Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

NEMĂRGINITA IUBIRE

- 83­ -

Îndată după ispitirea din pustia Carantaniei Iisus a venit în Nazaret, într-o sinagogă, unde şi-a citit legitimaţia, din Cartea Isaiei Proorocul:

„Duhul Domnului este peste Mine, care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să propoveduiesc celor robiţi dezrobirea, orbilor vederea, să dau drumul celor apăsaţi şi să dau de ştire un an de milostivire al Domnului” (Isaia 61,1-2).

Aci Iisus s-a oprit şi a închis Cartea. A şezut jos după obiceiul la evrei, şi a început să le tâlcuiască împlinirea în ochii lor a cuvintelor acestora (Luca 4,1_.8-19). Cuvântarea a sfârşit cu scandal, fiindcă ascultătorii nu voiau sa creadă. L-au scos pe Iisus din oraş şi voiau să-L arunce într-o râpă. Fireşte, Iisus i-a lăsat în râpa lor sufletească şi a trecut prin mijlocul lor.

Legitimaţia cuprinde însă nu numai anul de milostivire al lui Dumnezeu, vârsta nevăzută şi smerită de toţi, a Împărăţiei lui Iisus, ci mai cuprinde şi: „o zi a mâniei lui Dumnezeu” (Isaia 61,2).

În tot anul de milostivire, Era Creştină, Iisus e legitimat şi mereu găsit fără legitimaţie în lume. Dar lucrurile nu merg aşa la nesfârşit. ,,Ziua mâniei lui Dumnezeu” e ziua în care se legitimează Dumnezeu lumii, şi e legitimată şi lumea. Cu alte prilejuri Iisus o descrie ca pe-o zi ce vine pe neaşteptate, ca un trăznet, peste tot pământul.

Legitimaţia lui Dumnezeu e Judecată. Câtă vreme Dumnezeu e contestat, e încă milostivire. Când vine cu atributul dreptăţii, al atotputerniciei, atunci e ziua mâniei, ziua cea înfricoşată a Judecăţii. Scriptura ne spune: „Nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu şi să rămână viu” (Exod 33,20). Vederea lui Dumnezeu e judecată şi transformarea omului. Convertirea lui Saul pe drumul Damascului e numai o icoană singuratică a acestei transformări cosmice. Dar deşi ziua mâniei se aseamănă foarte mult cu ziua în care a intrat Noe în corabie şi a început potopul, şi se aseamănă cu pieirea Sodomei, din care a ieşit Lot, totuşi milostivirea n-a încetat cu totul. Ultima atitudine faţă de proprietatea lumii şi faţă de propria ta viaţă în trup, încă mai poate mântui pe cei ce-au mai rămas cu gândul mântuirii. Cine va regreta că se duc, (lumea şi viaţa sa n.n.), va păţi ceea ce a păţit femeia lui Lot, privind catastrofa, pe care viaţa nu rezistă să o privească în vag. „Stârvul” cred că este pământul mort. La a cărui judecată se adună sfinţii: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea ?” (I Corinteni 6, 2). Iată până unde merge iubirea de oameni a lui Iisus: că şi în ziua mâniei divine le deschide o portiţă a milostivirii. Iată Împăratul Cerurilor alergând după ultimul supus al Împărăliei Sale.

Cred că aceasta e iubirea fără margini.

Prislop, Marţi XXVII

21.XI.949  Luca 17,26-37