Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

1.Chemarea lăuntrică prin glasul conştiinţei

Chemarea conştiinței este o chemare lăuntrică, interioară, pe care o simţi în tine. E

un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă înseamnă a şti împreună la fel oarece. Iar cei ce ştiu împreună la fel sunt doi: Dumnezeu şi omul. Prin urmare, cuge­tul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om, şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumne­zeu. Cum Î1 văd, aşa mă vede - aşa simt că mă vede - vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngră­mădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude, iar atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Pentru păcatele noastre, capătul nostru omenesc al conştiinţei s-a îmbolnăvit. Înţelegem, prin urmare, cum se face că S-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcă­toşilor, încât aceştia sunt de bună credinţă în răuta­tea necredinţei care i-a cuprins.

Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dum­nezeu din fiii Săi, nu are să poată fi mereu înăbuşit toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, părându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădele­gile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

Sunt oameni care s-au învechit în rele nevrând să ştie de Dumnezeu şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conştiinţei bolnave, ru­pând toate zăgazurile fărădelegilor şi  azvârlindu-le pe toate în faţă, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să lepede glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta fără să ştii şi tu, că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun ce-1 aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Odată vede fie­care, vrând nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă întotdeauna.