Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

DINCOLO DE ÎNTÂMPLĂRI…

- 70 -

Dacă „nici un fir de păr nu se mişcă din capul omului fără ştirea lui Dumnezeu”, cum se poate că uneori dau oamenii peste câte-o moarte năpraznică, greu de împăcat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om?

Drept că viaţa nu e un scop în sine. Scopul ei e dincolo de zare. Dumnezeu asigură viaţa când aceasta e trăită în funcţie de sensul ei metafizic, devenit conştient. Dar şi atunci se petrec nedumeriri în privinţa asigurării vieţii.

Lui Iisus I s-au adus la cunoştinţă două categorii de accidente: mai mulţi galileieni au fost omorâţi din ordinul lui Pilat, fiindcă au rugat pe Iehova, cu jertfe, împotriva stăpânirii romane; iar a doua, că în Siloam a căzut un turn peste 18 oameni. Iisus a asigurat că oamenii aceia n-au fost cei mai păcătoşi dintre oameni; iar cei rămaşi, pentru că au rămas, nu sunt cu aceasta mai puţin păcătoşi ca ei. Dacă nu se pocăiesc, pe toţi îi aşteaptă aceeaşi soartă.

Iisus mai dă o pildă cu smochinul neroditor. Din alte locuri rezultă că vierul e Iisus, iar smochinul, ca şi via, e neamul omenesc. Iisus intervine trei ani înaintea Tatălui şi abia într-al patrulea se învoieşte la tăierea lui. Dacă neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocăinţă” - cum striga cel mai sălbatec din prooroci -, tăierea îl aşteaptă (Matei 3,10; Luca 3,8-9).

Toate pedepsele sunt văzute ca venind de la Dumnezeu, plată pentru păcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepseşte, aici, toate păcatele. Oamenii aşa ar vrea. Fiindcă ei nu pot răbda, se întreabă: cum mai rabdă Dumnezeu? Mulţi, din cauza acestei răbdări divine, îşi pierd siguranţa în existenţa lui Dumnezeu. De aceea, ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când, cu întâmplări înfricoşate între oameni. Nu pedepseşte toate relele aici şi imediat, precum nici nu răsplăteşte tot binele aici şi numaidecât - cred că din următoarea raţiune:

Dacă ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta e singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care, nepedepsită imediat, i-ar periclita stăpânirea lumii.

Dacă ar răsplăti tot binele aici, ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta. Dacă ar răsplăti tot binele imediat, ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, cu alte cuvinte sufletul n-ar fi nemuritor; deci Dumnezeu trebuie să se achite urgent de îndatorirea ce i-a făcut-o omul. Că Dumnezeu uneori pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele, e ca să ştie omul că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte.

Dacă o face rar în lumea aceasta, e semn că o face sigur în cealaltă. Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului e semn că-i lucrează răbdarea. În amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitul omului: în ce sfârşeşte omul; fie că a fost multă vreme bun, dar pierzând răbdarea în nevoinţele binelui, îşi pierde socoteala şi deci plata, fie că a fost multă vreme rău „şi venindu-şi întru sine” se întoarce către Dumnezeu, şi cele de pe urmă ale omului au ultimul cuvânt.

O răsplată aici şi imediată, pentru toate faptele, ar dăuna libertăţii omeneşti. Răul nu  s-ar face de frica pedepsei. Binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.

Iată prin urmare la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la Sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, care Duh este şi Iubire şi Adevăr, şi acestea fac şi pe oameni cu adevărat liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca mare.

Bixadul Oltului, Joi XXV

10.XI.949              Luca 13,1-9