Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Când se întunecă mintea

Proorocul, văzătorul dincolo de literă şi lucruri, durându-1 inima de greşeala regelui, caută să i-o îndrepte. Căci, ca unul ce 1-a uns rege, era legat şi răspunzător duhovniceşte de dânsul.

Astfel duhovnicul îşi cheamă regele la pocăinţă, zicându-i: „Rău ai făcut că n-ai împlinit porunca Domnului Dumnezeului tău, care ţi s-a dat. Acum domnia ta nu va mai ţine; Domnul Îşi va găsi un băr­bat după inima Sa, şi-i va porunci Domnul să fie conducătorul poporului Său, deoarece tu n-ai împli­nit ceea ce ţi s-a poruncit de Domnul” (I Regi 13, 13­-14). Pe lângă cuvântul acesta, îi mai ajută făcând şi o noapte de rugăciune. Se întâlneşte a doua oară cu regele; îi spune din nou greşeala sa, că: „Nesupune­rea e un păcat la fel cu vrăjitoria, şi împotrivirea la fel cu închinarea la idoli. Deci, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israil” (1 Regi 15,23). La acestea, Saul face o pocăinţă mincinoasă, mai mult ca să scape de gura proorocului, zicând: „Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău, dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui. Ridică dar păcatul de pe mine” (I Regi 15, 24-25).

După cum şi era de aşteptat, omul cu inima împărţită, toate le vede împărţite ba chiar şi pe cele ce sunt una, le desparte. Căci iată-1 făcând despărţire între porunca Domnului şi cuvântul proorocului, ca şi când acestea n-ar fi unul şi acelaşi lucru. Ba se mai şi îndreptăţeşte, aducând în sprijin temerea sa de popor. Temerea sa, însă, era determinată de acea lepădare de sus (Înţelepciunea 17, 11-12), pe care o simţea inima sa, ca una ce nu omorâse de la sine pe regele cel de alt neam, nu omorâse cornu­tele mâniei, nici mieluşeii iubirii de sine. De aceea, când Samuil din nou vrea să-1 aducă la pocăinţă, regele sare de la pocăinţă la îndărătnicia mândriei, zicând: „Am greşit, dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israil…” (I Regi 15,30), săritură care face pocăinţa cu neputin­ţă iar de la Dumnezeu vine osândă, în loc de ispăşire.

Atunci a zis Domnul către Samuil: „Până când vei tânji tu pentru Saul, pe care 1-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israil? Umple cornul tău cu mir şi du-te la Iesei din Betleem, căci dintre fiii lui mi-am ales rege” (I Regi 16,1).

Era David, copil bălai cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă. „Şi a luat Samuil cornul cu mir şi 1-a miruit în mijlocul fraţilor săi, şi s-a odihnit Duhul Domnu­lui din ziua aceea asupra lui David. Atunci s-a depăr­tat de la Saul Duhul Domnului, şi-1 tulbura un duh rău trimis de Domnul, încât şi slugile lui Saul i-au zis: Iată un duh rău, trimis de Domnul, te tulbură” (I Regi 16, 12-15).

Trebuie să arătăm că, dacă în vremea când avea Duhul lui Dumnezeu n-a vrut să se îndrepte, acum, muncit de diavol, îi va fi cu atât mai greu să se în­drepte, dacă nu chiar cu neputinţă. Îndărătnicirea înaintea unui trimis iată ce pedeapsă aduce de la Dumnezeu. De aceea, din toate timpurile se ştie atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor. Saul, stăpânit de duhul rău, se răscoală împo­triva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Lui. Aşa, când se îndrăcea Saul în casa sa, umbla să facă moarte de om, lucrul ucigaşului de oameni, căci de două ori a aruncat după David cu lancea, cugetând să-1 piro­nească de perete (I Regi 18,10-12; 19,10). Se sălbăti­cea şi asupra lui Samuil, căci îl ocrotea pe David, dar n-a putut să-i facă nimic. Mintea i se întunecă din ce în ce mai mult, dă poruncă să ucidă pe preo­ţii Domnului, fiindcă ţineau cu David, ceea ce slu­gile sale au şi făcut, ucigând în ziua aceea optzeci şi cinci de Preoţi (I Regi 22, 17-18).

Fapta aceasta a lui Saul dovedea nebunia minţii lui şi înstrăinarea cu totul de pocăinţă, ceea ce îi atrage de la Dumnezeu nenorociri şi necazuri fără oprire. Samuil proorocul moare, deci sfătuitor nu mai are. Asupra lui David se porneşte cu oaste, dar cu orânduire dumnezeiască David îi cruţă viaţa de mai multe ori: ba odată chiar îi fură suliţa de sub cap, iar altădată îi taie un colț de haină, vrând să-i dovedească bunătatea sa. Dumnezeu îi arătase că nu-i vrea moartea, ci întoarcerea. Căci cu ce 1-ar fi putut zgudui mai tare spre întoarcere decât cu dovezile bunătăţii lui David, cel ce-i cruțase viaţa de mai multe ori (I Regi 24, 1-20). Dar o minte nebună nu mai înţelege cele bune, nu se mai poate sui să priceapă din cele văzute pe cele nevăzute. O minte întunecată n-o mai poţi crede, chiar când grăieşte bine, nu mai are statornicie.

De aceea vin nenorocirile, cea mai de pe urmă cale, ce o mai are Dumnezeu la îndemână, ca să dezmeticească pe om la minte. „S-au adunat deci filistenii” (I Regi 28,4) împotriva lui Israil cu război. Saul a adunat şi el tot poporul şi a făcut tabără. Văzând însă Saul tabăra filistenilor s-a înspăimântat şi s-a zguduit tare în inima lui (I Regi 28,5). Şi a între­bat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici prin vis, nici prin vedenie, nici prin prooroci. Atunci Saul zise slugilor sale: „Căutaţi-mi o femeie vrăji­toare, ca să mă duc la ea şi s-o întreb”. Iar slugile au răspuns; „Este aici în Endor o vrăjitoare”. Saul şi-a schimbat hainele şi s-a dus la vrăjitoare (I Regi 28, 6-8).

Dumnezeu, ştiindu-1 că va face aceasta, nu i-a răspuns: căci mintea lui nu mai făcea deosebire în­tre bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol. Iată-1 acum pe Saul, părăsit de Dumnezeu şi mergând la vrăjitoare, uceniţa diavolului.