Dăinuire românească În covasna şi harghita

Case parohiale. În anul 1920 se aflau în total 25 case parohiale în cele trei judeţe. În curs de 20 de ani s-au edificat 32 case parohiale noi, în valoare de 13.450.000 Lei.¹⁵

La aceste realizări de excepţie se referă şi protopopul Ioan Rafiroiu. „În locul în care au sângerat ostaşii şi au muşcat glia străbună eroii, s-au ridicat, simbol al jertfei creatoare, monumente istorice, iar în Ciucul înstrăinat, unde în 1918 aveam un singur ortodox maghiarizat, fără să ştie că este ortodox, prin îndemnul, ajutorarea şi stăruinţele încurajatoare ale înaltului Ierarh, s-a sfinţit catedrala din Miercurea-Ciuc şi schitul „Făgeţel” din Frumoasa (1936), iar în 1938 catedrala din Gheorgheni. În 13 capele, 8 preoţi misionari se străduesc pentru întărirea Ortodoxiei şi readucere celor pierduţi în făgaşul neamului şi al Bisericii. Toată Secuimea este împânzită cu biserici noui, troiţe, capele şi peste 70 de preoţi, în cele trei protopopiate din Secuime, grăiesc posterităţii de epoca Mitropolitului Nicolae Bălan. Astăzi Ciucul are circa 4000 ortodocşi”.¹⁶

Numeroasele sale vizite canonice în zonă au fost prilejuite, în principal, de oficierea sfintelor slujbe de sfinţiri de biserici. Aşa după cum s-a mai arătat, o asemene primă vizită a fost prilejuită de resfinţire a bisericii din Sf. Gheorghe, după terminarea lucrărilor de reparare a daunelor pricinuite în timpul primului război mondial. „Acest binecuvântat act al Sfinţirii Bisericii din Sfântu Gheorghe s-a făcut – spunea cu acest prilej marele ierarh în aprilie 1923 – în cea dintâi vizitaţiune canonică după instalarea noastră. Eu, Mitropolit, am făcut-o pentru a cunoaşte situaţia şi pentru a duce un cuvânt de încurajare celor în care conştiinţa românească începe să se reaprindă de sub jugul înstreinării”.¹⁷

În ziua de 6 noiembrie 1932, mitropolitul Nicolae Bălan, a sfinţit biserica în Arini, iar în la 8 noiembrie, pe cea din satul vecin Iarăşi.¹⁸ După terminarea sfintei slujbe, de sfinţirea a Catedralei Ortodoxe din Miercurea-Ciuc (actuala catedrală episcopală), Mitropolitul Nicolae a rostit „o magistrală şi subtanţială predică cu multe învăţături pentru sufletele însetate de cuvintele mântuitoare, în noiembrie 1936, purcezând de la cuvintele Envanghelistului Luca 12,32 „Nu te teme turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru, să vă dea vouă împărăţia”. Timp de o oră a vorbit despre viaţa cea trăită prin credinţă, despre valoare sufletului, despre răspunderea creştinului pentru sufletul său. A arătat cum ţinta vieţii omeneşti nu se opreşte la traiul pe pământ, ci este în legătură cu veşnicia, cu Dumnezeu (...) În continuare a dezvoltat ideea răspunderii naţiunii pentru sufletul ei şi datoria ce o are fiecare pentru a păstra sufletul naţiunii sale întreg, împreună cu toate comorile lui. Până când poporul nostru va avea conştiinţa clară a destinului său, până atunci vom fi siguri de ziua de mâine (...).¹⁹

Ce frumuseţe sufletească are poporul nostru, care zideşte biserici, ce nobil e acest popor, care se duce cu crucea în mână să zidească un altar nou, care este o părticică din marele altar al strămoşilor întărit în vremurile de restrişte din trecut. Cei ce vor intra şi vor ieşi din această biserică vor fi cuprinşi în marea comunitate ortodoxă din cuprinsul ţării, care pentru ei şi ai lor va implora graţie de la Dumnezeu. Nu sunteţi izolaţi în acest centru, ci prin această biserică sunteţi legaţi cu sufletul neamului şi cu Dumnezeu care ne ocroteşte. Această biserică să fie reazem tuturor sufletelor creştine în bucurie ca şi în necazuri (...) Ea va fi lăcaş de întărirea credinţei religioase şi iubirea dintre fraţi pentru toţi care îşi pleacă sufletul la picioarele crucei. Fie ca cei care intră şi ies din această biserică să fie binecuvântaţi de Tatăl cel ceresc”.²⁰

În 7 noiembrie 1937, la sfinţirea bisericii din Biborţeni, a luat parte tot satul, prezenţi fiind mitropolitul Nicolae Bălan, Nicolae Iorga şi autorităţile judeţene şi locale. În acelaşi an filia Biborţeni a devenit parohie, având ca preot paroh pe părintele Hariton Eşianu.²¹ Cu ocazia sfinţirii, bisericii noi din Vârghiş, cu hramul „Sfântul Nicolae”, mitropolitul Nicolae Bălan consemna în protocolul botezaţilor: „Văzut şi aflat în ordine, cu ocaziunea vizitaţiunii canonice şi a sfinţirii bisericii celei noi din Vârghiş – 7 noiembrie 1937. Binecuvântaţi să fie toţi cei ce vin în numele Domnului”. La sfinţire a participat şi prefectul judeţului Odorhei, M. Constantinescu. Cu ocazia sfinţirii, corul „Doina” din Odorhei, condus de Ştefan Stanciu a prezentat un program artistic.²²

Până în anul 1935, credincioşii români din Herculian aveau o capelă improvizată şi aparţineau parohiei ortodoxe din Băţanii Mari. În 1937, ajutaţi de Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, ei şi-au construit o frumoasă biserică din piatră şi cărămidă, pictată de Iosif Cichi Orheianu şi înzestrată cu toate cele necesare cultului. Sfinţirea a avut loc în noiembrie 1937, în prezenţa mitropolitului Nicolae Bălan şi a oficialităţilor locale, momentul constituindu-se într-un mare eveniment în viaţa comunităţii. În aceiaşi zi de 7 noiembrie 1937, a fost sfinţită şi biserica din Racoşul de Sus.²³ La 17 iulie 1938, biserica nouă, cu hramul Sf. Gheorghe, din Aita Mare, a fost sfinţită de mitropolitul Nicolae Bălan împreună cu un sobor de 15 preoţi, în frunte cu protopopul Aurel Nistor.²⁴ Sfinţirea bisericii noi din Bixad, s-a făcut în 2 iunie 1940 de către mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, de episcopul Gherontie de la Constanţa şi de mulţi preoţi.²⁵

Problematica întăririi Bisericii Ortodoxe Române în Secuime a fost pe larg dezbătută şi la Adunarea Generală a Secţiei Sibiu a Asociaţiunii Clerului „Andrei Şaguna”, ce a avut loc la Sf. Gheorghe, în 14 iulie 1927. În primăvara anului 1936, primăria municipiului Tg. Mureş, a propus înfiinţarea unui vicariat ortodox pentru ortodocşii din „secuime”, cu sediul în acest oraş. (în Tg. Mureş funcţionase, între anii 1915-1918, vicariatul greco-catolic maghiar pentru secuime, subordonat Episcopiei de Hajdudorog, care avea menirea deznaţionalizării românilor din aceste ţinuturi). Consiliul Arhidiecezean al Mitropoliei Ardealului din Sibiu, după analiza acestei propuneri, în mai 1937, hotărăşte să amâne organizarea acestui vicariat „pentru alte vremuri, mai prielnice”.²⁶

Suflul nou de viaţă românească a fost susţinut prin întărirea bisericii româneşti, promovarea învăţământului în limba română, afirmarea culturii naţionale, stimularea presei româneşti. Acest complex de acţiuni făcea parte dintr-o strategie economică, socială şi culturală de perspectivă, ce se bucura de susţinerea şi sprijinul întregii ţări. Un efect benefic asupra vieţii economice, sociale şi culturale a comunităţilor româneşti l-a avut şi împroprietărirea cu suprafeţe agricole şi silvice a locuitorilor şi principalelor instituţii: biserici, şcoli, cămine culturale, înfiinţarea băncilor populare, asociaţiilor profesionale, măsurile de sprijinire a capitalului românesc şi cele de acordare a unor sporuri sociale salariale învăţătorilor şi profesorilor români din zonă.²⁷

Urmărind îndeaproape modul în care parohiile ortodoxe au primit suprafeţele agricole şi silvice, pe baza prevederilor Legii agrare din 1923, mitropolitul Nicolae Bălan atrăgea atenţia protopopiatelor şi parohiilor din zonă, în februarie 1924, supra faptului că „prin deciziunea Ministerului Agriculturii nr. 8736 comunicată Consilieratelor agricole cu Ordinul nr. 16789/1923 al Direcţiunii Generale pentru Reforma Agrară din Cluj s-a dispus ca bisericile noastre din regiunile de deal şi de munte, unde nu este pământ cultivabil, să fie înzestrate cu loturi până la 10 jugăre de păşune şi fânaţ de pădure.²⁸

La revigorarea vieţii româneşti au contribuit din plin, alături de biserică, şcoală şi asociaţii culturale (în mod deosebit ASTRA) şi administraţia de stat (prefecturi), primarii, instituţiile din justiţie şi din sistemul de asigurare a ordinii publice şi de apărare. Implicarea directă şi eficientă a statului în asigurarea cadrului legislativ şi logistic necesar afirmării identităţii naţionale a românilor, atât de vitregiţi până în 1918, a fost în chip fericit completată de o frumoasă solidaritate, concretizată printre altele, în „patronarea” şcolilor şi bisericilor comunităţilor româneşti de către şcolile normale, protopopiate şi parohii, instituţii şi personalităţi din întreaga ţară, de la Cluj, Năsăud, Oradea, la Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, localităţi din Moldova etc.²⁹

Activitatea mitropolitului Nicolae Bălan, pentru sprijinirea credincioşilor români din ţinutul Harghitei şi Covasnei, a fost susţinută de principalii săi colaboratori, în rândul cărora se aflau la loc de cinste, cei născuţi pe aceste binecuvântate meleaguri: episcopii Nicolae Colan, Justinian Teculescu şi Veniamin Nistor (consilierul arhiepiscopesc Virgil Nistor), consilierul arhiepiscopesc Dumitru Coltofeanu, dar şi mitropolitul greco-catolic Alexandru Nicolescu, o serie de intelectuali precum O.C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec ş.a. şi nu în ultimul rând patriarhul Miron Cristea.³⁰

„În şedinţa Sfântului Sinod cu data de 9 Martie a.c. (1937-n.n.) – spune patriarhul Miron, într-o scrisoarea adresată episcopului Nicolae Colan – am făcut propunere, ca fiecare Chiriarhie să ia sub patronajul său o comună sau mai multe – după posibilităţi – din ţinutul secuilor, în scopul de a înlesni românilor secuizaţi din acele comune, ce se bat într-o sărăcie cumplită, revenirea la sânul naţiunii şi bisericii, de cari au fost înstreinaţi în mod forţat de fosta stăpânie maghiară. Această propunere a fost primită cu unanimitate de P.P.S.S. Voastre şi de aceea reamintindu-v-o prin prezenta, vă rugăm a o pune în aplicare, ea fiind de actualitate şi de mare interes naţional şi bisericesc. Pentru indicarea localităţilor asupra cărora urmează a întinde aripa ocrotitoare a acelei Chiriarhii, Vă rugăm a vă adresa I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardelului”.³¹

Unul dintre cele mai importante proiecte interbelice privind depresiunile intrcarpatice a fost „aducerea la matcă a românilor înstrăinaţi” sau „reromânizarea românilor maghiarizaţi”. Era vorba, fireşte, nu de românii deja pierduţi pentru neamul lor, maghiarizaţi de-a lungul istoriei, ci de cei care încă se considerau români dar nu mai cunoşteau limba română.³² Din perspectiva românească, „reromânizarea” a constituit un demers firesc, o reacţie normală care urmărea eliminarea consecinţelor intensului proces de maghiarizare la care au fost supuşi românii din fostele scaune secuieşti. Practic, demersurile întreprinse sub această denumire au cuprins acţiunile de reromânizare propriu-zise, cât şi cele care aveau ca obiectiv păstrarea şi afirmarea identităţii etnice a românilor din localităţile etnic-mixte (maghiaro-române) şi integrarea populaţiei secuieşti şi maghiare în realităţile politice, economice, sociale şi culturale ale României Mari. În desfăşurarea proiectului se distinge o primă etapă, a „sforţărilor individuale” şi alta a „acţiunilor coordonate” cuprinse în programe cu obiective clare, concrete, cu răspunderi delimitate precis şi cu o susţinere financiară corespunzătoare.

Formularea proiectului aparţine intelectualilor locali, îndeosebi preoţilor şi învăţătorilor, şi a fost făcută publică prin vocea protopopilor Ioan Petric, Dumitru Coltofeanu şi Constantin Dimian, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX şi reafirmată imediat după unire. Astfel, la adunarea de reactivare a despărţământului ASTRA Treiscaune, desfăşurată la Sf. Gheorghe, în 15/28 septembrie 1919, preotul ortodox Aurel Nistor din Araci – viitorul protopop de Sfântu Gheorghe – referindu-se la românii maghiarizaţi, spunea: „Aceşti fraţi ai noştri trebuie salvaţi din ghiarele maghiarismului, să înveţe din nou limba românească, să îmbrace iar portul românesc, să simtă şi să trăiască ca români”. Aceasta şi-a propus-o ca ţintă conducătorii români din judeţ, având a stabili însă un plan de muncă întocmit şi executat cu multă tragere de inimă.³³

Atât din studiile teoretice, cât şi din programele practice, rezultă că acţiunea de „reromânizare” nu era îndreptată împotriva maghiarilor. „Nimeni nu intenţionează deznaţionalizarea ungurilor sau a secuilor, dar nu se mai putea tolera ca zeci de mii de suflete cari se mărturisesc români, îşi au tradiţia şi obiceiurile familiale păstrate şi strâns legate de masele neamului românesc, să rătăcească şi astăzi”, „nu vrem să românizăm nici un ungur, cerem însă reromânizarea secuizaţilor”.³⁴

Implicarea consecventă, pragmatică şi eficientă a Mitropolitului Nicolae Bălan, în acţiunea de readucere la matcă a românilor maghiarizaţi, este pusă în evidenţă de o multitudine de documente., din care redăm doar câteva. „Vă este binecunoscută situaţia Românilor din Săcuime, cari au fost maghiarizaţi în decursul vremii – spunea vlădica Nicolae Bălan, într-o scrisoare trimisă la Cluj, episcopului Nicoale Colan. Este de datoria noastră să activăm cu toată stăruinţa, ca aceşti fraţi să fie cât mai curând în sânul Naţiunii, de unde au fost înstrăinaţi. Pentru aceasta Ministerul Educaţiei Naţionale a făcut şi face din nou apel către toţi bunii Români să ajute, ca acest proces de românizare să se facă cât mai temeinic şi cât mai neîntârziat.

Socotim, că factorul ce se poate apropia mai mult de sufletul poporului este preotul, ne-am găsit să apelăm la luminatul patriotism al Î.[nalt] P.[rea] S.[finţiei] Voastre cu rugămintea, să binevoiţi a trimite în cele 4 judeţe de Români secuizaţi, deocamdată cel puţin în localităţile mai importante (Treiscaune, Ciuc, Mureş şi Odorhei) un număr suficient de preoţi, dintre elementele cele mai destoinice, cari vor fi numiţi de noi ca învăţători cateheţi şi vor fi plătiţi de Ministerul nostru până la bugetul viitor”.³⁵ Peste un an, în 1937, revine cu veşti noi, care solicită să fie aduse la cunoştinţa celor interesaţi. „Având în vedere, că în regiunea secuizată ni s-au aprobat de Onor.[atul] Minister al Cultelor opt posturi de preoţi şi 47 posturi de învăţători cateheţi pentru preoţi şi cadidaţi de preoţi absolvenţi de Academii teologice, suntem aplicaţi a reflecta şi la candidaţi de preoţi din Eparhia P.[rea] S.[finţiei] Voastre, în care scop Vă rugăm să binevoiţi a publica comunicatul de mai sus şi a îndemna pe candidaţii, cari doresc să reflecteze la unul din acele posturi să-şi înainteze cerere cu actele asupra pregătirii teologice. Din cererile primite vom face selecţia elementelor celor mai destoinice”.³⁶ Şi deoarece problemele mari, se soluţionează rezolvând situaţiile concrete, Vlădicul Nicolae îşi găsea timpul necesar să se intereseze de cazurile fiecărui preot aflat în parte. „În legătură cu raportul P.C. Tale Nr. 265/937, Te poftim a ne raporta, dacă preotul Simion Radu, profesor de religie la Şcoala normală din Cristur, pe lângă salarul de paroh mai primeşte şi salar de profesor, în ce mărime şi sub ce număr i s-a aprobat de On. Minister al Educaţiunii Naţionale.³⁷ Peste doi ani, sprijină aceiaşi parohie cu obiecte de cult. „Văzând raportul Nr. 724 din 25 August a.c. despre lipsa de ornate bisericeşti corespunzătoare la biserica din Cristur şi de obiecte sacre cunoaşte, că am aprobat să se dea bisericii din Cristur un rând de ornate bisericeşti, din cele rezervate parohiilor neorganizate Lupeni ori Zetea. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti dela 10 X 1939.³⁸

Ştiind că fondurile primite de la Statul român, pentru sprijinirea parohiilor din această „zonă periclitată”, sunt limitate solicita informaţii despre cazurile care au cea mai mare nevoie de acest sprijin. „On. Minister al Cultelor şi Artelor, dorind a acorda bisericilor din regiunile secuizate şi Munţii Apuseni, mici ajutoare pentru întreţinerea sau repararea lor, ne cere să înaintăm de urgenţă un tablou în dublu exemplar, cu numele bisericilor avizate la ajutor. Ne pune în vedere însă că disponibilul fondului respectiv, este foarte redus, de aceea propunerile ce se vor face să fie limitate al acele biserici, cari au strictă şi neapărată nevoie de ajutor. P.O. Oficiu, ţinând seama de cele arătate va înainta aici în decurs de cinci zile, tabloul în dublu exemplar al bisericilor din protopopiat pentru a fi propuse pentru a fi ajutorate.³⁹

Cunoscând din experienţa proprie de profesor, cât este de importantă colaborare dintre Biserică şi Şcoală, solicită întărirea colaborării între preoţii şi învăţătorii în realizarea misiunii ce o aveau de înfăptuit în comun. „Am examinat rapoartele asupra catehizaţiei în materele şi filiile din cuprinsul protopopiatului, trimise cu comitiva Nr. 83 din 20 II a.c. şi aşteptăm să-i se dea acestei probleme cea mai mare atenţiune din partea Clerului. Totodată se va stărui ca între preoţi şi învăţători să se stabilească cele mai strânse legături în scopul ajutorării reciproce în acţiunea de reromânizare şi cea bisericească”.⁴⁰

Bun cunoscător al realităţilor din zonă, intervine pe un ton imperativ pentru stabilirea priorităţilor din parohia nou înfiinţată de la Vlăhiţa. „La raportul Nr. 654/938 primeşti încunoştinţarea că sub nici un motiv nu putem aproba, ca banii dăruiţi de Uzinele din Vlăhiţa şi de funcţionarii săi în scopul zidirii bisericii din Vlăhiţa, să se întrebuinţeze la clădirea casei parohiale. Mai întăi trebue să se zidească biserica, şi apoi casa parohială, căci interesul obştesc de a avea cât mai de vreme biserică în Vlăhiţa nu poate fi subordonat interesului personal al preotului de a se zidi casa parohială, şi apoi biserica. Această dispoziţie irevocabilă a Noastră îţi va servi atât P.C. Tale, cât şi preotului din Vlăhiţa ca directivă în acţiunea de organizare a parohiei Vlăhiţa. Sibiu, din şedinţa secţiei economice dela 23 VI 1938”.⁴¹

Susţinător al lucrurilor bine pregătite şi temeinic înfăptuite, nu acceptă improvizaţiile şi lucrurile neclare. „Văzând cererea parohului nostru din Uilac pentru votarea unui ajutor la zidirea casei parohiale, invităm On. Oficiu să prezinte raport dela parohie în ce stadiu se găsesc lucrările pregătitoare ca strângere de materiale, fond disponibil, teren de clădire, plan de construcţii etc. după ce vom avea aceste date, ne vom pronunţa asupra cererii primite în acest scop”.⁴² Aceleaşi exigenţe manifestă şi faţă de înfăţişarea, înzestrarea şi calitate picturii noilor biserici construite în zonă. „Primind adresa P.C. Tale Nr. 789/1939, te poftim a pune în vedere oficiului parohial din Uilac, ca cu posibilă grabă, să ne raporteze dacă pictura iconostasului bisericii e terminată; să specifice detaliat din ce sume s-a făcut această lucrare; cât a costat întreaga lucrare; studentul-pictor Nicolae Schiopu are autorizaţie de pictor bisericesc şi a primit aprobarea Prea Ven. Consiliu arhiepiscopesc pentru pictare”.⁴³ Aceste exigenţe sunt necesare, cu atât mai mult, cu cât, noile biserici trebuiau să atragă credincioşii reveniţi la credinţa ortodoxă. „Referitor la raportul Nr. 652 din 3 VIII a.c. în chestia pictării bisericii şi a iconostasului din Petecu cunoaşte, că în nici un caz nu se admite să facă pictura zugravul Csiki, ci să se angajeze la timpul său un zugrav autorizat. Se îndrumă preotul precum şi On. Oficiu a face intervenţii la comuna politică, la judeţ şi la Ţinut ca să acorde ajutoare necesare pentru terminarea bisericii din Petecu şi pictarea ei. În localităţile cu români secuizaţi, lăcaşurile de închinare trebue să aibă înzestrări corespunzătoare ca şi prin acestea să atragă credincioşi la slujbele divine”.⁴⁴

În cei 35 de ani de rodnică păstorire, mitropolitul Nicolae Bălan a hirotonit foarte mulţi preoţi care şi-au îndeplinit misiunea în parohiile din Arcul intracarpatic. Dinte aceştia, menţionăm doar câţiva: Un moment deosebit în viaţa parohiei Băţanii Mari a fost pastoraţia preotului Ioan Garcea (1925-1940 şi 1945-1953), născut la 18 ianuarie 1897 în Augustin. A terminat Academia militară din Constanţa şi a luptat în armata română la Mărăşeşti în 1917, fiind hirotonit la 30 aprilie 1925 de mitropolitul Nicolae Bălan, având o activitate remarcabilă de întoarcere a românilor înstrăinaţi; la 18 mai 1935 a primit din partea lui Nicolae Iorga o „Diplomă de onoare” pentru activitatea din Secuime; în 1940 primeşte brâul roşu de la mitropolitul Nicolae Bălan.⁴⁵