Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Cele şapte surle

Cele mai cuprinzătoare cuvinte, ale oricărui om, sunt cuvintele lui de pe urmă, întrucât sunt spuse cu o mare dare de seamă. Are şi Mântuitorul un cu­vânt de acesta, de pe urmă, care este totodată şi rugăciunea celei mai aprinse iubiri, văzute vreodată pe pământ. Cuvântul acesta - rugăciune - ne în­drumă să bănuim neasemănata strădanie a lui Dumnezeu-Omul, ca să ne câştige fiinţa întreagă pentru mântuirea cu care a venit în lume. Iar despre tot focul cu care tânjeşte inima lui Dumnezeu după noi, vrând să ne atragă spre Sine, ucenicul iubirii, Ioan, scrie:

Ioan, cap. 17:

1. Ridicându-Şi Iisus ochii spre cer a grăit: Părinte, a sosit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi   Fiul Tău să Te preamărească.

2. Precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura ca viaţă veşnică să dea la toţi pe care I i-ai dat.

3. Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.

4. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi 1-ai dat să-1 fac, 1-am săvârşit.

5. Şi acum, la Tine însuţi Mă preamăreşte, Tu, Părinte, cu slava pe care la Tine am avut-o mai înainte de a fi lumea.

6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie, şi cuvântul Tău 1-am păzit.

7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat de la Tine sunt.

8. Căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

9. Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei ce Mi i-ai dat, căci ei ai Tăi sunt.

10. Şi toate ale Mele ale Tale sunt şi ale Tale ale Mele şi Mă preamăresc întru ele.

11. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, pe care Mi i-ai dat, păzeşte-i întru numele Tău, ca să fie una, precum suntem şi Noi.

12. Când eram cu ei în lume, pe cei ce Mi i-ai dat, întru numele Tău îi păzeam, şi astfel i-am păzit, că n-a pierit nici unul dintre ei, fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

13. Acum dar, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca bucuria Mea s-o aibă deplină în el.

14. Cuvântul Tău le-am dat lor, dar lumea i-a urât, fiindcă nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.

15. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i pă­zeşti pe ei de cel viclean.

16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.

17. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău, cuvântul Tău este adevăr.

18. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.

19. Şi pentru ei, Eu mă sfintesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiți întru adevăr.

20. Dar nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pen­tru cei ce vor crede întru Mine, după cuvântul lor.

21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, în­tru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie una întru Noi, aşa încât lumea (văzându-i una) să creadă pre­cum că Tu M-ai trimis.

22. Şi mărirea pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum şi Noi una suntem.

23. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie în una desăvârşiţi şi să cunoască lumea precum că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, cum M-ai iubit pe Mine.

24. Părinte, aceia pe care Mi i-ai dat, voiesc ca unde sunt Eu să fie şi ei împreună cu Mine, ca să privească mărirea Mea, pe care Tu Mi-ai dat-o, căci M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.

25. O, Părinte drepte, dar lumea pe Tine nu te-a cunoscut, ci Eu Te-am cunoscut şi au cunoscut şi aceştia că Tu M-ai trimis.

26. Arătat-am numele Tău şi-1 voi arăta, ca iubi­rea cu care M-ai iubit Tu să fie într-înşii şi Eu întru ei.

Aşadar, ca să ne mântuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vre­melnică. Trebuie, adică, să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate în noi viaţa dumneze­iască. Iar pe de altă parte, precum nu se află vrajbă întru Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lu­mea şi o sileşte să recunoască întru aceasta faţa lui Dumnezeu.

Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e des­chisă; pe Împărat îl cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă, tare greu s-adună, şi de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de urechi a neascultătorilor supuşi.

N-ar trebui decât să-L recunoaştem pe Dumne­zeu ca Tată, şi că noi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. Până nu recunoaştem că avem o îndoită fire şi o îndoită via­ţă: una pământească şi alta cerească - fără de sfâr­şit dar începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. Trebuie să ştim toţi supuşii împărăţiei, că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pămân­teşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi cu mintea, şi în­spre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Î1 moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieri­toare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pământească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaştem ca Tată, şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Mântuirea nu e individuală,ea e ȋntotdeauna colectivă. Prin unul se mântuiesc mai mulţi. Singuraticul, izolaţionistul nu e sigur de mântuire, mântuirea lui e nesigură, neclară.

Credinţa este aceea care ajută cunoaşterea şi o întregeşte şi o întăreşte.

Firul iubirii ridică pe oameni spre Dumnezeu şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul la oameni. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce minunează lumea, încât recunoaşte pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc întru El şi arată în lume capătul pământesc al Împărăţiei cereşti. Aceasta e voia Tatălui şi rugăciunea Fiului. Societatea toată trebuie să se prindă în această trăire a iubirii treimice.

La această trăire a vieţii veşnice, Dumnezeu îşi cheamă copiii prin mai multe graiuri, între care sunt şi acestea şapte:

1. Chemarea lăuntrică prin glasul conştiinţei;

2. Chemarea din afară prin cuvânt;

3. Chemarea prin necazurile vieţii;

4. Chemarea prin necazurile morţii;

5. Chemarea prin necazuri mai presus de fire;

6. Chemarea prin chinuri de la antihrist.

7. Chemarea la Judecata generală.