Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

A doua vârstă a Împărăţiei lui Dumne­zeu va veni pe văzutele: ca fulgerul de la răsărituri până la apusuri (Luca 17,24), fiindcă este deodată cu a doua venire a lui Iisus, în slavă şi mărire.

Până atunci, Împărăţia lui Dumnezeu este contestată. Vinovăţia o purtăm şi noi, creştinii slabi, dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. Nu numai afirmată de istov ci şi desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare în cer nou şi în pământ nou. (II Petru 3, 13; Matei 19, 18)

Creştinismul este văzut ca o a doua creaţie a omului. Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi şi va deveni duhovnicească, înghiţită de slavă şi stator­nicită pentru nesfârşitul veşniciei.

Şi când te gândeşti că în fiecare om, luat la întâmplare, este ascunsă Împărăţia în grăunte nevăzut: desăvârşirea. Nici unul din necazurile de faţă, fie ele mii de ispite, fie cercarea cu moartea, nu pot să ne des­partă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea, destinul şi obâr­şia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic.

Gânduri greşite

Sunt multe. Dintre ele alegem numai două, despre care Dumnezeu spune că-s nebunie.

Deşi Dumnezeu opreşte cuvântul acesta, totuşi El le zice „nebuni” la două feluri de oameni: la cei ce zic că „nu este Dumne­zeu” (Psalmul 13,1; 52,1) şi bogaţilor, cărora bogăţia şi stomacul le este tot dum­nezeul lor.

Este cam una şi aceeaşi gândire greşi­tă. Tăgăduirea oricărui rost sau destin al lumii şi al omului, care să fie mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei.

A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului e a propovădui întâmplarea - domnia haosului sau a anarhiei universale. Ori ceea ce se vede din ordinea lumii dovedeşte chiar că nu e aşa, ci contrariul. E haos şi anarhie în mintea care gândeşte aşa.

Mintea care cugetă că nu este Dum­nezeu, cade în propria sa sentinţă. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul şi absurdul ei: al luptei şi al minţii care o conduce.

*

Al doilea „nebun”, e bogatul care îngustează zarea rosturilor lui pe pâmânt la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot.

Dar un atare bogat va căuta să convin­gă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O asemenea concepţie, despre om şi desti­nele sale, e cu adevărat miezul nopţii min­ţii sale. El va sfârşi prin a se crede pe sine, „dumnezeul veacului acestuia”.

Deci, într-o astfel de noapte a minţii, când va crede bogatul că „ţarina” sa - lumea - îl va face în sfârşit fericit, va fi răpit cu moartea din vârful bogăţiei sale şi îşi va pierde sufletul.

Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit în­gustarea vederii omului numai la stomacul său, în care poate să încapă şi toată lumea, de vreme ce omul acesta e destinat spre alte zări şi rostul său e dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, veşnicia şi îndumnezeirea prin Dar.