Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

LUPTA DINTRE
ATEISM ŞI CREŞTINISM

Motto: „A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Iar fără ordine este mintea care o vede fără Stăpân.”

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în concepţia oamenilor de ştiinţă, cât şi a maselor neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa după cum învaţă Biserica Creş­tină. Pânâ la sfârşitul acestui secol, toate rupturile ce s-au făcut în numărul nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns să atingă treapta cea mai de jos a negării lui Dumnezeu,deşi toate ereziile, având pe tatăl minciunii (pe diavolul) ca şi conducător al lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu.

Oamenii, deci, nebăgând de seamă vraja vrăjmaşă, care prin diferite amăgiri şi înşelă­torii, îi face să se încreadă întru sine mai presus de Biserică, mai presus de cele 7 Soboare, încep să se taie în Scripturi, după cum îl taie capul pe fiecare (II Petru 1,20), fără ca să ţină cont de ceea ce a zis Domnul: „Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei Sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1,21). Iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia putem să creştem şi să ne mântuim.

Toată lucrarea antihristică a diavolului, însoţită de tot felul de puteri şi semne, şi de minuni mincinoase (II Tesaloniceni 2,9), este îngăduită de Dumnezeu pentru fiii pierzării, fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevă­rului, arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se mântuiască (II Tesaloniceni 2, 10-12). Pentru aceea, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei care nu au crezut adevărului ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2,12).

Iar unitatea Bisericii noastre, pe care a în­temeiat-o Domnul şi al cărei Cap văzut şi nevăzut este numai El, prin puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu sfânt sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28). Deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a întemeiat-o Iisus Hristos prin Aposto­lii Săi şi care este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică (vezi Crezul).

Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, i-a dezbinat pe oameni prin ura sa ca să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el.

Abia în primii ani ai secolului al X1X-lea, o nouă concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: „lumea, aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor” (Karl Marx, pag. 8. Tr. Gh. Constant.).

Ştiut este, din toată lectura făcută, că materialismul dialectic este ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, neagă Învierea şi Împără­ţia lui Dumnezeu.

Bun!

- Dar cu asta încetează de a mai fi Dumne­zeu?

- S-a terminat cu nemurirea?

- Nu mai este Înviere şi Judecată?

- Dacă mulţi oameni, fiind ei chiar mili­oane la un loc, susţin părerea de mai sus, încetează oare prin aceasta de a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului?

Mai pe scurt: Dacă a spus Ludwig Feuer­bach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: „nu religia 1-a făcut pe om, ci omul a făcut religia”; iar contemporanul său David Friedrich Strauss a supus Evangheliile unor critici în toată regula; iar Bruno Bauer (ovreu) îşi îndreaptă asprele sale lovituri filozofice împotriva „bătrânelor” Dogme Creştine; urmează de aici că omorându-i pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu, cu asta ai scăpat de Dumnezeu?…

Dar, cu asta, abia acum se dezvăluie Ade­vărul, ce trebuie scos la iveală. De aici încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum, când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor care cred cum trebuie în El, în Biserica Lui cea Adevărată şi în Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe şi numai acei care sunt întăriţi şi care L-au crescut pe Iisus Hristos în inima lor până la vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot ca să reziste acestui război antihristic până la sfâr­şit. Iar toate sforţările lui (antihrist) sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespec­tarea datoriei:  de a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi  de a te lăsa să fii condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine.

Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja dia­volului, cum că nu este Dumnezeu şi nici toate celelalte care formează Dogmele creştinis­mului, îi loveşte pe fiii lui Dumnezeu (loan 1,12) cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinin­du-se cuvintele Lui: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât… Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi… De nu aş fi venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, dar acum nu au răspuns pentru păcatul lor” (Ioan 15, 18-22).

În toate aceste suferinţe, puterile întune­ricului urmăresc două lucruri:

1. Să ne facă să-i urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei.

2. Să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apărându-ne cu legi sau oameni.

În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul, ce este şi spre ce sunt îndreptate inima şi nădejdea lui (sau cât de tare este credinţa lui în Iisus Hristos).

Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste strâmtorări nu este alta decât a lui Iisus si după El a tuturor Sfinţilor care, avându-L pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost înarmaţi cu toate armele, în aşa fel că au ştiut cum să răspundă atacului diavo­lului, biruindu-1 cu iubirea lui Iisus. Au ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice, până şi atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să le facă, pentru că n-au voit ca să refuze Sfintele Învăţături ale Mântuitorului şi să le primească pe ale lor (pe ale antihriştilor lui satana, n.ed).

Toate măsurile lor de constrângere ce au fost făcute pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui Adevărat, precum şi a lucrurilor Lui, pe care le-a făcut pentru mân­tuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru că Iisus Hristos, Care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns­ ca să facă ceva ce nu-I place, şi neplăcut Tatălui, Care L-a trimis pe pământ pentru mântuirea noastră. Pe Domnul nu L-a putut constrânge decât suprema Sa bunătate, de­săvârşirea Sa, care a biruit îngustimea ateis­mului lui Iuda, dându-i votul -„Ce vrei să faci, fă mai curând!” (Ioan 13,27).

Toţi ceilalţi Apostoli n-au înţeles cuvântul acesta atunci, şi credeau că Domnul vorbeşte cu Iuda despre ceva cumpărături, întrucât purta punga cu bani a comunităţii şi prazni­cul era aproape (Ioan 13,29).

Aici se mai împlineşte şi cuvântul Proorocului: „Vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui”‘ (Miheia 7,6; Matei 7,6).

Tot de aici mai reiese şi o altă învăţătură: ştiinţa, cu toate teoremele ei, nu-ţi angajează viaţa în joc niciodată, iar Credinţa Creştină întotdeauna.

Măsura coacerii în Creştinism atunci se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să trecem din lumea aceasta birui­tori în toate ispitele durerii, prin iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai înaltă virtute în Creştinism: ca să ajungi să simţi şi tu durerea pe care a simţit-o „Cri­nul de pe Cruce”, plângând nemernicia oa­menilor şi rugându-Se pentru iertarea lor.