Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

ÎMPĂRĂŢIA ARUNCATĂ

- 103­ -

Heidegger spune că omul e aruncat în lume, duce adică o existenţă de „aruncat în lume”, aruncat în grija existenţei, fără nici o consolare sau siguranţă. Filosofia sa, profund pesimistă, diametral opusă creştinismului, are totuşi o explicaţie creştină. Protestantismul a săpat o prăpastie de netrecut între Dumnezeu şi om, afirmă o deosebire absolută între Dumnezeu şi om, aceasta ca o consecinţă metafizică a lui „Sola fide”.

De altfel numai într-un climat protestant a putut lua naştere „filosofia neliniştii” şi teama de Neant.

Iisus a spus altfel.

„Împărăţia Cerurilor”, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi „a    aruncat-o” în grădina Sa - lumea şi s-a făcut creştinismul copac mare şi păsările Cerului s-au sălăşluit în ramurile lui. (Sigur că nu pentru păsări e Împărăţia Cerurilor, ci pentru oameni care trăiesc „ca păsările”: mai desprinse de pământ şi firea pământeană, trăind mai după firea lor cerească, mai „în grija lui Dumnezeu” decât în „grija vieţii”). Păsările acelea sunt „vulturii” care se vor aduna să judece lumea (I Corinteni 6,2) când pământul va fi un „stârv” (Luca 17,37).

Împărăţia lui Dumnezeu e un aluat pe care 1-a luat o femeie - sfânta Fecioară Maria - şi „1-a pus” în trei măsuri de făină (în firea omenească, oarecum întreită: suflet, trup şi timp) până a dospit toată.

*

Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: ,,Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc ?” Şi a răspuns Iisus tuturora:

,,Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o pogribanie), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea.” Cu alt prilej a precizat cine-i „poarta”:

„Eu sunt uşa; prin Mine de va intra cineva se va mântui.”

Deci dacă Iisus e Împărăţia Cerurilor, sămânţa aruncată pe pământ, dacă Iisus e Cel ce dospeşte natura omului, în sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte tot Iisus e şi uşa acestei Împărăţii, acestea însemnează că Iisus e dimensiunea transcendentă, dată naturii noastre, pe care trebuie să o dobândim: linişte împotriva neantului.

1.

Atragem stăruitor aminte oamenilor, şi cu toată gravitatea posibilă:

Nu treceţi cu uşurintă peste Iisus !

Mai bine declaraţi-vă împotriva Lui,

Că mulţi vă veţi lămuri !    .

Căci dacă ne vom ţine mereu că nu-L ştim cine este El pentru noi - cele prescrise în Cartea Veşniciei vor merge înainte şi se vor împlini toate, ne vom afla că ne-am încuiat uşa, în loc să ne-o deschidem, şi vom căpăta răspunsul cu care ne-am amăgit pe pământ: „Nu vă ştiu nici Eu pe voi; duceţi-vă de la Mine !” (Matei 25,12 şi 41).

Marea nefericire a rămaşilor pe dinafară e că atunci văd fericirea drepţilor. Propriu-zis văd marea lor defecţiune, care le-a pecetluit eternitatea.

Până atunci, adică acum pe pământ, aceştia se ţin de ochi să nu vadă pe Iisus. Atunci, cu natura transformată în vederea veşniciei, nu se mai pot ţine să nu vadă destinul firii omeneşti, pe care ei nu 1-au admis.

Iadul nu se poate descrie mai bine.

Nici Împărăţia lui Dumnezeu.

(Prislop: 9.XII.949. Sâmbătă XXIX: Luca 13,19-29)

1.

„Suntem în lume ca marfa scoasă la vânzare. Unii negustori ridică preţul nostru până la cer, alţii îl scoboară până la nimic.” (N. Velimirovici: „Cugetări despre bine şi rău”, p. 34)

Iată o figură plastică a deosebirii dintre Iisus şi filosofi, dintre raţiune şi Revelaţie. Raţiunea a dat dovezi de mari necuviinţe faţă de om. E ceva fantastic stârnit în ea, care-o face să sară peste limitele adevărului. Aceasta e ceea ce o descalifică în faţa Revelaţiei.

(14.III.950)