Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Războiul nevăzut

Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făp­tură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu min­tea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâu­rire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt. Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau cârmuit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încercând să-1 înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.

Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fiecărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus (Matei 12, 43-45): Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omu­lui.

Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din rugă­ciunea heruvicului - (Sfânta Liturghie) - „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti”.

Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea sunt „lo­cul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt”, cum zice Daniel.

Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinuirea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt important aceasta şi aproape necunoscut. Subliniem: „conşti­inţa religioasă” şi „conştiiţa eului”.

Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întune­cată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă to­tuşi, chiar aşa, să dea mărturie.

O inversare a situaţiei - mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei religioase”, normative, revelată în Iisus Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elementele exis­tenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotrivă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage cu dragoste spre ea.

Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte smerenia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează independenţa, neasculta­rea îndărătnică, trufia,căpetenia răutăţilor. Şi una şi alta au expresia lor exterioară văzută: una - dragostea ascultării desăvârşite, cealaltă - îndărăt­nicia şi toată răzvrătirea.

Focul, pârjolul acestui război, „nu-1 stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

Îngeri decăzuţi

Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lu­mea nevăzută a îngerilor s-a întâmplat o nebună noutate: Lucifer şi toată ceata sa au vrut să fie mai presus de Dumnezeu (Isaia 14, 12-15). Celelalte că­petenii de oştire cerească s-au împotrivit nebuniei lui Lucifer, care ca fulgerul a căzut (Luca 10,18) de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat, drac întunecat.

,,Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi, având mânie mare” (Apocalipsa 12,12).

El e leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5,8). Între el şi suflet se încinge războiul nevăzut.