Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Despre cei ce n-au necazuri

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie, şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep, ca ispăşirea prin necazuri dovedeşte, nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba, chiar prin aceea ştim că are Dumnezeu grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi înţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”(Naum 1,3). El aşteaptă o vreme să vadă, ne grăbim noi cu pocăinţa de bună voie sau nu? Învăţăm din necazurile altora, sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, tot ca ei?

Dumnezeu vrea să-i ajute pe toţi, dar nu toţi pri­mesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oa­meni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David în Psalmul 72, că: „N -au nici o suferinţă până la moarte şi-s plini de sănătate; cu oamenii la oste­neli nu iau parte, şi nu sunt supuşi la bătăi ca cei­lalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogății”. Aşa că mulţi din neştiinţă „râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”, dar când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” - iar aceasta le vine numai când intră la ,,Altarul Domnului” - abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciu­nii” (Coloseni 2, 2-3), în Iisus Hristos adică, ei află că „Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire” (Ps. 72,3-19).

Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lu­mea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă voia, nu le mai rânduieşte o ispăşire, în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce, Dumnezeu preamilostivul şi când osân­deşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi, ca un mai înainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite neca­zuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor, cea peste măsură de mare, nu rabdă nicidecum ispă­şirea prin umilinţă. Dimpotrivă, încercarea lui Dum­nezeu de a-i spăla prin ispăşirea cea fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a lumii acesteia decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea ne­bună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, sau omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate ce le-ar putea face omul, adu­nate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere, pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumne­zeu în cuptorul smereniei, că nu pot să rabde, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine.