Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

1. Sau îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele şi aşa mai uşor să se osăndească;

2. Sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau îndărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă:

- fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreu­nează sau chiar îşi pierd mântuirea, de aceea îi cheamă mai devreme, până nu schimbă în răutate, nerăutatea lor;

- fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la în cercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici precum scrie:

Înţelepciunea lui Solomon, cap. 3:

1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca.

2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuți că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă.

3. şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.

4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire.

5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a cercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.

6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.

7. Străluci-vor în ziua răsplătirii.

Iar dacă sunt câte unii răi fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să-şi ia osândă veşnică, precum s-a spus în cele pentru Saul.

O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta. Nu pe­depseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturora, aici şi numaidecât. Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de milă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă re­pede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ar da să înţelegem că Se teme de rău şi-Şi apără stăpânirea, cum fac oame­nii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricoşaţi de pedeap­sa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, atotputernicie sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi primind palmele şi scuipările răului ca pe nişte măr­turii ale neputinţei aceluia în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.

Că nu pedepseşte răutatea numaidecât, cu aceasta îi întinde (răutăţii) ispită puternică, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte nă­praznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales ca să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă cunoştinţa răsplătirii după fapte.

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, acelaşi lucru dovedeşte: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asu­pra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multora neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

Iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie, să-i primească Dumnezeu în locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau înainte, scăpând cu orânduire dumneze­iască din învelitoarea vieţii celei deşarte. Unul din­tre slujitorii lui Dumnezeu, tânguindu-se de îngusti­mea vederii şi strâmtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că: „Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne, că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte, ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.

II Corinteni, cap. 4:

16. De aceea nu ne descurajăm şi, măcar că omul nostru cel din afară se prăpădeşte, omul nos­tru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi.

17. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice mă­sură, o cumpănă veşnică de mărire.

18. Ca unora ce n-avem în vedere cele ce se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.

II Corinteni, cap. 5:

1. Noi ştim că dacă pământeasca noastră locu­inţă, în cortul acesta, se desface, avem în ceruri clă­dire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână.

2. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.

Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii, care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie, că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii.