| Rostul spiritual
Rostul spiritual şi-1 împlineşte monahismul prin disciplinarea firii după sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbăveşte de patimile firii şi se face cu neputinţă arătarea unei alte forme de viaţă după Duhul Sfânt. Viaţa mai presus de fire dovedeşte constrângător şi totuşi simplu existenţa lui Dumnezeu. Mintea obişnuită, chiar a celei mai înzestrate şi cultivate firi, nu poate face dovada decisivă nici că este, nici că nu este Dumnezeu, pentru că mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi şi afirmaţia, şi negaţia unuia şi aceluiaşi lucru. De aceea filozofii şi-au dat seama de viclenia raţiunii. Ştiinţa, când se pronunţă în materie de religie, a ieşit din domeniul său, care este studierea materiei şi a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu face ştiinţă, ci conştiinţă. Căci oamenii nu trăiesc numai cu pâine. De aceea, despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competenţă absolută decât numai El Însuşi, când străluceşte slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfinţii. Si totuşi, oamenilor le mai rămâne libertatea să se îndoiască. Aceste exemplare rare, sfinţii, apar printre oameni din vreme în vreme şi aduc în ei chipul lui Hristos - Care a dovedit desăvârşit pe Dumnezeu - fiind stîlpii Bisericii. Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea creştinismului până la tensiunile desăvârşirii, când existenţa lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidenţei absolute pentru toţi. Călugării care realizează monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalţi, care nu-1 realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu aceştia califică monahismul, ci cei dintâi.
Dostları ilə paylaş: |
