Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

UN IDEAL ÎN RUGĂCIUNE

- 52 -

­

Când a vrut Dumnezeu să pedepsească semeţia Turnului din Babilon (Facere 11,1-9) a amestecat limbile oamenilor încât, de atunci, orice neînţelegere între oameni se cheamă babilonie, zăpăceală totală. Mai târziu, vrând să pedepsească pe egipteni, fiindcă faraonii ridicaseră mâna asupra religiei, Dumnezeu a trimis neînţelegere în popor „cât nu mai era gând de preţ (ideal) care să mai unească întru sine pe toţi fiii poporului”.

Dacă babilonia a fost „obârşia” neamurilor şi a vrajbei, dintr-un duh rău, Cincizecimea a fost unificarea limbilor în Duhul Sfânt. În ziua Cincizecimii, ziua întemeierii Bisericii, toate neamurile (16 numără Faptele Apostolilor) întâmplate atunci în Ierusalim formau noul Israel, neamul cel creştinesc, toţi trăiau noul ideal al unificării într-un Duh Sfânt şi se simţeau toţi fiii aceluiaşi Tată.

Iată ce ideal a învăţat Iisus pe oameni să-1 ceară stăruitor! Acesta-i Sensul general, funcţiunea de ideal, al „Tatălui nostru”. Dumnezeu, ca Tată al tuturor oamenilor, este singurul gând care poate rezuma toate aspiraţiile oamenilor, simplificând ciocnirile „idealurilor” omeneşti. Idealurile omeneşti n-au consistenţă şi n-au garant deoarece se deapănă în planul vremelniciei şi al tragicului ei. De aci se întâmplă că termenul „ideal” duce un ponos nedrept în spate, înţelegându-se prin el termenul unei dorinţe nerealizabile.

Legarea omului de efemerul vieţii îi compromite şi termenii; dar dacă omul se decide pentru veşnicia vieţii, trăieşte conştiinţa veşniciei sale, idealul Tatălui nostru nu mai e un termen, ci un fapt. Idealul astfel urmărit în lumea trecătorului, devine un fapt real în lumea spiritului: Cine e convins de veşnicia sa, trăieşte încă de pe acum multe clipe în lumea spiritului. Cine nu are convingerea aceasta şi-a scurtat zarea şi cade pradă decepţiilor. Darul lui Dumnezeu e că poţi creşte din vedere în vedere până la cea mai largă perspectivă a existenţei.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi ale altora.”

Iertarea noastră de la Dumnezeu e pusă deci în atârnare de noi. Dumnezeu consfinţeşte decizia noastră pentru alţii. În cazul când faptic noi nu iertăm, rugăciunea noastră e întoarsă pe dos de faptele noastre şi sună aşa: Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm altora. Faptele grăiesc mai tare ca vorbele, şi-s mai hotărâtoare sus.

Iată condiţia sine qua non a „Unei Turmei şi a Unui Pastor !”

Prislop, Marţi XXIII

24.X.949    Luca 11,1-10