Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Urgiile războaielor şi adâncul înţelepciunii

Când nu mai răspund oamenii la chemarea dra­gostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, căci spre pedepsirea răutăţii îngăduie războa­iele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte şi a celor de acasă, şi a celor de pe fronturi.

Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta, care pe mulţi îi spală în şiroaie de lacrimi:

1. Gândul de ajutor în darea răspunsului e voinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, Cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oa­meni cumsecade - abia sub starea de primejdie îi înduplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

2. A1 doilea gând de ajutor e să primim de mai înainte ca bun ceea ce orânduieşte şi face Dumne­zeu şi să ne bucurăm de hotărârea Lui, ştiind că ni­mic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, chiar dacă nu pricepem aceasta.

3. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii, tot aşa şi în suferinţele războaielor mult mai mulţi se mântuiesc pe fron­turi, decât s-ar fi mântuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că nu­mai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecă­ruia. Unul din sfinţi a zis: „Caprele, eu sunt, iar oile, Dumnezeu le ştie.” Pe urmă numai Dumnezeu sin­gur ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte muta­rea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, în atotputer­nicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără de nici un Dumnezeu, chiar şi pe draci îi îngăduie, ca printr-înşii să aducă la mântuire pe cei de mântuit.

Aşa bunăoară, cineva, încărcat de păcate, cum 1-au povăţuit cei trei vrăjmaşi ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare; acestea îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea, şi aşa dă de Dumne­zeu, ca de singura scăpare a sa din primejdie, şi acum se roagă lui Dumnezeu pentru prima dată şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-1 că s-a îndreptat pe calea bună pen­tru toate zilele lui pe care le-ar mai avea dacă ar fi cuminte, în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie că mai târziu va avea o pocăinţă şi mai bună, îl va mai îngădui prin­tre mai multe şi grele primejdii, scăpându-1 din fie­care - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-1 spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.

Pe cei ce însă n-au statornicie în bine, ci iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşar­tă, atunci când - după ştiinţa lui Dumnezeu - au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârşit. Aceş­tia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu cât de câtă pocăinţă.

Pe cei ce, trecuţi prin suferinţă, au câştigat întă­rire şi statornicie spre bine, şi  printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iarăşi acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de pă­cate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face, de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.

Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără de întoarcere, printre alte neştiute taine are şi aceste două socoteli: