îl aşază într-un stup în care fac găuri şi crestături în locuri felurite. Albinele, mai înainte de a se apuca de altceva, astupă găurile şi crestăturile cu ceara neagră de care am pomenit mai sus, fiindcă ele nu pot lucra decât în întuneric, şi abia după aceea se apucă de lucru.

Ceara aceasta, împreună cu mierea, o scot prisăcarii la vremea hotărâtă; fiindcă are un miros aproape ca de ambră şi ţine la razele soarelui, ei o vând cu atât mai scump.

S-a băgat de seamă că roiurile de albine care se află prea aproape unele de altele, când se întâlnesc în văzduh, începe o bătălie aprigă, care nu încetează până când una sau alta din părţi nu o ia la goană, înfrântă. Partea biruitoare nu mai adună de aci înainte mierea florilor, ci se duce în fiecare zi la fagurii învinşilor şi ia mierea adunată, pe care aceştia nu o pot apăra.

Când prisăcarii bagă de seamă că albinele lor lucrează fără spor, le stropesc pe câte le găsesc în stupi cu var stins în apă. A doua zi se duc la vecinul pe albinele căruia au prepus, îi arată petele albe şi-l pun să le împlinească paguba căşunată.

Se mai află în Moldova, şi la hotarul dinspre Pocuţi, o pasăre căreia locuitorii ţării îi zic ieruncă, iar leşii gluşca, adică surdă; seamănă cu un cocoş sălbatic, este însă mai mică, şi proastă şi surdă din firea ei. Dacă un vânător găseşte o sută într-un singur copac, poate să le împuşte pe toate rând pe rând, iar celelalte se uită cum se prăbuşesc una după alta.

Şi ierunca mai are o carne foarte gingaşă şi albă, şi la gust întrece potârnichile şi chiar fazanii.

II

PARTEA POLITICĂ



DESPRE ORÂNDUIREA DE STAT


CAPITOLUL I

Despre felul de cârmuire a Ţării Moldovei
Cine vrea să dea o descriere politică a Moldovei trebuie, după socotinţa mea, să cerceteze înainte de toate chipul în care este cârmuită, fiindcă noi socotim că în descrierea acestuia au dat greş chiar şi bărbaţii cei mai învăţaţi.

Mărturiile cele mai limpezi ale istoricilor vechi şi vrednici de crezare nu ne îngăduie să avem îndoială că în vremile mai de demult, pe când era o provincie romană, toată Dacia era cârmuita nu numai de stăpânitori romani, dar şi după legile Romei.

Numai după căderea imperiului, când n-au mai trimis nici oşti, nici cârmuitori ai provinciei, iar coloniile italice n-au mai fost în stare să ţina piept deselor năvăliri barbare, nemaiavând nici oşti, nici căpetenii, se vede că romanii au dat cârmuirea, după pilda vecinilor, unuia dintr-înşii.

Cu toate acestea nu se poate şti cu siguranţă în ce chip s-a ajuns la aceasta, fiindca istoria tuturor neamurilor din această vreme este învăluită în întuneric. Atâta se ştie bine însă că locuitorii Moldovei, care se trag din Italia şi care au căutat să-şi scape viaţa trăgându-se în munţi din faţa năvălirii sciţilor şi barbarilor, au avut regii şi voievozii lor.

Din aceştia se trage Ioan, acel domn atât de vestit al valahilor, pomenit de Nicetas Choniates, din care s-a născut Bogdan, al cărui fiu, Dragoş, a fost întâiul care i-a sfătuit pe stramoşii noştri să se întoarcă în ţara lor cea veche şi primind şi domnia de la cei care îl urmaseră în Moldova.

Urmaşii săi, care, în parte, au dobândit domnia prin alegerea boierilor, au cârmuit cu atâta chibzuinţă, încât, deşi au fost nevoiţi să se închine unor principi creştini mai puternici şi cu ţări mai întinse, totuşi nu au îngăduit nici unuia dintre aceştia să stăpânească asupra supuşilor lor.

Din drepturile domneşti cu care se laudă principii cei mari nu le-a lipsit nici unul.

În ţara lor nu aveau pe nimeni asupră-le, numai pe Dumnezeu şi legea.

Nu erau nici supuşi vreunui domn străin şi nici închinaţi. Războiul, pacea, viaţa, moartea şi averea tuturor supuşilor lor atârnau numai şi numai de vrerea lor şi ei porunceau tuturora fără să li se împotrivească cineva, după cum le plăcea, fie că aveau sau nu dreptate.

În vremea sinodului de la Florenţa, împăratul bizantin Ioan Paleologul a recunoscut lui Alexandru I cel Bun titlul de despot şi coroana de rege.

Dacă vreo lovire a duşmanului îl mânia pe domnitor, tot norodul trebuia să ia arma în mână la porunca sa.

Cu chipul acesta Moldova a fost străjuită şi apărată nu numai împotriva loviturilor din partea vecinilor, ci şi împotriva turcilor; sub domnia lui Ştefan al V-lea cel Mare10 hotarele ei s-au întins mult chiar înlăuntru ţărilor duşmane.

Însă domnia lui Ştefan cel Mare a fost o epocă hotărâtoare pentru Moldova, când a încetat să se mai înalţe, iar după aceea, dimpotrivă, a început să scadă încetul cu încetul, până când a căzut în starea jalnică în care o vedem acuma.

Sub fiul său Bogdan, după ce acest domnitor a jurat credinţă sultanului şi a făgăduit să plătească în fiecare an un tribut de 4000 ducaţi, s-a stins dintr-o dată raza cea mai de frunte a strălucirii moldoveneşti, puterea fără margini a domnului şi dreptul său, legat strâns de aceasta, de a face război şi pace.

Câtva timp a mai rămas totuşi o umbră din vechea măreţie şi parcă Moldova mai degrabă se pusese sub paza turcilor decât li se închinase; pesemne fiindcă turcii n-au vrut să întărâte inimile noilor supuşi, care nu li se supuseseră de tot şi se temeau că, dacă i-ar fi socotit supuşi, aceştia ar fi putut ajunge duşmanii lor pe faţă şi s-ar fi răsculat.

Dar după ce neamul cel vechi al Drăgoşeştilor s-a stins cu Ştefan al VIII-lea, fiul lui Petru Rareş, ambiţia celor mari, învrăjbiţi pentru stăpânire, a dat prilej turcilor să sporească tributul Moldovei, ca s-o lipsească de slobozenia pe care mai avea până atunci.

În vremurile ce au urmat, ei au luat cu totul boierilor dreptul de a-şi alege domn şi au aşezat în acest voievodat domni străini care le erau pe plac, pe care îi scoteau şi-i puneau iar în scaun, încurcând toate în aşa chip, că pînă la urmă cele mai multe din drepturile domneşti, pe care le avea mai înainte domnul, căzură în mâna turcilor.

Nu putem tăgădui că pricina cea mai de seamă a acestei decăderi a fost ambiţia câtorva străini care, pentru a ajunge domni, nu se sfiau să făgăduiască şi să dea tot turcilor şi, fiindcă făgăduielile nu puteau fi împlinite numai din biru­rile obişnuite, ei trebuiau să găsească noi feluri de dări.

În acest chip Moldova, care la început îşi luase un singur jug şi nu prea greu, a răbdat unul îndoit, pr care i-l puneau pe de o parte turcii, pe de alta domnitorii străini.

Ca să spun totul pe scurt: sultanii cei întelepţi şi-au luat pentru dânşii ceea ce socoteau că le este folositor în aceste vremuri tulburi; dimpotrivă, ceea ce nu trăgeau nădejde să le fie de vreun folos au lăsat domnilor, ca să mulţumească cât de cât sufletele ambiţioase ale pretenţiilor la domnie.

Domnilor Moldovei nu li s-a mai lăsat puterea să înceapă un război şi să facă pace, să încheie tractate, să trimită soli cu treburi ale ţării la voievozii vecini. Dimpotrivă, li s-a lăsat toata slobozenia şi aproape toată puterea de odinioară de a face legi, de a-i pedepsi pe supuşi, de a căftăni sau a lua boieria, de a pune biruri, de a pune episcopi, alături de alte drepturi asemănătoare.

Puterea lor se întinde nu numai asupra boierilor şi norodului din Moldova, ci şi asupra neguţătorilor turci sau a altora, de orice rang ar fi, cât timp se află pe pământul ţării. Viaţa şi moartea lor stau în mâna domnului.

Când acesta osândeşte pe cineva la moarte, la bătaie, la surghiun, la pierderea averii, chiar dacă o face pe nedrept şi tiranic, aceia care vor să se roage pentru osândit pot să facă asta prin viu grai sau prin scrisoare, dar nimeni nu se poate împotrivi judecăţii domneşti; dimpotrivă, când domnul vrea să slobozească pe oarecine osândit la moarte de toată obştea, nimeni nu-i poate sta împotrivă şi nici osânditul nu poate fi omorât cu sila, dacă el l-a luat sub oblăduirea sa.

Toate dregătoriile ţării, politiceşti şi în oaste, atîrnă de bunul plac al domnului, le dă celor ce îi sunt dragi şi le ia celor pe care-i urăşte. La împărţirea lor domnul nu ţine nici o rânduială.

Dacă vrea să facă pe un om din norod mare logofăt, care este rangul boieresc cel mai mare în Moldova, nimeni nu cutează să i se împotrivească pe faţă, când însă dimpotrivă vrea să ia rangul cuiva din neamurile cele mai de frunte, acesta trebuie să se supună pe dată voinţei domnului.

Aceeaşi putere o are nu numai asupra călugărilor de rând, ci şi asupra mitropolitului, episcopilor, arhimandriţilor şi egumenilor), ca şi asupra tuturor celor ce ţin de tagma bisericească. Dacă aceştia au săvârşit vreo răutate, au nedreptăţit un om din norod sau au uneltit împotriva domnului ori a ţării, domnul poate să-i înlăture din slujba şi rangul lor bisericesc fără să fie împiedicat de nimic şi fără învoirea patriarhului de la Ţarigrad, dar nu le poate lua darul preoţiei; îi poate însă osândi la moarte, dacă e nevoie. Călugării îşi aleg singuri cârmuitori noi, dar numai atunci când domnul îi adună pentru aceasta; e nevoie şi de învoirea lui, pe care o dă în acest chip: domnul dă alesului, cu mâna lui, toiagul păstoriei. Acest drept este luat după obiceiul învestiturii împăraţilor romani de către papi şi nici unul dintre principii creştini nu-l mai are în afară de ţarul rusesc.

Acestea sunt drepturile domnilor moldoveni asupra supuşilor lor, îngăduite nu numai de Poartă, ci şi întărite prin hrisoave unora dintre împăraţi.

Numai asupra averilor supuşilor nu le e lăsată vreo asemenea putere. Atunci când domnul vrea să pună dăjdii prea grele în ţara lui, nimeni nu poate cârti fără a-şi primejdui viaţa şi nimeni nu se poate împotrivi poruncii sale; este ţinut însă de Poartă să dea socoteală de apăsările lui.

Deşi nu poate fi pârât pe dată, el se poate aştepta la o pedeapsă cu atât mai grea, când este pârât marelui vizir pentru vărsarea sângelui nevinovat şi când întreaga ţară se jeluieşte de biruri prea grele. Când se dovedeşte dreptatea plângerii, de obicei este osândit la surghiun în sărăcie şi i se iau toate averile. Osânda la moarte şi-o atrage numai dacă se răzvrăteşte sau daca se împotriveşte să plătească sultanului haraciul de fiecare an.

Dar nici această orânduială nu este destul de puternică, ca să nu fie călcată; dacă domnul ştie să-şi facă prieteni buni, prin plocoane, pe marele vizir, pe chehaia, pe tefterdar şi pe alţii ca ei cu trecere la sultan, nu are a se teme întru nimic nici de pâri boiereşti, nici de ale întregii ţări, căci un apărător la curtea otomană poate să ia asupra lui ca să-l apere de toate, dacă izbuteşte să dovedească iscusit dreptatea celui pe care îl sprijină.

În chipul acesta tirania turcească apasă foarte greu Moldova, totuşi domnul poate face fără teamă tot ce vrea, fiindcă nimeni nu se poate împotrivi voinţei lui fără să fie pedepsit.

Mai degrabă datina ţării, decât vreo lege îl împiedică sa nu ţină seamă de poruncile celorlalţi voievozi de mai înainte sau să aducă iară înaintea divanului pricinile judecate de aceştia. De aceea, cu toate că au fost unii domni în Moldova care au luat iarăşi în stăpânire moşiile date altora de înaintaşii lor, cu osebire sub cuvânt că au fost date unor oameni nevrednici, lucrul acesta n-a fost însă nicicând luat în seamă sau întărit de ţară, iar cei păgubiţi au dobândit dreptatea şi totdeauna li s-au dat îndărăt moşiile de către urmaşii acestor domni.



Yüklə 0,64 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin