Dino buzzati



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə5/16
tarix21.12.2017
ölçüsü1,27 Mb.
#35514
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

I

70

71

personalităţi ca dumneavoastră ştiţi acea sfântă femeie de nevastă-mea îmi spune mereu din păcate ieri a intrat în spital pentru că vedeţi doctore cel ce vă vorbeşte doctore e un om care a muncit toată viaţa cu atâta cinste pot...



Fenisti căută să-1 stăvilească; i se părea că se scufundă într-o mare de scârbă care-1 moleşea încet-încet:

— Prin urmare... spuneaţi... proiectul...

O propunere, da da chiar vă mulţumesc de pe-acum doctore pentru priceputul interes sunteţi însurat doctore aşa e?

— Sunt, confirmă Fenisti moleşit de resemnare.

— Ah familia ce mare lucru familia şi comendatorul Limonta vechiul dumneavoastră prieten adevărat mare prieten în anume cazuri prietenia numai că se ivesc asemenea îm­prejurări vedeţi doctore va fi operată mâine dimineaţă dar iertaţi-mă dragă doctore dumneavoastră sunteţi nerăbdător poate să cunoaşteţi proiectul acela al meu dar din păcate e o operaţie delicată profesorul m-a tras deoparte ei iertaţi-mă îmi dau seama o personalitate ca dumneavoastră cum ar putea să se intereseze de mine care vin aici...

— De ce? Eu...

— Da da doctore să fim obiectivi un om ca dumneavoastră cu răspunderile pe care le aveţi dumneavoastră o mulţime de treabă de ce ar trebui să-1 sâcâi cu necazurile mele? Dacă nu din altă pricină pentru recunoştinţa pe care o port un nenorocit o nulitate ca mine...

— Dar nu spuneţi...

— Nu nu doctore vina e a mea un sentiment de ruşine absolut şi apoi e drept să se păstreze distanţele şi-n timp ce eu stau aici să vă plictisesc poate în sala de aşteptare sunt mulţi care aşteaptă mai importanţi decât mine poate chiar o doamnă încântătoare şi eu stau aici că dacă operaţia soţiei mele noroc că spitalul din Lecce...

— Din Lecce?

— Da doctore acolo e sărăcuţa dar chiar şi eu cred doctore de câteva zile un zumzet în ureche o greutate la respirat ştiţi doctore când eşti invalid din războiul cel mare numai Dumnezeu ştie...

Lucio Fenisti simţi că i se taie răsuflarea. O ceaţă înaintea ochilor, iar în spatele ei figura blestematului care vorbea. Mâna sa stângă căută încetişor buzunarul din spate al pantalonilor unde era portmoneul.

De cum ieşi din clădire omul se opri să privească biletul de zece mii de lire pe care cu câteva minute înainte nu-1 avea Făcu în minte un calcul rapid. Clătină din cap. Nu-i ajungea Scoase un suspin. îşi cercetă carneţelul. O porni la drum cu paşi repezi. Traversă piaţa Străbătu o porţiune a marelui bulevard. Intră hotărât într-o altă clădire uriaşă.

Dar aici uşierul îl ochi la timp prin peretele de sticlă. Cu un semnal convenţional dădu alarma în interior. Automat intră în funcţie dispozitivul defensiv de siguranţă. Uşierii se postară în faţa uşilor scării, se închiseră toate uşile, nervii celor trei sute de funcţionari de toate gradele se întinseră. Prea reuşise de multe ori să pătrundă pisălogul, semănând consternare şi ruină

Dar omul ştia asta Aşa că doar de formă ceru uşierului să vorbească cu doctorul Salimbene.

— Astăzi doctorul Salimbene lipseşte, spuse uşierul.

— Şi doctorul Smaglia?

— Doctorul Smaglia e în comisie.

— Şi doctorul Be?

— Doctorul Be e absent din cauză de boală.

— Oh, bietul doctor Be, compătimi omul. îmi pare tare rău. Dacă se poate...

Dar o zbughi. Fulgerător îl zărise pe domnul Pratti, direc­torul adjunct al personalului, care traversa holul de la intrare. Şi mai înainte ca acesta să-şi dea seama, fu lângă el:

— Oh, bună ziua, dragă doctore ce potriveală fericită tocmai pe dumneavoastră vă căutam ştiţi doctore o propunere...

Pratti încercă să-i scape:

— Ştiţi, într-adevăr... o zi proastă... o grămadă de treburi...

— Pentru Dumnezeu nu vă fie teamă doctore iertaţi-mă doar o clipă vă asigur vedeţi dumneavoastră nu mi-aş îngădui dacă inginerul Bernozzi...

- Inginerul Bernozzi? Pratti n-auzise nicicând de el.

72

73

— Dacă inginerul Bernozzi asesor la lucrările publice duceţi-vă zicea un om cu vederi foarte largi s-ar putea ca proiectul dumneavoastră zicea dar de altfel cine nu vă cunoaşte meritele doctore şi eu înţeleg n-o să vă fac să pierdeţi timpul doctore dacă aţi şti din păcate soţia mea la spital şi inginerul Bernozzi...

De cum fu în stradă, omul se opri să se uite la biletul de cinci mii de lire pe care cu câteva minunte mai înainte nu-1 avea în puse peste cel de zece mii de lire, îndoindu-le cu grijă. Făcu în minte un calcul rapid. Clătină din cap. Nu-i ajungea Scoase un oftat. O porni la drum grăbit. O luă Ia dreapta Parcurse vreo sută de metri. Se opri în faţa unei biserici. Buzele i se rotunjiră într-un surâs tare dulce. Urcă hotărât cele şapte trepte, deschise uşa, intră în sfântul lăcaş.

Brusc figura sa căpătă expresia unei pocăinţe severe. Mâna dreaptă înmuie vârful degetului mijlociu în apa sfinţită, apoi îşi făcu semnul crucii.

Cu paşi mici şi muţi omul se apropie de altar.

De cum îl întrevăzu, în penumbră, şi-1 recunoscu, Domnul Dumnezeul Nostru fu scuturat de un fior şi se ascunse după o coloană.

Omul înainta cutezător, însă cu un respect nemărginit, până ce dispăru pe după coloană. Şi se întoarse dintr-o dată, căutând.

Mai repede de picior, Dumnezeu buşni în partea cealaltă. în mod cu totul misterios nemărginita sa îndurare avea de data aceasta o margine. Nu, nu izbutea să rabde rugăciunile omului aceluia

Atunci omul se deplasă, căutând mai departe. Dar oricât de neînduplecat ar fi fost el, cu Atotputernicul nu-i mergea Şi cu diabolica sa sensibilitate, îşi dădu seama Viclenia nu s-ar fi prins. Trebuia să se resemneze.

Se produse o imperceptibilă rumoare printre Sfinţii titulari ai diferitelor capele laterale. Cine trebuia să-1 asculte?

Făcând pe indiferentul, fatalul personaj parcurse cu paşi lenţi naosul, asemenea vânătorului în pădure, cu puşca la ochi, gata să tragă.

Fu atât de rapid şi de neaşteptat când îngenunche dinaintea capelei a treia, pe dreapta, că sfântul Gerolamo care-o patrona tresări surprins. Şi nu mai avu timp să se sustragă.

— O preasfinte sfânt Gerolamo, începu omul, în şoaptă, tu stâlp al Bisericii tu înţeleptule doctor soţia mea la spital tu care săvârşeşti atâtea minuni şi împărţi atâta har preabunule doctor tu care cu grijă părintească operaţia de mâine dimineaţă tu cerescule doctor fiul meu paralizia către tine se înalţă strălucitule doctor inima mea îndurerată împietrind...

Invocaţiile îi ieşeau în gâlgâiri scurte. Zece, cincisprezece, douăzeci de minute fără o pauză cât de mică. Douăzeci şi cinci de minute, treizeci, treizeci şi cinci. Cu spume la gură sfântul Gerolamo zise da



74










Socoteala















































































FIRAVUL BĂTRÂNEL se ridică de pe scaun, îşi plecă imperceptibil căpşorul lui de pasăre şi acelaşi lucru îl făcu şi cu spinarea, cu gestul său caracteristic. Era o larvă, un nemâncat, un peticei de cârpă, o pânză metalică de aragaz arsă, un amărât.

Tremurând astfel ridică un plic de hârtie albă care se afla pe masă şi-1 întinse cu mână nesigură lui Joseph De Zintra, poetul, care aştepta în picioare în faţa lui. încercă de altfel să execute cu gura o părere de zâmbet şi apoi spuse:

— Gîgîgî... gîh!...

Cine ştie ce vrea să spună. Nu izbuti să scoată decât sunetele astea

Era o pânză de păianjen, o frunză veştedă, ba mai rău, era tot ce se putea închipui mai jalnic consumat şi mai apropiat de inevitabilul sfârşit, dar cu toate astea purta frac, un superb frac acoperit cu decoraţii, purta cele mai minunate uniforme pline de epoleţi, ciucuri şi medalii, uniformă de general, de amiral, uniformă de cavalerie, de paraşutist, car blindat, uniformă de artilerie şi mitralie1, o uniformă peste alta şi în alta, pentru că el era Majestatea-Sa împăratul, Stăpânul Trupurilor şi al Sufletelor, Preşedintele Confederaţiilor universale, Şeful suprem al expansiunilor nordice şi sudice, Lumina Luminilor, Soarele încarnat, şi, concentrându-se în el în mod cumplit puterea ce domina trei sferturi ale Pământului, emana din făptura sa o forţă nemăsurată.

Cu mâna tremurândă şi foarte fermă, cu zâmbetul său destrămat şi radios, el oferi plicul alb poetului Joseph de Zintra care-1 luă îndoindu-se după cum se cuvine într-o înclinare dinainte studiată.

1

O rimă glumeaţă în original: artiglieria e mi tragi ia, - mitra glia, fiind



în argou glumeţ şi o monedă măruntă.

Sună o trâmbiţă, o lacrimă scânteie ici şi colo în mulţime, aplauze; flamuri desfăşurate, fulgerări de flashes, alungiri viclene ale camerelor de televiziune ca nişte capete de brontozauri şi, la urmă, orchestra imperială atacă Imnul Universului, pentru înălţarea spiritelor.

Astfel luă sfârşit ceremonia premierii domnului poet De Zintra, şi nimic mai mult; care se pomeni legănându-se pe valurile cele mai mari ale gloriei, senzaţie divină, spun cei foarte puţini care au încercat-o.

Dar mai era totodată şi dezgustul lucrului mult dorit şi dobândit, care se dezumflă dintr-o dată ca un cornet plin cu aer şi între degete nu mai rămâne nimic.

Cu un şir de indivizi după el străbătu esplanada din faţa Curţii, din nou aplauze ici şi colo, fetişcane de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani care se strâng în jurul lui, cu ochi rugători, firave, ispititoare, şi asediul întrebărilor idioate şi intelectuale: „Şi de fapt care este semnificaţia nemărturisită a poeziei dumneavoastră Localitate? Care e de fapt substratul ei filo­zofic? Şi mesajul? Vorbiţi-ne despre mesajul dumneavoastră. Dumneavoastră, maestre, credeţi că numai umanitatea viitorului •/a fi capabilă să-1 primească sau gândiţi că şi noi

Şî t raspunzânc că da ci fire$te ^Cc.:z sigur, cu o

ooftă. nebună să Ie tragă picioare în fund, dar .jrâzând ş*

Sumind, măgulit. Grămada de admiratori îl urmăreşte, îl târăşte.

se pare că navighează pe un fluviu electric f. ferice. Undi

nergem deci? Avem cocktai-parties, banchete, conferinţe de

>resă, mese la localul literaţilor, fele' erviurt, contracte pentru

~:lm, invitaţii acasă la divă ; Da, fi rest as(ă-seară şi apoi mâine

ntr-o succesiune fără sfârşit de lumini, eleganţă, împrejurări, ce

P ictiseală, fireşte, dar totodată ce delicioasă măgulire a eului.

Gloria! Desigur a tras din greu ca s-o aibă, s-a zbuciumat pentru asta întreaga viaţă (de fapt, dacă stai să te gândeşti, nu chiar atât). Şi a mai suferit în multe n-pţi solitare: secretul martiraj al artei, se înţelege, irtaccesibi peitru comunitatea



i

76

77



muritorilor. Dar, o spunem în cea mai desăvârşită taină, atât de exaltant, plin de orgoliu, atât de comod, dezgustător de comod în comparaţie cu durerile autentice ale vieţii cum ar fi nevralgia facială, gelozia din dragoste ori ruşinoasele umilinţe ale cancerului. Dar tocmai în aceasta - se gândi să respingă rernuşcarea - constă privilegiul artei, hărăzit de Dumnezeu ca şi harul jansenist, în chip misterios, fără motive aparente, chiar dacă motivul există.

Pe jos, în noapte, pe o stradă necunoscută şi foarte frumoasă a oraşului străin, încă înconjurat de micul grup dornic de-a sorbi de la el măcar o slabă reverberaţie a gloriei, sentimentul acela vertiginos şi nebun cu un parfum atât de plăcut Adolescentele, marele editor, umoristul de la New Yorker, celebrul mecenat din Hamburg cu faţa lui de mumie, regele invertiţilor din l'Ile-de-France, doi studenţi cu bărbi blonde, şi apoi, la coadă, ceva mai în stânga, un tip încăpăţânat pe care-1 remarcase în treacăt în timpul funestei ceremonii: un bărbat nici scund, nici înalt, mai degrabă palid la faţă, îmbrăcat în haine închise la culoare, cu totul insignifiant. Cu totul? Chiar cu totul? Şi când el, Joseph, pe neaşteptate, discutând cu unul şi cu altul, arunca o privire îndărăt, omul acela tocmai agita ceva în mâna dreaptă ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia, un mic afiş, un bilet, un opuscul, o cărticică cu versuri de-ale lui. De Zintra, poate, publicase multe din astea în toate limbile pământului. Şi de fiecare dată striga: „Domnule, domnule", dar cu discreţie. Unul dintre blestemaţii aceia de vânători de autografe sau de dedicaţii, asta trebuie să fi fost, trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească pe toţi.

Răbdător, nu-1 scăpa din ochi. Până când, apropiindu-se pe furiş, noaptea căzu cu imensul său trup de întuneric asupra ora­şului peste care se culcă, şi orele îşi începură galopul fără milă care ne devoră, pe noi, creaturi lipsite de apărare (din turnurile care se pierd în beznă, înalte şi negre, ceasurile bătând, bătând).

Venind ora când plăcutele întovărăşiri se desfac, unul câte unul bravii prieteni spun noapte bună şi iată-1 pe poetul Joseph De Zintra în faţa uşii ascensorului în holul marelui hotel. Singur. Pentru că e vorba de un hotel măreţ care are strălucirea încoronărilor, şi ascensorul scânteiază de lacuri şi de aurării precum şi de surâsul liftierului, încântătorul tinerel, şi la etajele

superioare aşteaptă coridoarele tăcute cu moquettes de purpură foarte groase, uşile masive care se închid cu reţinut suspin, luminile învăluitoare, băile arhiducale, toate acele plăceri materiale care vorbesc de putere şi de miliarde, şoptind aluzii la romanţioase aventuri, dar şi aici, la o anumită oră, deşi în culmea gloriei, deşi numit Joseph De Zintra poetul, străinul simte o dorinţă sălbatică, o dorinţă de ce anume? de ce? Nu izbuteşte să înţeleagă dar e cu totul şi cu totul nefericit.

Cu golul acesta care i se mărea în suflet, Joseph De Zintra se pregătea să intre în apartamentul nr. 43 când iată în seniorala penumbră, o umbră. Omul de mai înainte, cel care agita cu mâna dreaptă un mic afiş, un opuscul, cine mai ştie, cu haine întunecate, cu aspect insignifiant.

— Scuzaţi-mă, dom'le, spuse prescurtând cuvântul.

De Zintra se întoarse să-1 privească. Şi nu fu nevoie de altceva pentru că ştia, ştia fără să-şi dea seama: nu era admirator plicticos, nici colecţionar de autografe şi dedicaţii; nu era reporter literar, un îngâmfat, un inoportun, un intrus nedorit.

— Luaţi loc, vă rog.

De cum intrară în cameră De Zintra putu să vadă bine ceea ce-i întindea celălalt. Era un plic de hârtie albă întru totuj asemănător cu ce. pe care Majestatea-Sa îl dăduse poetului cu şapte ore înainte.

— Socoteala, şopti necunoscutul.

— Socoteala? Socoteala pentru ce? întrebă De Z'rtra, deşi presimţea el ceva Dar vă rog, vă rog ;uaţi loc.

Celălalt însă nu se aşeză.

Atunci De Zintra îşi dă seama că celăl ■ e mult maî înalt decât el, şi că are o expresie dură ş "hisă. ,emene: bani a lui Rothschild.

— Tu eşti poetul neliniştii? omul vor1 ic Te-ausi ranumil poetul apocalipsului?

De Zintra încuviinţă, intimidat.

— Tu ai vorbit mult timp de spaimă, de coşmar, de moarte. Tu ai făcut să plângă mii şi mii de oameni când se însera. Cu vorbele tale sfâşiai, provocând durerea Tu ai cântat lacrimile, singurătatea, disperarea şi sângele. Tu te-ai distrat cu lucrurile cele mai crude din viaţă, le transformai în ceea ce vo; numiţi

78

79

artă. Da, da, mina ta se numea durere şi ai extras din ea celebritate şi bogăţie, iar astăzi, în sfârşit, triumful. Dar durerea aceea nu-ţi aparţinea. Era a altora Tu îi priveai şi după aceea scriai.

— O făceam cu compătimire, cu milă, încercă poetul să se apere.,

Celălalt clătină din cap.

— Poate că nu minţi. Dar, din nefericire, aici pe Pământ există o lege: totul se plăteşte. Şi tu...

-Eu...?


— Arta este luxul care se plăteşte cel mai mult. Şi poezia mai mult decât celelalte arte. Şi plânsul şi suferinţele cu ajutorul cărora versurile tale deveneau limbi de foc, le-ai luat împrumut de la nenorocirile altora. Şi fiecare dintre capodoperele tale este o datorie. Credeai că poţi avea totul pe degeaba? Trebuie să plăteşti. Şi acum, prietene, a sosit momentul.

— Cum? Cum pot? bâlbâia

— Uite cum, spuse mesagerul cu un strop de milă în glas. Şi-i împinse plicul.

— Ce înseamnă asta? Ce-i înăuntru? Şi apucă plicul fără să-şi dea seama. Iar celălalt dispăru ca o umbră.

Rămase acolo nemişcat, în strălucirea hotelului, omul norocos şi fericit, din pricina căruia suspinau femei extraor­dinare şi bărbaţii mureau de invidie, marele poet încoronat şi nemuritor. Şi vai, nici nu mai era nevoie să deschidă plicul, înştiinţarea! O cunoştea foarte bine.

Acum tot ceea ce i-a folosit ca să descrie, şi care niciodată nu i-a aparţinut cu adevărat, se transformă într-un lucru al lui, carne din carnea lui. Deodată tot ceea ce până în clipa aceea fusese viaţa lui. se risipi, devenind o îndepărtată şi de necrezut poveste. Şi nu-i mai păsa de nimic, de glorie, de bani, de aplauze, de onoruri, nu-i mai păsa câtuşi de puţin că este un bărbat încă viguros şi fascinant, cum spune lumea, nici că are înainte atâtea zile de sărbătoare, nici că se găseşte în camera aceea de hotel la care n-ar fi îndrăznit niciodată să viseze până atunci. Ceva oribil i se răsucea înăuntrul pieptului arzându-1.

80

Horcăind, deschise fereastra. Văzu imensul oraş care se sforţa să adoarmă, care nu se mai gândea la el şi care nu putea să facă nimic pentru el. Era frig. Atmosferă înceţoşată. Mugete învăluite de automobile. De jos ecouri sfărâmate de muzică, i se pare că recunoaşte Saint James Infirmary, amintire din tinereţea sa îndepărtată.



Se trânti pe pat. Cine-1 putea ajuta? Se sfârşiseră pentru totdeauna lucrurile liniştite, oneste şi senine. îşi dădu seama că plânge cu hohote. Era drept, înţelegea că era drept. Şi niciodată nu se gândise la asta

Week-end



EXISTĂ UN LOC în Milano în care vara miroase a oameni bogaţi mai mult decât în oricare parte a oraşului, mai mult decât în saloanele Ludovic al XVI-Iea închise, pustii şi tăcute ale palatelor de pe via Gesii cu covoare Aubusson, pânze de Zais, Canaletto, Zuccarelli, mai mult decât în lojile de la Scala vătuite toate cu întuneric, mai mult decât în grădinile nobiliare, în comă estivă, mai mult decât în subteranele nights[ închise în timpul verii (şi dăinuieşte aici izul acela special al carnavalurilor sfârşite pentru totdeauna), mai mult decât pe terasele acelui zgârie-nori unde ţânţarii morţi plutesc leneş pe apa călduţă din piscina încremenită şi unde seara, cu ţigara în gură, urcă paznicul să stropească plantele şi în timp ce stropii răpăie pe frunze el stă, în micul fotoliu dat cu lac alb al stăpânei, pe gânduri.

Există într-adevăr un loc care îi sugerează foarte puternic pe cei care sunt plecaţi să se distreze, pe fericiţii din vilele aşezate pe coasta mării cu recif şi debarcader propriu, sau din ambarcaţiunile de optzeci de tone, de la o insulă la alta, sau din marele hotel strict rezervat pentru o clientelă anume, sau din castelul de vânătoare pierdut printre brazii din Stiria, sau din fiordul Sogne ori parcul Zion, sau stând parcă în echilibru pe un swr/polinezian. Azi vineri, pentru că week-end-vA celor bogaţi vinerea a şi început, cu titlu de curiozitate dacă nu de altceva, între două şi jumătate şi trei, şi nu-mi trece de loc prin cap să glumesc, când soarele arde mai tare, intraţi în Cimitirul Monumental.

Aici stau, dormind s-ar putea spune, cot la cot copiii Milanului industrial, puternicii temuţii legendarii neobosiţii care în toate dimineţile anului la ora şapte dădeau exemplul, şi

acum, în sfârşit, dorm. Pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi îi veţi afla pe toţi străbunicii, bunicii şi taţii strălucitului boomK Niciodată n-au fost atât de singuri.

în această preafrumoasă după-amiază care îmbie la mări, la păduri, la pajişti înverzite, voi magnaţii fierului, oţelului, ţesăturilor, hârtiei, ceramicei, aparatelor de uz casnic, ce faceţi acolo înăuntru, închişi? Ce faceţi atât de singuri, fără secretare, fără consiliu de admiraţie, fără echipe de maeştri permanenţi sau flotanţi, fără soţie, nici copii, nici rude?

Iluştrii mei domni, suportaţi uşor, dacă ne îngăduiţi întrebarea, greutatea atâtor lespezi de marmură? Capele, cripte, mastabe, piramide, obeliscuri, coloane, îngeri, Crişti, sfinţi, fecioare, eroi, titani, ba chiar şi schelete, fantome, boi, cai, femei goale într-o nemişcată pădure babilonică de cuspide, cupole, turnuri miniaturale, simulacre cutremurătoare. Aici a încetat, vai, regimul de concurenţă între giganţii oţelului şi ai bumbacului. Concentraţi într-o haotică îngrămădire de monu­mente, unul mai orgolios şi mai scump decât altul, ei celebrează acum, în aparenţă de acord, un fel de triumf amar.

Dar ce folos? Abia a plecat ultimul grup de turişti străini care fac turul oraşului în autocar, au ascultat cu figuri şterse şi tâmpe din pricina căldurii explicaţiile ghidului şi apoi au plecat mai departe, bulevardele au devenit iar pustii, pe pietriş nu se mai aude nici un zgomot de paşi, nu se simte nici o adiere de vânt.

Aceasta e o capelă de douăzeci de mii de muncitori, pentru cripta aceasta nouă coşuri de fabrică în cartierul porţii Vigentina plus magazinele construcţiile satelite reprezentanţele sucursa­lele. Pentru acest mic templu trei mii de funcţionari şaisprezece mii de vânzători femei şi bărbaţi. Dar cine-şi mai aminteşte astăzi de voi?

Ieri majordomul îmbrăcat în negru a venit să aranjeze tuberozele şi gladiolele din porunca doamnei contese nepoată a

l

Localuri de noapte (americ).

Moment de puternică înflorire industrială (engl.).

82

83



defunctului titular care, ascultând de un îndemn ales, a telefonat anume de la Maratea Apoi a plecat şi el.

E cald, e zăduf, e o atmosferă melancolică pentru fondatorii micilor imperii, maşini textile, cuptoare înalte, produse farmaceutice fierăstraie cabluri electrice lichioruri articole de îmbrăcăminte uleiuri minerale ţevi portocale mari magazine. Oriunde ţi-ai arunca privirea vezi, îngheţate în maiestatea morţii, numele care de dimineaţă până seara apar în ziare, pe ziduri, pe ecranul televizorului, pe cutiile de dulciuri, pe tuburile de pastă de dinţi.

Strănepotul Foffino a făcut azi-dimineaţă baie în apă de Arbatax cu toate că ieri a făcut puţină febră din pricina dentiţiei? Se distrează mica Adoree în castelul verilor ei scoţieni? E adevărat că atât de inteligentul Gianfausto, noua mândrie a dinastiei şi-a luat bacalaureatul la Rutgers, New Jersey? în triplul sicriu de zinc suedez intact după atâţia ani, comendatorul inginer suveranul de la care a venit toată această avuţie, nu ştie nimic despre asta, nu poate s-o ştie, nimeni nu vine, nimeni nu telefonează, nimeni nu învârteşte cheia în broasca portiţei de fier forjat care poartă semnătura lui Mazzuccotelli.

Oare ajung cumva în mormântul faimosului bunic ţipetele copiilor fericiţi de acelaşi sânge cu el? sau perfecta lovitură de driver trasă în minge de nepotul Pier Federico la St. Andrews? sau dublul muget de motoare ale lui Minorca lansat în apele lui Paleocastritza având Ia bord un bărbat de cincizeci de ani, corpolent şi extrem de sigur pe sine care poartă acelaşi nume cu el? Ar fi o consolare. Nu, sunetele acelea de bucurie şi de viaţă nu ajung până Ia faraonicul mormânt, în golul în părăsirea în zăduful mort al sfârşitului de săptămână de august mausoleul e mai mizer mai singur şi mai părăsit chiar decât crucea fără nume a vagabondului găsit într-o dumineaţă în vechea fânărie de la marginea unui sătuc de munte.

Când dimineaţa la orele opt fix coborâţi din maşină la intrarea întreprinderii, o undă de respectuoasă panică se propaga din secţie în secţie, funcţionari impiegaţi curieri îşi corectau poziţia. Frumoase timpuri. Acum s-ar putea oare pretinde ca donna Marzia cu teribila sa epuizare nervoasă să-şi părăsească

chalel-\i\ ei de la Saas Fee pentru a veni să-1 salute pe bunic? Nu-i nevoie, îl va găsi la întoarcere în aceleaşi condiţiuni.

în columbarul alesului loc de veci, printre atâtea urne, se află una care pare pusă ieri. „2 august 1915 - spune acolo -lovit în frunte cade ca un erou - luptând vitejeşte - pe muntele Pipar (cota 2003) - sublocotenent în regimentul 8 vânători de munte - care-a mai fost decorat pentru merite deosebite - în campania din Libia..." Pe muntele Pipar, cota 2003, un grup de vilegiaturişti s-a dus astăzi să facă un picnic. La puloverul pe care-1 purta unul dintre ei era o etichetă cu acelaşi nume care este săpat pe arhitrava giganticei capele înălţată mai jos, la stânga. Ghetuţele logodnicei poartă aceeaşi marcă scrisă cu litere de bronz în vârful acelui sumbru monolit care se între­zăreşte în fund, parcela numărul nouă. Şi micul aparat de radio, şi apa minerală, aperitivul, şerveţelele, brânzeturile, tacâmurile, cauciucurile auto, tranchilizantele, valiza, cartea. Fiecărui obiect necesar excursiei îi corespunde aici un loc de veci, o lespede, o criptă, un înger de lux.

Şi totuşi sub pietre şi sculpturi aceşti strămoşi patriarhali boss continuă să semneze, cu foarte puternicele lor nume iscălesc apa vermutul brânza stofele tricotajele măruntele noastre obiecte de fiecare zi.

Semnează, dar numai prin procură, căci acum sunt în afara jocului. A fost vândută vila pe care comendatorul o construise cu atâta mulţumire în Brianza, direcţiunea a fost transferată într-un nou palat, şi chiar glorioasa marcă a fabricii a fost desenată din nou întrucât era prea florală. Cel care comandă nu mai este el.

Acum n-ar trebui poate să-i ajungă această frumoasă căsuţă concepută de arhitectul A, sculptată de sculptorul B, decorată de pictorul C, atâtea milioane pentru teren, atâtea pentru tonele de marmură, atâtea pentru toate chintalele de bronz, şi erau magnificele milioane rotunde şi grele ale anilor Treizeci? N-ar fi trebuit să-i ajungă pentru week-endl Nu-1 satisface compania atâtor graţioase şi albe statuete, Madone, fecioare, silfide, naiade şi driade care se căţărau ici şi colo în cripte?

Dorm? Lăsaţi-i să doarmă, căci desigur ei îşi imaginează o Italie prosperă şi fericită cu o creştere inepuizabilă a indiciilor



Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin