Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

O întrebare iubirii

„Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât ,Şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat (spre jertfă) ca oricine crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său Iisus ca jertfă, şi încă Jertfă pe Cruce?

Pentru că singurul grai care mai poate răzbi la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul decât jetfa cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-1 poţi uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ie­şise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte.

Era undeva un om cu o casă de copii dar necredincios şi trebuia să plece la răz­boi. Când era gata de plecare, iată că vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge ni­meni, merg eu în locul dumitale la război!” Şi s-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune până când, într-o noapte, a fost găsit necredin­ciosul că-i duce flori la mormânt.

„- Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!

- Ba acum cred, fiindcă numai Dumne­zeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumne­zeu a mai făcut-o când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru.”

Ne frământă întrebarea:

Dacă aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu cum se face că viaţa aceasta e aşa de apă­sată de tot felul de încercări? Sau punând întrebarea cu cuvintele Scripturii: De ce „pe cel pe care-1 iubeşte Dumnezeu îl ceartă, iar pe cine-1 primeşte îl bate”?

Cu alte cuvinte, dacă aşa de mult ne iu­beşte Dumnezeu de ce-i viaţa noastră aşa de necăjită?

Fiindcă „pe cât sunt de departe răsă­riturile de apusuri, aşa sunt de departe judecăţile Mele de judecăţile voastre” - zice Domnul (Isaia 55, 8-9).

Ca pildă: altfel sunt judecăţile unui tată care-şi ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la mintea de­plină, atunci înţeleg care a fost judecata tatălui lor când le-a dat bătaie.

Aşa şi noi, cât suntem înfăşuraţi în trup suntem destul de legaţi (la minte) într-o înţelegere trupească a vieţii, suntem prunci cu înţelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoştinţă vom zori a mulţumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vede­rea (înţelegerii) până dincolo de zarea vieţii acesteia şi în cealaltă împărăţie, că altfel nu putem pricepe nevoile vieţii aces­teia şi nepricepând-o pe aceasta, pe cea­laltă n-o putem răbda. Dar dacă o înţele­gem aşa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, ne întărim cu răbdarea şi atunci oricum ar fi de necăjită viaţa aceasta ca­pătă o valoare nepreţuită. Şi atunci se în­tâmplă un lucru minunat: omul iubeşte necazurile şi pe toţi cei ce-1 necăjesc îndeosebi. De acum creştinul stă liniştit pe conducerea lui Dumnezeu şi vede că orice cruce a vieţii sale este o mărturie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, orice cruce este o treaptă a desăvârşirii.

Deci, dacă des ne împărtăşim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtăşim cu Taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtă­şire care printre alte daruri are şi pe acesta: că ne ridică de la înţelegerea prun­cească a vieţii la înţelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinşi şi liniştiţi, oricât de neliniştită ar fi marea vieţii de aici. La cârma Bisericii e Tatăl nostru.

Not ştim cui credem şi ştim Cine-i la cârmă.