Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Suferinţa

„Fragmente”

Încercat de toate suferinţele pe care omul le îndură, autorul Ecleziastului, ca un strigăt de groază şi de deznădejde a arun­cat acest dispreţ vieţii: „Am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare, că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecleziastul 2, 17). Tot suferinţa 1-a făcut şi pe Iov să spună că omul se naşte ca să sufere:

„Adu-ţi aminte că viaţa mea este duh, că ochii mei nu vor mai vedea cele bune. Ochiul celui care mă privea, n-o să mă mai vadă. (…) Ca un nor ce trece pe cer, aşa se va pogorî omul în locuinţa morţilor, şi nu se va mai înălţa niciodată” (Iov 7, 7-9).

Din această singurătate în care trăieşte omul, şi în care suferinţa 1-a aruncat ca  într-un abis, într-o sforţare puternică în­cearcă să iasă, punând puţin câte puţin stăpânire pe sufletul său. În loc să se lase omorât de suferinţă, sufletul va încerca să facă din ea un prilej de meditaţie profundă şi de înălţare. Va ajunge să înţeleagă că: „nimic nu ne măreşte ca o mare durere”. Sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „nu numai atât, ci noi ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea curăţire, iar curăţirea nădejde” (Romani 5, 3-4).

Într-adevăr, aşa cum din fierul turnat în foc se pot face lanţurile puse în jurul gâtu­lui unui popor în robie, tot din fier se poate face şi spadă care-1 eliberează. Tot aşa, din suferinţe omul poate face şi prilejul care-1 omoară (sufleteşte) şi mijlocul care să-1 în­veţe ca altă dată să se ferească de tot ce-1 poate face să sufere. Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.

Cauza suferinţelor suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate s-alea­gă între binele şi răul pus în faţă. Căci trebuie să ştim că: „fiecare din noi are în el două porniri care ne guvernează şi ne poartă acolo unde ele vor să ne ducă: una este dorinţa născută în plăceri, alta gândul chibzuit de a face binele…

Aş asemăna fiinţa noastră cu un car, la care sunt înhămaţi doi cai: unul din ei e blând şi de rasă bună, altul e rău şi neas­tâmpârat, pentru că aşa îi este neamul. Pe când carele care poartă pe zei pot fi uşor conduse şi se înalţă liniştit, căci amândoi caii sunt potoliţi, cele ale oamenilor se ridică cu anevoie, căci calul nărăvaş se lasă cu greu dus şi face să-1 răstoarne spre pământ, iar calul cel bun vrea să meargă acolo unde merg carele zeilor. E vina vizitiului, care n-a ştiut să îmblânzească calul nărăvaş. E o luptă grea, pe care sufle­tul trebuie să o ducă ca să stăpânească pornirile rele din noi” (Platon).